Post-manolescianismul

Tocmai mă pregăteam de o ședință frivolă de facebook, dar primul lucru pe care l-am văzut a fost anunțul lui Mihăieș despre moartea lui Nicolae Manolescu. Am simțit vestea ca și cum aș fi auzit, la modul cît se poate de concret, un capac căzînd peste o epocă. Nu cred că încape multă emfază și nici multă exagerare în denumirea perioadei de după 1965 și pînă azi cu numele de ”epoca Manolescu”. În tot acest timp a fost reperul literar (nu doar critic) central, la care s-au raportat deopotrivă idolatrii, admiratorii, cititorii simpli, nemulțumiții, detractorii, dușmanii – de va fi avut. Dacă mă uit la nomenclatorul tinerilor critici, pare sigur că epocile ”escu” ale criticii noastre s-au încheiat. E poate un semn pus pe destinul literaturii noastre că acestea au fost patru (Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Manolescu) și că s-au încheiat cu cea mai lungă dominație dintre cele patru. Poate și faptul că primul și ultimul au trebuit să-și ia alte nume decît cele originare va însemna ceva. Ca să nu mai pomenesc și de faptul că nu s-a întîmplat așa ceva cu nici un alt gen literar. Vom (vor) vedea (alții).

Post-manolescianismul începe, desigur, cu o perioadă de doliu și smerenie, chiar dacă unii dintre cei care au strîns multe resentimente față de Manolescu nu s-au putut abține nici măcar cîteva zile. Sînt, firește, psihologii care nu pot fi controlate nici chiar de posesorii lor. Dar cred că moartea lui Manolescu a fost un șoc seismic pentru toți cei implicați în literatură, cultură, învățămînt, chiar și pentru cei care, acum, se simt eliberați de timorarea în fața lui. Se vor schimba multe de-acum – și-n primul rînd va dispărea instituția criticului cu autoritate transcendentă (transcendentă și cînd îi era contestată). Poate se pregătesc mulți să-i ia locul, dar nu sînt deloc șanse să corespundă vreunul. Cu siguranță va urma o bătălie ”pro-contra Manolescu”. Au rămas mulți discipoli, dar au rămas și mai mulți contestatari și răniți. Unii din pricini de ideologie critică, alții – mai ranchiunoși – din credința că au fost victimele unui tiran. Iar victimă manolesciană puteai deveni foarte ușor, ajungea un verdict în doi peri din partea lui sau, mai dureros, ignorarea. Admiratorii poate vor obosi, dar frustrații nicidecum.

***

N-am fost studentul lui Manolescu, dar – în sinea mea, cel puțin – m-am considerat studentul lui la ff – și poate chiar mai mult decît un student. În liceu îi citeam aproape cu patimă și religiozitate cronicile săptămînale și a fost cel care m-a convins că și critica literară e o treabă care merită făcută. (Ar fi fost bine s-o poți face ca el, dar chiar și dacă nu…). Poate tot datorită lui am și dat la filologie, măcar că mi-ar fi plăcut mai mult să devin arheolog. Dar, pe cît mi-aduc aminte, pe vremea aceea pentru admiterea la drept, filosofie și istorie aveai nevoie și de o recomandare de la UTC sau de la partid, iar eu terminasem liceul cu o notă destul de mică la purtare și am crezut că asta va conta. Manolescu a făcut din critică o activitate de farmec – și l-am crezut, cu toate că mai tîrziu mi-am dat seama că e o corvoadă. Dar era prea tîrziu… Oricum, critica era ce scria el și era evident ceva seducător și convingător. N-am fost niciodată prea apropiați, dar a contat decisiv în unele opțiuni pe care le-am făcut. Și-n primul rînd în opțiunea pentru critica literară.

De cunoscut personal, l-am cunoscut tîrziu, abia prin anii ’80, cînd, foarte amabil, a acceptat invitația la așa-numitul ”club literar” de care mă ocupam în cadrul Casei municipale orădene de cultură. M-am dus să-l iau de la gară cu cele mai intense emoții avute vreodată la o întîlnire. Dar între peron și taxi distanța dintre noi dispăruse de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Manolescu avea acest dar de a șterge imediat, de la prima vorbă, orice eventuală distanță și orice timorare. Am văzut că asta s-a întîmplat nu numai cu mine, ci cu toți scriitorii orădeni pe care i-a întîlnit cu prilejul venirilor sale la Oradea. Nici urmă de ifose, de protocol, de răceală. Absolut spontan te făcea egalul lui. De aici, cu siguranță, atîția oameni care-i spun Nicky, numărîndu-se printre ”intimii” lui. Eu unul, deși invitat, n-am putut niciodată să accept un asemenea familiarism. Oricît de apropiat de el m-am simțit, am lăsat locul cuvenit respectului. Îl voi lăsa și de acum încolo.

După ’90, cînd am fost băgați cu bulucul în Uniunea Scriitorilor, ne-am întîlnit ceva mai des, deși în întîlniri accidentale și superficiale. Alexandru Mușina își înființase în acei ani editura ”Aula” și voia să iasă cu editura mai în față. Multă lume aștepta – și aștepta de mult – să vadă cronicile lui Manolescu adunate în volume, dar principiul lui a fost să le lase pierdute în reviste. I-am propus lui Mușina, prin 1999, să încercăm să-l convingem să renunțe la această reticență și să-i propunem o ediție integrală a cronicilor. Am discutat proiectul ediției la Manolescu acasă, în fața unor pahare de whisky (nu și Mușina, bolnav grav deja), argumentîndu-i că tinerii habar n-aveau de ele și că opiniile lui din cronici circulau cu aerul de noutăți în comentariile zilei. Au fost argumente de succes, dar n-a vrut o ediție integrală – cineva va trebui s-o facă, totuși –, ci doar o selecție. Mușina a xeroxat toate cronicile și i-a dus un portbagaj arhiplin de copii din care Manolescu a făcut selecția, pe genuri. N-a vrut – cum i-a propus Mușina – ca titlul general să fie ”Lista lui Manolescu”, dar a acceptat încîntat ca acesta să fie subtitlul la toate cele trei volume din ”Literatura română postbelică”. N-au fost puțini nemulțumiții în urma selecției (Manolescu eliminase cronici chiar elogioase, așa că stupoarea unor autori avea motiv), dar, cu umorul lui nelipsit de un fel de cinism nonșalant, Manolescu a zis, cu prilejul unor lansări ale cărții, că el habar n-are ce cuprind cele trei volume, pentru că selecția a fost făcută de Mușina și de mine. Au fost oameni care s-au prefăcut că nu observă zîmbetul lui Manolescu atunci cînd pasa vina ca să poată trece peste asemenea scene dizgrațioase, dar îi pot asigura că Manolescu n-a lăsat pe nimeni să decidă în locul lui și că nu era în nici un caz omul care putea fi manipulat. Mai ales că – și-a dat seama și el – era vorba de una din cărțile foarte importante pe care le publica. Aceleași nemulțumiri – dar mai învîrtoșate – vor reizbucni după apariția ”Istoriei critice…”.

Prin 2007 izbutisem, la Universitatea ”Petru Maior” din Tîrgu Mureș, să punem pe picioare Școala doctorală de litere și să avem, astfel, dreptul de a conferi titluri de ”doctor honoris causa”. Spre surprinderea noastră, nimeni nu-i conferise lui Manolescu un asemenea titlu pînă atunci. L-am rugat să accepte titlul din partea noastră – și astfel am fost prima Universitate care i-a acordat titlul DCH, în 2008 (era și primul titlu decernat de noi). L-am avut apoi oaspete la Universitate de mai multe ori, cu conferințe la care nici n-aveam sală destul de încăpătoare pentru toți cei care participau. La fel s-a întîmplat și cînd și-a lansat ”Istoria…” și cînd a dat autografe aproape două ore.

Ultima dată l-am văzut cu prilejul campaniei de la ultimele alegeri. Nu părea să se pregătească de nici o plecare.

Acum e ca și cum punctul central al literaturii noastre, punctul ei decisiv de referință ar fi dispărut. Vom vedea ce asalturi se vor da asupra acestui loc gol – și cred că gol pentru totdeauna. Avem cîțiva – nu mulți – critici care constituie nomenclatorul ei mitic. Manolescu e ultimul dintre ei. Așa cum l-au părăsit pe Antonius, zeii au părăsit și literatura română. De aceea am spus – și nu din motive de cutumă creștină – că post-manolescianismul începe cu o perioadă de doliu. Lungă perioadă, cred.