Al. CistelecanAl. Cistelecan
02.10.2023

Poezii în limba veche

            Marius Zubac s-a lansat într-o inițiativă temerară și unică (cum sînt toate inițiativele temerare): scrie poezie în limba primilor noștri poeți, cam la vîrsta ei dintre Dosoftei și Daniil Scavinschi. Firește că și formatul tematic e adaptat pentru vremile de atunci: eros, thanatos (separate și laolaltă), carpe diem, fortuna labilis, ah-uri și oh-uri puse în cîntecele de ”liubov și muarte”, toate pe un registru ludic și de vervă a rafinamentului care dă pe dinafară în Timpul cînd visez, timpul cînd mă reîncarnez (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2022). Calitățile acestui volum singular sînt puse în evidență, pe coperta IV, de Horia Bădescu, de la ”virtuozitatea formală” la performanțele lexicale (exersate inclusiv în aromână) pînă la verva parodico-patetică, într-o carte ”de răsfățuri lingvistice și metaforice”. Într-o scurtă declarație, Marius Zubac zice că el crede ”într-o limbă mîntuitoare”, dar fapt e că mai degrabă crede în capacitatea rafinamentului de a ”mîntui” și reactiva depozitul de anacronisme – deopotrivă formale, lexicale și sentimentale – și de a reanima candoarea primitivă a limbii poetice. Firește că e vorba de o poezie care trebuie citită în relație cu modelele și în contra-relație cu poezia de azi, pe care o sfidează apriat. Parada goliardică la care participă poemele nu e scutită de reflexe contaminate metafizic (să zicem) sau – mai des – de un patetism subminat. Joacă de poet supra-dopat cultural și care vrea să guste încă o dată din inocența cîntării și a limbii.

            Volumul e împărțit – justificat și corect – în trei episoade tematice, ca și cum s-ar vrea un jurnal de vîrste deopotrivă trăit și parodiat. Primul sezon – Timpul cînd eram tînăr și la vizanțuri – joacă pe partituri erotice, cu o nostalgie învăpăiată de senzualitate și cu descîntece de gineceu care nu se dau în lături nici de la frivolitate, nici de la gravitate. E un repertoriu de clasice erotice, cu declamații trucate și cu destulă ”năvală” senzuală. Zubac e un Conachi de răsfăț, alintîndu-se deopotrivă lexical, topic și senzual: ”se-așază ploi de stele/ pe-ntregul al tău trup/ cu raze însfîșie/ doi ochii mei de lup// stă prins panterul negru/ al părului în coc/ se-nliptic dar comeții/ în broșe mari de foc// dar scapără panterul/ și-aleargă prin orbite/ să-l prind aștern capcane/  cu fire despletite/…// nu sta pe gînduri, lasă/ să cadă veșmintèle/ ce îți acopăr sînii/ de noaptea-mi și de stele” (Cîntec pentru alungarea sfiiciunei). Grila de clișee sentimentale e reluată aproape scrupulos, de la iubirea-boală la iubirea-blestem și de la iubita-ispită la iubita fatală, emisar drăcesc: ”și de-ai ști cum mă duce-n ispită/ cu țîțele ei în cari belzebuth/ a pus dulceață din acea fructă rară/ ce vinovat mă-nfioară/ și mă răvășește/ de tot bărbătește.// apără-mă Iisuse și umple-mi/ cu îngeri drepți ochii/ ce-mi cresc pe trup/ pe dinăuntrul rochii” etc. (Rugă pentru pieirea necuratului). Nici repertoriul anacreontic nu-i lăsat pe dinafară, în aceeași conduită de răsfăț al re-scrierii: ”noaptea le gioacă în ape de bosfor/ goalile curve cu pielea de fosfor/ ele-n a lor scaldă rugă-aduc elenei/ ce-a-nvrăjbit nainte bărbații atenei// mie dă-mi să gustu vinu/ rogaciunea mea să fie,/ trupul tău de azmă dulce/ mie dă-mi anastasie//…// repeticiune: mie dă-mi să gustu vinu…// dănțuie pe mese, cîntă la citera/ sboară vestea-n flandra și în anglitera/ junii și brabanții merg mereu la papă/ nouă cruciadă vrînd ca să înceapă// popii, cuvioșii, fiebîntați de vraje/ pornesc ale lor pelerinaje/ și-n brațăle dulcii anastasia/ ei uită pe domnul și pe mesia// repeticiune:” etc. (Rogaciune la un pocal de vin). Nu era să lipsească doliul de amor, rescris și el în limba inaugurală și cu aceeași prefăcătorie sentimentală: ”dragostea dragostea mea din muarte/ nu mai încalzi ca-n vremi irimul meu/ mi te frămîntă viermii pe de-o parte,/ pe de-alta mi te suarbe dumnezeu” etc. (În vis, în vis și-n vremea ce-i trecută). Cu atît mai puțin nostalgiile de amor: ”ieu nu te mai văz ană/ nu te mai văz iobire/ ci gustu care-l simtu/ nălucă-i și-amăgire/ șed singur pe-nserate/ și biau cînd mai pohtesc/ un vin băut cu stele/ și stelele pălesc” (Vinul de ieri, vinul de azi). Toate rețetele de amor sînt cîntate de un Parpangel școlit la clasice.

            Și timpul dragostei și al suferinței rulează un jurnal de amintiri, de la dragostea candidă pentru Marilyn Monroe la inițirea din biblioteca școlii: ”? iar buzele-mi și gura erau fără rușine/ mi se părea că demoni te sărutau prin mine/ piciorul tău vîslă, vîslea pe pămînt/ te iubeam, te iubeam cuvînt de cuvînt// manuale predate se rostogoleau peste noi/ adam și eva aveau frunze noi/ ? auzeam sau ziceam:! profesoarelor glorie/ citeam, citeam lectura obligatorie” (Eu, Werther). Joaca de formule trece însă mult dincolo de candoarea primilor poeți și ajunge la mimarea unor formule din vecinătatea noastră, la Stănescu sau, aici, MRP: ”aoleu și aolea/ dumnezăul mi te ia/ rachiul meu, rachia mea/ rachiul meu, rachia mea// și îmbătător/ și trebuitor/ și de rele dătător/ te-ai dus/ te-ai curs pă pămînt/ și în sete mă  lăsînd.// cioclii negri/ ce te-ngroapă/ știu doar ce e/ aia apă/ și nu știu/ dupe miros/ trupul tău/ mătăsos și lenevos/ și în dragoste gustos// ardea-ar lemnu meu ardea/ că-ntr-o zi de peruzea/ cîn mărgele-și potrivea/ mi s-a dus rachia mea” (Cîntec despre rachiul meu).  Cu asemenea incantații-lamentații reia Marius Zubac motivul iubirii care te-mbată și al iubitei-drog. Normal că și limbajul se-mbată și ajunge să vorbească în dodii armînești: ”noadj in suomnu in vremu djalerha/ zeau di uamin vinare dj-un serha” (Ființă noreka, fiin nourekă). E, în orice caz, un rafinament care nu se cruță.

            Și pentru fortuna labilis Zubac găsește tonul potrivit cu începuturile candide ale poeziei: ”? într-atît uita-voi faptele juvineței/ pieptul, odinioară plin de patimi/ portretul meu la tinerețe crud și falic/ să-mi pară doar nălucă-n pîcla vieții” etc. (Modus serenum). Aventurile rafinamentului au dat o carte încîntătoare.