Al. Cistelecan
De cînd au fost dărîmate toate turnurile de fildeș poeții le tot caută înlocuitori. E și normal să regrete pierderea liniștii contemplative, dar mai ales pierderea perspectivei ”suverane” a contemplației și a condiției lor de excepții ale lumii, excepții neatinse de vulgaritatea de jos. Astfel de spații privilegiate sînt însă tot mai greu de găsit, căci mai toate, oricît de sus s-ar afla, au devenit gregare. Nu scapă de insinuanța vulgarelor și realelor detracate nici măcar etajele de sus. Dar speranța de a-și recîștiga privilegiul n-a murit. Cu ea a ajuns Gelu Vlașin să devină Bipolarul de la mansardă (Editura Tracus Arte, 2023). Și nu s-ar putea zice că nu se află într-o poziție avantajoasă, pentru că de sus lumea se vede destul de entuziast și imnic. Numai că Gelu a urcat la mansardă însoțit de dublul său cinic și sceptic și raportează de acolo ce și cum văd amîndoi.
Era de așteptat ca și noul volum să vină cu o găselniță cît de cît experimentalistă, căci toate volumele lui Gelu sînt animate de un spirit experimentalist, de un avangardism cumințit și convertit pe construcție, cum zicea Angelo Guglielmi că s-a întîmplat cu avangardiștii. Joaca formală de dinainte, cînd volumele exersau ba vraiștea cuvintelor pe pagină, ba comprimarea lor în cărămizi compacte, continuă, într-un fel, și aici, unde poemelor de pe față – puse în șiruri continue, mimînd proza ruptă în versuri care nu vor să coboare – le răspund cele de pe verso, transcrise în clasicul vers alb. Asta pentru că aici scriitura așa lucrează, cu un poem pe față și unul pe dos. Dar nu atît formal, în privința desenului grafic al textului, cît în privința manierelor vizionare. Căci de două astfel de maniere e vorba, de două voci ale viziunii: una imnică, declamînd extaze deopotrivă contemplative și erotice (mai bine zis derulîndu-se cu un erotism contemplativ care duce sintaxa în extaze), și una cinică, făcută din cîrteli și denunțuri. Ecoul entuziasmului e, metodic, decepția, al euforiei – lehamitea. Pe afirmație și negație imediată se bizuie dialectica dialogului vocilor din care e construit volumul.
Poemele solare de pe fața colii sînt incantații ale mirajului erotic, imnuri ale contopirii și identificării cu lumea, pur recital de beatitudini: ”…/ mă așez în fața ta și mă minunez/ că exiști/ că ești atît de aproape/ de mine/ de înlăuntrul meu/ sunt parte din tine/ sunt parte din noi/ suntem aici și acum/ ca și cînd am forma împreună/ un singur trup” etc. (Unu(a)). Recitalul de extatice, premeditat emfatice, provoacă, însă, pe verso (unu (b)), o senzație de greață și entropie iremediabilă. Alter ego-ul critic denunță și scriitura entuziastă și entuziasmul pe care ea îl declamă, declasîndu-le în grotesc și în iritație de-a dreptul fiziologică: ”citesc poemul ăsta al tău și/ brusc am sentimentul că mă prăbușesc/ într-o gaură neagră/ prin care/ nevrotici simpatici și-au/ aruncat iubitele/ neuzate/ vomit instantaneu/ și urme fine de ură îmi/ urcă din tălpi înspre/ viaductul nepăsării”. Nu e doar un denunț al idilicelor și al stilului declamativ, interjecțional și sărbătoresc, ci o deplină răsturnare a viziunii solare în contrasensul ei angoasant și destructurat. Comentariile de pe verso sînt malițioase pînă la pamfletul cel mai rezolut, întorcînd sistematic elanul în depresie și efervescența în dezgustul cel mai calificat. Exclamațiilor de pe față – ”suntem corpul comun/ al eternității/ suntem visare/ și zbor/ și senzație/ scriem împreună istoria dragostei/ scriem împreună cu atingeri/ viitorul” – le răspunde pe verso un dezgust radical: ”a doua ta scrisoare pare/ un fel de hîrtie igienică cu/ aromă de fitofagi” etc. Cele două viteze vizionare, una imnică, cealaltă paroxist decepționată, nu merg însă tot timpul în contrasens. Critica ”stilistică” se transformă treptat într-o dispută de poetică în care vocea ”negativă” reclamă exigențe mai profunde decît poate satisface vocea festivă și reproșurile devin imperative: ”tu adulezi zahărul care/ omoară orice voință/ eu proslăvesc/ poezia care/ trezește din morți” (Cinci (b)). Oricît de înverșunată ar fi disputa, ea se contaminează uneori de topica erotismului, doar că nu a celui extaziant, ci a celui lipsit de orice iluzie: ”am privit dansul tău/ ca pe-o bucată de carne crudă/ azvîrlită/ unui canibal nesătul/ printre dinții căruia/ mișunau neputințele planetei” etc. (Treișpe (b)). Duetul dintre exuberanță și decepție devine tot mai acut iar răstălmăcirea entuziasmelor tot mai drastică: ”suntem trei năluciri îndrăgostindu-se/ recompunînd universul/ simțind vibrația din inima luminii/ suntem chiar frumusețea” (paișpe (a)) devine în b ”suntem niște ratări ale sistemului/ niște închipuiri violente/ ale unor trădări succesive/…/ suntem/ nimenilungii/ planetei”. O ”Cîntare a cîntărilor” contrazisă pas cu pas de poezia violentă a decepției existențiale a scris aici Gelu Vlașin. O contradicție paroxistică între poetica entuziasmului și cea a cinismului ține în vervă tensiunea unei sinteze oximoronice.
