Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
01.02.2017

„De-acuma nu te-oi mai vedea”

Adio este o romanță. Și celelalte texte încredințate în martie 1883 lui Iosif Vulcan (cu ocazia venirii acestuia la București pentru câteva zile) au factura unor romanțe, în sensul că sunt poezii ușoare, sentimentale, pe placul oamenilor simpli (care, de obicei, le ascultă cu lacrimi în ochi). Dar, spre deosebire de ele, Adio nu este și altceva. Încă de la primul vers citim această poezie ca pe o romanță, în timp ce în minte ne răsună deja muzica pe care a fost pusă (sau pe care ar putea fi pusă). De ce? Poate pentru că în cuprinsul ei există repetiții și refrene specifice genului:

De-acuma nu te-oi mai vedea,/ Rămâi, rămâi, cu bine!/ Mă voi feri în calea mea/ De tine.// De astăzi dar tu fă ce vrei,/ De astăzi nu-mi mai pasă/ Că cea mai dulce-ntre femei/ Mă lasă.”

Nu întâmplător, Costin Tuchilă, care are autoritatea profesională necesară ca să se pronunțe asupra textelor eminesciene puse pe muzică (fiind și critic literar, și muzicolog), începe cu Adio enumerarea romanțelor rezultate din colaborarea (postumă) a lui Eminescu cu diverși compozitori:

Printre romanţele cele mai cunoscute se găsesc De-acuma nu te-oi mai vedea (Adio) de Ionel Brătianu, Când amintirile de Vasile Popovici (autor şi al Dorinţei), S-a dus amorul de Victor Ceaikovski, Pe lângă plopii fără soț, Şi dacă de Guilelm Șorban, alături de Somnoroase păsărele de Tudor Flondor, Mai am un singur dor (populară) ş.a.”

Cele mai multe poezii ale lui Eminescu nu au nevoie de muzică, nu pentru că au propria lor muzică, așa cum au spus-o G. Ibrăileanu și alții, ci pentru că răzbate din ele o muzică a ideilor, pentru ascultarea căreia e nevoie de liniște. Asta ar mai lipsi, ca simfonia celestă din Luceafărul să fie bruiată de un contrabas sau de un saxofon!

În schimb, texte ca Adio devin complete numai puse pe muzică. Eminescu auzea probabil melodia potrivită pentru ele în timp ce le compunea.

În Adio remarcăm și o remarcă nefericită făcută de poet în legătură cu inconfortul așteptărilor lui interminabile sub geamul iubitei:

Că nu mai am de obicei/ Ca-n zilele acele,/ Să mă îmbăt și de scântei/ Din stele,// Când degerând atâtea dăți,/ Eu mă uitam prin ramuri/ Și așteptam să te arăți/ La geamuri.”

Să-i amintești iubitei, cu o notă de reproș, că degerai sub geamul ei, iată o metodă sigură de a face praf o iubire romantică.