Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
22.02.2017

„Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?”

Publicată, ca și Foaia veștedă, în numărul din 1 octombrie 1879 al revistei Convorbiri literare (Eminescu se afla atunci de doi ani la București, la ziarul Timpul, „departe” de Veronica, rămasă la Iași), poezia Despărțire respiră aceeași atmosferă de tristețe compactă, intratabilă, provocată de amintirea unei mari iubiri pierdute. În adnotările din ediția critică a operei eminesciene, Perspessicius identifică nu mai puțin de 13 versiuni ale acestei poezii și, așezându-le în ordine cronologică, constată purificarea succesivă, până la esențializare (și radicalizare, aș adăuga eu), a trăirii acestei pierderi.

Din poezie nu reiese motivul despărțirii (și ar fi o întreprindere prozaică din partea noastră să-l căutăm în afara poeziei și anume în biografia poetului). Ceea ce se sugerează (în al doilea vers al poemului, străbătut parcă de o undă de gelozie) este că iubita nu mai este cea de altădată, că nu-și mai aparține, că s-a dăruit – putem presupune – altui bărbat:

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?/ Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta”.

Dar învinovățirea este vagă, ipotetică, neconvingătoare. De altfel, în continuare, poetul nu o repetă și nici n-o completează, ci schimbă subiectul cerându-i iubitei cu ardoare să-l uite:

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.”

Dorința poetului de a fi uitat cu desăvârșire, ca și cum nici n-ar fi existat în viața femeii, aduce aminte, prin radicalitate, de dorința exprimată de el în Rugăciunea unui dac, de a dispărea integral, definitiv din lume, de a avea parte de inexistența absolută a cuiva care nu s-a născut și nici nu se va naște vreodată:

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,/ Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,/
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,/ Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi”.

Despărțire este varianta sentimentală a impresionantului poem metafizic, de o sumbră grandoare, Rugăciunea unui dac. Zeitatea supremă căreia i se adresează de data aceasta poetul însetat de autodesființare este chiar iubita sa. Demn de remarcat este faptul că strania solicitare, tranșantă, care în principiu nu ar mai putea lăsa loc unor nuanțări sau circumstanțieri, se desface într-un discurs melodramatic. Așa cum în Rugăciunea unui dac poetul cere ca, înainte de a fi șters din cartea lumii, să fie bătut și umilit, aruncat în șanț, sfâșiat de câini, în Despărțire el îi pretinde iubitei nu pur și simplu să-l uite, ci să fie nemiloasă cu el, hărăzindu-l unui sfârșit cumplit:

Cu faţa spre părete mă lasă prin străini,/ Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini/…/ Apoi − de vor – m-arunce în margine de drum…/ Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.”

În Rugăciunea unui dac reprezentarea plastică și, în fond, tautologică a dispariției din lume are o justificare estetică: face absolutul inteligibil pentru oameni. Mai mult ne impresionează aruncarea unui semen al nostru în șanț decât ideea abstractă că el ar fi radiat din istoria universului. În Despărțire, autoflagelarea ține de retorica sentimentală. Poetul își înduioșează iubita pentru a obține de la ea mai multă dragoste chiar în momentul în care îi cere să-l uite pentru totdeauna:

Şi când se va întoarce pământul în pământ,/ Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;/ Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,/ Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape”.

Este greu, azi, pentru cineva care și-a făcut educația estetică urmărind filme americane, inspirate din „dreptul la fericire” prevăzut în Constituția SUA, să înțeleagă ce anume declanșează devastatoarea furtună de trăiri din Despărțire. Totul pleacă, de fapt, de la dorința lui Eminescu de a trăi orice sentiment foarte intens. El cere patetic să nu mai fie iubit tocmai pentru a intensifica dragostea până la paroxism.