Memorii de ambasador

Sînt funcții pe care le considerăm, și pe bună dreptate, ca fiind ale unor păzitori (și, totodată, făcători) ai secretelor. De aceea, cînd vreun ambasador (ca să nu mai vorbim de vreun ministru, mai ales de externe, sau de vreun președinte) vine cu o carte de memorii (chiar dacă doar se va umfla în pene în toate paginile), ne așteptăm să vedem ce se pune la cale după perdea, ce fac oamenii ăștia în culise (ori baremi ce se laudă c-au făcut). Asta, cu atît mai mult cu cît comunicatele de presă lansate de ei le putem redacta și noi din fotoliul de acasă, doar să știm cît de cît ce era pe agenda discuțiilor. Puține limbaje sînt mai nule de conținut decît cele ale diplomaților și puține spun mai puțin din multul pe care l-ar putea spune. Limbajul de lemn (lemn mai subțire, deh!) diplomatic dă impresia că invelează lucruri importante relevînd, de fapt, insignifianța pură și mizînd pe comunicare-zero. Dar nu ne pierdem niciodată nădejdea că acești oameni vor întredeschide ușa secretelor. O și fac, dacă după ei rămîn jurnale – sau chiar memorii, deși acestea mai îndoielnice – ce urmează să apară la o distanță fără primejdii de desecretizare. Dar un ambasador care-și publică memoriile încă din timpul vieții – și încă disponibil la alte funcții publice – e îngrădit din toate părțile. Predispoziția lui spre autocenzură e și un contract asumat și o obligație (auto)impusă. Firește, nu toate ambasadele țin în sertar secrete grele, iar dintre toate cea de la UNESCO deține, cu siguranță, cele mai puține și, poate, cele mai puțin importante. Așa că, din pornire, memoriilor lui Adrian Cioroianu – Frumoasă era Sena pe sub florile mele (cu subtitlul Notele unui ambasador român la Paris între Bataclan ’15 și Covid-19), Editura Curtea Veche, 2023 – le trebuie acordată permisiunea rezervelor. Dincolo însă de obligația de a respecta regulile prescrise și cutumele impuse de manualul „Chatham House”, Adrian Cioroianu nu e de la sine un bîrfitor, ci un om cu o conduită de gentleman, pozitiv prin excelență și înclinat mai degrabă spre vorbe bune decît spre malițiozități (deși se întrevede că ar avea talent la ele). E, cu siguranță, și o problemă de structură și de educație, nu doar una de precauție (și restricție) diplomatică. Deși în cei cinci ani (2015-2020) petrecuți la ambasadă s-a întîlnit cu mulți „parlamentari, miniștri și experți ministeriali”, colegi de ambasade, oameni de cultură români și străini – și ar fi avut, așadar, o faună bogată pentru portretistică –, despre un singur ministru scapă cîteva vorbe rele, despre Vlad Alexandrescu, cu al cărui stil ”de autopromovare fantasmatică” nu s-a împăcat și care s-a dus, zice Cioroianu apud Donici, ”ca musca la arat” la o reuniune UNESCO ținută la Cracovia. Nici chiar despre figura exotică și pitorească nesfîrșit a ministrului Daea, cu toate că acesta silea (de fapt și de drept!) pe toată lumea la glume și ironii pe socoteala lui, nu spune ceva supărător; ba dimpotrivă, îl consideră ”unul dintre cei mai sincer preocupați miniștri pe care i-am întîlnit în viața mea”. Fapt e că nu i-ar fi lipsit memorialistului nici motivele justificate, nici pretextele pentru a picta și altfel decît cu generozitate personajele politice întîlnite, dar se abține și scapă (ca involuntar) doar într-o notă de subsol că a văzut mulți ”oameni din politica românească ce petreceau ore întregi prin tîrguri” gen brocantes pariziene. Dar tocmai pentru că Adrian Cioroianu e atît de manifest pozitiv și nu se lasă ademenit de portretistica îngroșată ori șarjată, i se poate aplica, nu de nevoie, ci de bunăvoie, o lectură mai suspicioasă. Bunăoară, deși nimeni n-ar fi presupus altfel, Cioroianu precizează că a devenit profesor la Universitatea București ”cu prețul propriilor nopți și zile, fără pile sau plagiate”, profesor, așadar, ”făcut cum trebuie”. De ce un om a cărui bună-credință n-o amenință nimeni simte nevoia unei asemenea paranteze? De bună seamă că pe verso-ul mărturisirii se poate citi că au fost cazuri în care lucrurile au stat altfel. Același lucru și despre funcția de ambasador, obținută ”fără să fac vreodată, realmente, vreo presiune, cumva sau asupra cuiva”; simpla precizare induce bănuiala că-n cazul său a fost o excepție și că regula e alta. Dar mai departe de atît răutățile lui Cioroianu nu merg niciodată. Ca să zic așa, cei șapte ani de acasă și-au impus definitiv ethos-ul.

Îngrădit de la răutăți (a căror stilistică e, ce-i drept, totdeauna mai incitantă) de propria fire, Cioroianu mai e îngrădit și de la secrete de cutuma diplomatică. Dar măcar despre asta ne previne în cîteva rînduri, asigurîndu-ne că ”redă” ”doar informații publice din acele luni și zile” sau că ne va ”relata (doar, n.n.) cîteva din culisele diplomatice /…/ atît cît pot, desigur”. E un pact de rezervă pe care presupun că-l acceptă orice cititor, așteptînd (unii doar, firește) adevăratul best seller al lui Cioroianu, adică memoriile cu apariție postumă (sau jurnalul, mai bine) ale ministrului de externe. Memoriile de față reprezintă doar extrase din memoriile ”complete” ale ambasadorului, dezvoltate și ele pe baza unor ”note preliminare”, niște ”note-cadru” pe care memorialistul – după cum zice că procedează în toate cărțile lui – construiește ”o narațiune” memorialistică. (Oricît de mult s-ar bucura de exploatările antume ale memoriei, depozitul rămas pentru eventualele ediții postume cred că va fi neatins și de interes tot mai accentuat, avînd în vedere c-a fost ministru de externe într-o guvernare foarte vivace, ca să nu zic altfel). Luate unele ”la cald”, ele au fost apoi organizate în episoade (unele publicate anterior prin gazete) oarecum tematice, fie că e vorba de teme memorialistice, fie de teme eseistice. Memorialistul e, oricum, la concurență permanentă cu eseistul sau analistul politic, făcîndu-și fiecare dosarul lui și apoi mai amestecînd filele și alternînd capitolele.

”Le style c’est l’homme” (în transpunere, pe românește, ”cum e turcu’, și pistolu’) e o propoziție literal adevărată în cazul lui Cioroianu, care scrie întocmai cum e el însuși și cum îl vedem că e la televizor: șarmant, spontan, agreabil, euforizant, fără ifose, cu umor, prompt la replică și, mai ales, într-un dialog familiar cu cititorul, pe care parcă-l ține de nasture pe tot parcursul cărții. Sînt frecvente, de nu chiar la tot pasul, apelurile către cititor, avertizările de atenție, glumele adresate lui ori trasul cu ochiul. Cititorul nu prinde să ațipească o clipă, căci Cioroianu îl trage mereu de mînecă, fie avertizîndu-l să-și astîmpere curiozitatea (căci ”voi vorbi altădată despre”…), fie întărind mereu pactul dialogal (”nu-i așa că vi se par cunoscute toate acestea”, ”vă sună cunoscut?”, ”drept care vă propun”, ”să ne înțelegem”, ”drept care vă provoc” etc. etc.), fie luîndu-l complice la glume (”Dacă vă întîlniți cu fosta mea profesoară, să nu-i spuneți” etc.) ori la dileme (”mă tot chinuie această întrebare, pe care v-o pun și dumneavoastră”). Sau dîndu-le direct sfaturi, ba să citească Parfumul lui Patrick Süskind, ba să nu păstreze vinul rosé mai mult de doi ani, ba prevenindu-i asupra prețurilor vinurilor în restaurante. În general, dacă are prilejul unui sfat bun, nu ezită să-l dea, fie că e vorba de unul strict pragmatic, fie că e vorba de unele mai sublimate. Sînt destule instrucțiuni de folosire a Parisului pe care Cioroianu le pune la dispoziția tuturor cititorilor, într-un taifas amical, întreținut de verva ideilor și acuitatea analizelor, dar și presărat cu picanterii inocente, vorbe de duh (ale lui și ale cunoscuților, cum e bunăoară întrebarea în doi peri pusă de la concièrge: ”Est-ce que vous aimez le double féminin?”) sau chiar relatări de farse on line (despre una din cele două povestite am citit și eu un anunț serios despre actorul român care va juca în noua serie Columbo!… decît că n-auzisem de actor pînă atunci, dar nu mi-am făcut scrupule, fiind mulți cei de care nu știu; așa că mă număr printre cei trași pe sfoară). Se-nțelege că și titlurile și subtitlurile capitolelor și episoadelor sînt din cele care incită (gen ”Literatura m-a aruncat în brațele Norei Iuga!”) (doar la un dans!) și dau tonul nonșalanței. (Titlul cărții, la care am văzut reproșuri, nu e, însă, un fel de decalc livresc – cu toate că, totuși, e –, ci o simplă transpunere de peisaj: Sena chiar curgea pe sub grădina de flori și legume, instalată de Cioroianu pe balcon!)

Peste tot acest arsenal de șarm și seducție vine și înclinația lui Cioroianu pentru recuperarea istoriei ca poveste (din care și-a făcut un brand) și bucuria lui de a înnădi oricînd se poate o mică poveste: despre împrejurările în care a fost numit ambasador, dar și despre nașterea dadaismului și a baghetei, despre pădurile virgine de fag ale Europei, despre inventarea pubelei, despre Chateaubriand, despre închiderea librăriilor Boulinier ori despre devenirea unor patronime franțuzești ș.a. Dacă e un mic prilej narativ (exploatat concis, ce-i drept), Cioroianu nu-l ratează. Flux epic au însă mai ales capitolele în care memorialistul reflectează pe seama evenimentelor pariziene ori franțuzești și-n care își asumă intrarea în dezbatere. Sînt destule dosare născute în Franța pe care le consideră relevante pentru toată Europa și în dezbaterea cărora se implică: schimbarea de comportament a media (ilustrată printr-o grăitoare paralelă între felul în care acestea au tratat aventurile amoroase – nesfîrșite – ale lui Mitterand și pe cele – incidentale – ale lui Hollande), condiția femeilor (europene și musulmane), renașterea antisemitismului și ”recatolicizarea” Franței, situația cărții și a artelor, fenomenele revoltelor sociale (mai ales fenomenul ”vestele galbene”), criza/crizele venite odată cu Covida (francezii au feminizat virusul, zice Cioroianu), dar și cel al trotinetiștilor și bicicliștilor. Cam toate psihozele europene bîntuie și memoria lui Cioroianu, obligînd-o să treacă la eseistică și analitică. E de la sine dat că toate au răsfrîngere românească și că această răsfrîngere e un punct ritualic în desfășurarea nomenclatorului problematic. Meditațiile despre francezi și Franța devin automat și despre români și România.

Cioroianu zice că ”pariul acestor pagini este să-l informeze pe cititor despre instituția numită UNESCO și despre ce face, în genere, un ambasador acolo” (avînd de sprijin un personal minimal). Aflăm cîte ceva despre aceste lucruri (îndeosebi înspre finalul memoriilor, unde sînt prezentate și dosarele înaintate de România sub jurisdicția lui), dar darea de seamă e marginalizată de pasiunea dezbaterilor și de revelarea unui Paris încă fascinant, chiar dacă traumatizat. E, desigur, o obligație elementară ca despre lucrurile fascinante să vorbești, cît de cît, seducător. Acesta e, de fapt, pariul cîștigat de Adrian Cioroianu.