Al. Cistelecan
Un poligraf discret, dispus la mai multe feluri de scrieri, dar dînd întîietate poeziei, e Lucia Bibarț. În cea mai recentă carte a ei – Timpul sparge clepsidra, Neuma, 2022 – Lucia scrie – zice Marius Chelaru în prefață – ”despre viața (re)culeasă din amintiri”, cam așa cum recomanda Wordsworth, dar după puterile ei și nu cu prea multă tranquility. Ba dimpotrivă, cu un fel de spaimă că n-o ajută nimeni la scris, nici inspirația, nici cuvintele și că toate-i fac greutăți. Dar Lucia nu se lasă și scrie/descrie chiar (despre) acest sabotaj, transformînd handicapul în triumf: ”Simt/ aproape fizic lipsa metafizicului,/ a metaforei,/ cînd se-ntîmplă să nu fie./…/ Am starea,/ ci n-am materialul de construcție/ din care zidești starea./…/ Pe umărul inspirației/ nu mi se-mperechează cuvintele./ Speriate/ pînă la dispariție,/ de la ultima zidire,/ planează deasupra-mi,/ ca peste un cuib părăsit,/ fără să cuibărească” etc. (Pustiul). Această angoasă revine în cîteva rînduri, fiind refrenul de modestie al poetei, ale cărei selfie-uri o prezintă mereu în situație dificilă: ”Malurile s-au surpat./ Cuvintele umblă văduve de la o gură/ la alta./ Se așează nesigur,/ ca niște libelule pe buze/ incapabile să se rostească” etc. (Insecte parfumate). Și nu doar în situație creativ dificilă. Mai gravă e situația existențială dificilă, căci Lucia se simte întemnițată nu doar ”în păcătoasa asta de piele”, dar și – cu atît mai grav! – ”în împuțitul ăsta de veac,/ sufocant ca o dușcă de sulf”, de unde e gata să sară afară ”din cercul permis” și să-l păcălească pe cel ce i-a desenat condiția (”să rîd un pic în pumni/ că te-am păcălit”) (Abia ce-a venit timpul). Dar nu e ceva cu putință, căci, în fond, Lucia e o fatalistă. Dar nu una consolată cu situația. Din contra, e mereu gata să-și exorcizeze neputința și lipsa de ajutor prin emfatizarea dramatică și prin aprinderea patetică a versurilor (îi atrage atenția asupra primejdiei de patetism și Horia Gârbea, pe copertă). Din timide și smerite, versurile se avîntă adesea în expresionisme patente, amenințînd atmosfera de reculegere a volumului: ”Schelălăie golu-n craterul ce-a mușcat/ cu dinți lutoși de nicotină din asfalt./ Un smoc de iarbă se leagănă-n vîntul prăfos și uscat,/ o bancă întinde brațele/ spre oricine e dispus s-o îmbrățișeze” etc. (Locul în care primăvara nu mai vine). Dacă se mai adaugă și o rafală moralistă, versurile devin și mai arțăgoase: ”E o foame acută și continuă de adulare./ Articulațiile orgoliului se întăresc versatil,/ se carapacizează/ pînă la rinocerizare./ Inflexibilitatea egoului ridică/ nisipice mauzoleuri și statui/ spre eternizare” etc. (Rinocerizare). Se poate da în clocot patetic aproape din orice, cum ar fi, bunăoară, din agonia toamnei, cînd ”Dorul sevei ce se scurge/ ară răni roșiatice./ Pletele șerpuiesc ruginiu./ Sîngeră carnea pe trupul clepsidrei,/ răsuflarea tîrzie se sinucide duios” etc. (Dinaintea înghețului alb). O ajută mai mult pe Lucia cuvintele atunci cînd n-o ajută decît atunci cînd năvălesc în ajutorul ei.
Asta cu atît mai mult cu cît ea nu-i o fire dezlănțuită, ci mai degrabă una delicată și înclinată spre eufemisme, cu o evidentă nostalgie a ”frumosului” și a imaginilor-bijuterie: ”Femeie, femeie,// Gleznă și sprîncene,/ Miez de orhidee,/ Sufletă de zee.// Mreje, curbe line/ Gol și plinăciune,/ Capăt de minune.// Tu, mirăzenie,/ Miros de frezie,/ Noapte de zodie.” Desigur că un asemenea alint nu poate fi lăsat fără greutate. fără o deschidere mai ”filosofică”, așa că-n final femeia e ”carne și idee” (Femeia). În general poeziile nu pot fi lăsate fără o morală, fără ”filosofie” și fără cugetări pe seama vieții (măcar că deja Maiorescu era sceptic față de această specie). Multe din ele pornesc de la bun început pe această cărare, dezbătînd fie despre soarta sufletului, fie despre timp, fie despre omenire. Cum e cazul acestei ”definiții” a sufletului: ”Fără orgoliu, sufletul/ Îmbrățișează pe cel care-l rănește.// Nerăzbunător, nici măcar/ nu-și pune problema să ierte sau să uite.// Nu cunoaște legea Talionului,/ trăiește doar în Noul Testament” etc. (Nesupus). Mai favorabile ”gîndirii” lirice și prelucrării reflexive sînt poemele care propun în parabolă cîte-o secvență cotidiană sau biografică, așa cum Bucla Sfintei Vineri face cu expediția pe bicicletă. Dar decepțiile Luciei sînt prea drastice pentru a porni de la frivolitatea cotidiană. Cînd lumea nu mai receptează mesajele – ori de-a dreptul prezențele – divine, nu e de stat pe specularea unor mărunțișuri. Semnele lepădării de divin sînt prea alarmante pentru a nu le semnala prioritar: ”De 2000 de ani/ aștept să stau cu voi la masă/ ca un sărbătorit./ Lumînările se sting singure,/ cînd Domnul din colinde/ se înalță doar pentru a cădea./ Iar geamurile credinței voastre,/ aburesc”. (Cadoul de Crăciun). Pentru Lucia, lumea trebuie să dea ”zilnic un test de spirit”, căci la ea ”nu-i un cinema în care/ dacă ai reușit să plătești un bilet,/ îți așezi picioarele crăcănate/ pe spătarul scaunului din față,/ înfuleci americănește/ și rîzi mînjește” (Să nu crezi). Nostalgia spirituală se contopește cu nostalgia credinței în cele cîteva piese cristologice (și cîteva marianice) și se revarsă în piesele scoase din sertarele amintirilor. Dar decisiv e că lumea a luat-o pe un drum greșit și că-și pregătește o apocalipsă prin tehnologie: ”Simțindu-se stăpînul inelelor,/ Omul a început să-și smulgă cu silă rădăcinile” etc. (Apocalipsa). Asta e marea durere și supărare a unui poet care se simte responsabil, cum se simte Lucia.
