Mai există oare ardeleni? Ori, mai rău, au existat vreodată ardeleni așa cum s-au închipuit ei înșiși? Prin tinerețea lui Ibrăileanu și Lovinescu, cînd condiția statală era alta, provinciile păreau marcate de diferențe relevante, dar ardelenilor le revenea – nu pe nedrept – doar o eminentă retardare literară. A fost însă destul să treacă o generație și să se schimbe condiția statală pentru ca G. Călinescu și C. Noica să-i plaseze pe ardeleni în poziție centrală și cu rol de matcă iradiantă. Asta ca să nu mai pomenim de ardelenii înșiși, care aproape că s-au mitologizat singuri. Politicile de omogenizare vor fi subțiat diferențele, oricare vor fi fost ele, fie că-i făceau remarcabili pe ardeleni prin structuralul lor sămănătorism, fie că-i premiau cu atîtea virtuți încît devenise obligatorie revendicarea unei mătuși ardelene în arborele genealogic al oricărui român cu afișare publică. Dar cum vor fi stînd lucrurile azi?
Ca să nu rămînă o simplă întrebare retorică e nevoie să consultăm ultimele cercetări în domeniu, iar ultima dintre ultimele e cea a lui Mircea Muthu, din Via Transilvanica. Repere istorice și culturale (Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2023). Nu e chiar o cercetare antropologică – ba nici măcar sociologică – (deși nu lipsesc argumente invocate și din aceste specialități), dar e una care parcurge sistematic traseul cultural al Ardealului și urmărește metodic saga diferențelor și mărcilor. Din această perspectivă, s-ar putea vorbi chiar de un studiu tematist, dacă Mircea Muthu n-ar fi procedat, de fapt, după recomandarea pascaliană, cea potrivit căreia „nu m-ai căuta de nu m-ai fi găsit deja”. Faptele par a se fi organizat de la sine într-o demonstrație, fără ca Mircea Muthu să aibă nevoie de o ipoteză de pornire. Răspunsul lui Mircea Muthu e nu doar afirmativ, ci de-a dreptul cu nuanță categorică și irecuzabilă. Nu numai că mai există ardeleni, dar aceștia au și caractere distinctive, primul dintre ele fiind – aflăm mai pe scurt din interviul care închide cartea – „dorința, dar și voința spiritului de sistem”; interviul se grăbea, așa că Mircea Muthu n-a mai apucat să treacă de la „dorință” și „voință” la „vocație” și „putință”, dar acestea sînt probate de-a lungul cărții. Dar mai ales sînt probate de însuși autorul cărții, la care se văd toate patru – și dorința, și voința, și vocația, și putința „de cuprindere sistematică”. Sînt cel puțin trei domenii – distincte cu fermitate – în care Mircea Muthu și-a exersat toate aceste patru virtuți, mergînd de fiecare dată din aproape în aproape pînă la realizarea unei sinteze (așa se întîmplă și cu acest volum, care vine – antologînd și ceea ce e mai semnificativ de acolo – după alte două volume de Repere culturale transilvane): așa s-a întîmplat în cazul balcanismului, al esteticii și, acum, în al ardelenismului. Dacă mai e cineva ardelean azi, acela e chiar Mircea Muthu.
Mai sînt alte trei note definitorii: viziunea istorică de „bătaie lungă”, organicitatea/organicul istoric și vocația tragicului. Toate patru sînt obiectul unei cercetări în felul ei transistorice, deși inspectînd istoria de la începuturile ardelenești pînă azi. Nu e vorba însă despre o grilă în care Mircea Muthu ar înghesui literatura ardeleană (și nu doar literatura), ci de explorări care ajung inevitabil să releve baremi una din aceste caractere, dar fără să manipuleze interpretarea. Atîta doar că ele ies la suprafață în desfășurarea analizelor și se concretizează în dominanțe ce transcend individualitățile. Sînt caractere – ori doar trăsături – convergente, de nu chiar identice, cu cele inventariate (sper că nu inventate) de alți apologeți ai ardelenității, de la Blaga la Mircea Zaciu, să zicem. Deosebirea cea mai semnificativă constă în faptul că demonstrația lui Mircea Muthu e mai scrupuloasă, mai factuală și mai puțin speculativă și „normativă”. E o verificare migăloasă a virtuților ardelene în cîmpul literar și o demonstrație de vitalitate actuală, nu doar de supraviețuire. (Aș pune însă într-o paranteză – cum și fac – problematizarea eficienței acestor virtuți care mie mi se par irosite în tentative mereu reluate și eșuate. Am zis cu ceva vreme în urmă că Transilvania e o „provincie ratată” și temeinica cercetare a lui Mircea Muthu îmi oferă prilejul de a mai nuanța un argument, tocmai pentru că Mircea Muthu face – implicit și explicit – și apologia prozei ardelene, pornind de la Codru-Drăgușanu și Slavici și ajungînd pînă la Alexandru Vlad și Horia Ursu. De fapt, prozatorii ardeleni sînt cei care au ratat cel mai eclatant provincia – îndeosebi prin vocația realismului social. Transilvania e, de fapt, cea mai faulkneriană provincie românească și ar fi meritat o proză epopeică în care critica socială să fie îmbibată de mentalitatea magică. În afară de Agârbiceanu însă, prozatorii ardeleni n-au prea acordat importanță acestei dimensiuni cotidiene și persistente. În copilăria mea încă mai existau zmei care-și frecventau ibovnicele intrînd pe horn ca un fuior de foc, iar boscoane găseai mai la fiecare poartă. În orice sat ardelenesc, înainte de a se spînzura, Ana s-ar fi exersat cu boscoane și farmece asupra Floricăi. Nu mai vorbesc de licantropi, pe fețele cărora se vedeau clar urmele colților de furcă din înfruntările cu oamenii întîlniți noaptea pe drum. Sau de oameni pricepuți să fure laptele de la vaci și să-l mute la ale lor. Socialmente, țăranii ardeleni nu se deosebeau mult de negrii lui Faulkner; și în Ardeal o slujnică rămasă gravidă cu flăcăul de grof primea drept recompensă un iugăr de pămînt – și adesea asta era totul –, cam tot atît cît a primit și mama lui Lucas Beauchamp. Legile comasării le permiteau grofilor să-i mute pe țărani de pe loturile lor unde le convenea, iar conflictele – nu cele mari, notate de istorie, ci cele mărunte, capilare – erau și ele fapte cotidiene, fie că erau inter-etnice, pentru o bucată de pășune sau pădure ori doar pentru o fîntînă de pe pășune, fie că erau inter-confesionale. Nu era chiar cea mai bună înțelegere între papistași și ortodocși, în pofida strădaniilor făcute de ierarhi. O istorie de violențe cotidiene și de injustiții, amestecată cu o densă mentalitate magică și cu superstiții ireprimabile constituie fondul de realități ardelenești pe care nici un prozator n-a reușit să le sintetizeze. Nu știu cum e Ardealul din proza ungurească – căci și pentru unguri, ca și pentru români, Ardealul e un fel de Canaan – dar cel din proza românească e drastic sărăcit de conținutul său adevărat. Nu realismul social era metoda recomandată, ci mai degrabă realismul magico-social).
Morfologia și fenomenologia ardelenității au în Mircea Muthu cel mai calificat expert, capabil să mute spontan dezbaterea de pe o platformă pe alta. La drept vorbind, de la Blaga încoace, Mircea Muthu e singurul ardelean care mai poate aborda cu ușurință și competență problematica sincretică implicită subiectului, trecînd de la literatură la arte plastice sau muzică și de la teorie și critică literară la – bunăoară – teologie, în funcție de punctajul demonstrației. Pare, de altminteri, că tocmai o „analiză spectrală” (s. aut.) și-a propus de vreme ce ia în calcul „coabitarea etnică și ecleziastică, creuzetul lingvistic, specificitățile imaginarului literar, plastic și muzical (cu influențe reciproce)”, precum și „posteritatea, dramatică adesea, a des invocatului spirit mesianic, în contraparte cu un conservatism încă funciar”. O schiță istorică, „sinoptică”, precede cele cîteva „circumscrieri istorice” și tabloul de „repere” propriu-zise, o schiță în care Mircea Muthu evidențiază „continuitățile”, dar și rupturile – „polarizările”, zice el, cu un sedativ – care au marcat evoluția societală și culturală a Transilvaniei. Nu trece nici pe lîngă șansele ratate, evidențiind, de pildă, cum „cele două paradigme concurente de la începuturile modernității noastre – germană (s. aut.) (de obicei în lecțiune herderiană) și franceză (s. aut.) – ar fi putut preface Transilvania într-un veritabil model sociocultural pentru Europa timpului”, dacă „n-ar fi existat schițatele fricțiuni etnice și confesionale”. (La drept vorbind, erau mai mult decît „fricțiuni”, dar Mircea Muthu nu vrea să agraveze lucrurile, ci dimpotrivă). „Circumscrierile” sînt un breviar despre articularea spiritului transilvan, pornind de la Mihail Halici-fiul și trecînd apoi prin Școala Ardeleană pînă la Cercul Literar (cu binevenite restaurări ale rolului pe care l-au avut cîțiva cerchiști rămași de regulă în afara nomenclaturii cerchiste: Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, Victor Iancu). Ele sînt, totodată, și o analiză a genezei și funcționării miturilor centrale ale ardelenismului – mitul revoluției, al împăratului, al utilului, al fundării. Partea finală, de „reliefuri culturale”, e un punctaj de istorie literară care merge de la Aron Cotruș și Ion Agârbiceanu pînă la Florina Ilis și Marian Ilea, ori pînă la poeți din seria Ion Mureșan-Aurel Pantea.
Comentariile centrate pe autori se întîlnesc mereu – deși nu premeditat – cu unele din caracterele „ardelenești”; bunăoară, tragicul marchează atît proza lui Pavel Dan – „tragicul /…/ în primul rînd /…/ social, căruia i se adaugă adîncimea, perspectiva simbolică” –, cît și poezia lui Ion Mureșan (prin „histrionismul tragic”) sau proza lui Alexandru Vlad („tragicul fără sublim”). Pe „ludic și dramatic” se bizuie și Florina Ilis, iar Marian Ilea își arogă din nou, „la multă vreme după Budai-Deleanu”, dreptul de a „rîde subțire” ori „de-a dreptul caricatural de imperii, instituții”. Dominantele ardelene par să persiste pînă în vremurile optzeciste, ceea ce e, desigur, o probă de rezistență și eficiență a caracterelor ardelene. Dar proba cea mai temeinică e însăși cartea lui Mircea Muthu.