Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
15.03.2017

„Sara pe deal buciumul sună cu jale”

Sara pe deal este singura poezie eminesciană în care apare un sat. În toate celelalte scrieri lirice ale lui Eminescu, mediul rustic lipsește cu desăvârșire, deși ambianțele sunt de o remarcabilă diversitate: păduri necuprinse, spațiu cosmic, castele, saloane burgheze, biserici, camere sărăcăcioase din „orașul furnicar”, lacuri, mări, munți, deșerturi, câmpuri de bătălie. În Sara pe deal, este descris un sat, seara, așa cum îl vede un îndrăgostit așteptat de iubita lui pe un deal din apropiere, sub un salcâm:

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/

Scârţie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.// 

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,/ Sufletul meu arde-n iubire ca para.”

Reprezentarea satului are, ca să ne exprimăm astfel, și imagine, și sonor. Fiecare element din enumerare este bine ales și expresiv. Norii despicați de ultimele raze de soare, streșinile care pe cer se învecinează cu luna, cumpăna de la fântână, mișcată greoi de vânt, negura lăsată peste sat, zvonul ultimelor pregătiri pentru noapte de la stână, sunetul clopotului de la biserică propagându-se în întreg spațiul – din toate acestea se înființează în mintea noastră satul. Cu instinctul său artistic sigur, Eminescu adaugă/ opune ansamblului prezența incandescentă a celui care iubește.

Este pentru prima și ultima dată când Eminescu își imaginează o întâlnire de dragoste în vecinătatea ocrotitoare a unei așezări umane. Îndrăgostiții lui se refugiază de obicei în locuri care nu aduc aminte prin nimic de civilizație. Dar de data aceasta ei se întâlnesc la marginea unui sat, pe un deal, de unde se poate vedea panorama vieții la țară, la sfârșitul unei zile de muncă. Totul pare în sat în ordine pentru totdeauna („Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”, avea să scrie Lucian Blaga). Prima strofă a poemului rezumă și anticipă întregul poem:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc’, stele le scapără-n cale,/

Apele plâng clar izvorând în fântâne;/ Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”

Poemul, publicat în Convorbiri literare la 1 iulie1885, a fost scris după nefastul an 1883, când poetul a avut primul acces de nebunie și a fost internat într-un sanatoriu din București și, apoi, într-unul de lângă Viena. Dacă luăm în considerare această împrejurare biografică, ne putem gândi că, speriat de ceea ce se poate întâmpla cu mintea lui, Eminescu a simțit nevoia să se adăpostească, în imaginație, într-un sat românesc generic, mai sigur decât orice sanatoriu. Înalta seninătate a poemului se poate explica printr-o acalmie sufletească de moment, de dinainte de a doua cădere psihică, pe care poetul avea s-o trăiască în 1886. Dar toate acestea sunt simple speculații.

Fiecare vers are o cezură care, surpriză, îl taie în două părți asimetrice: una de patru și alta de opt silabe (nu egale, ca în alte poeme ale lui Eminescu, situație în care cezura trece aproape neobservată). Rostit cu voce tare, poemul dă, drept urmare, o sugestie de preaplin al emoției (este ca și cum personajul liric s-ar îneca de un surplus de trăire).

Când a recitat poemul pentru radio (înregistrarea, datând din 1956, încă se păstrează, o putem găsi și pe Internet), Mihail Sadoveanu a evidențiat, în stilul său calm, patriarhal, tocmai această pauză de relansare a fiecărui vers, prea încărcat de reverberații afective ca să poată fi rostit fără întrerupere.

Foto: Pictură de Claudia Mandl