Stelian ȚurleaCrimă la Torino – 20
Abia începusem să înfulec din farfuria cu paste stropite la greu cu sos de roşii, usturoi şi busuioc, cu paharul de chianti alături, plin, cum se cade, că mi-a stat bunătate de mâncare în gât. În pragul uşii apăruse Nolte.
Întotdeauna îmi caut un loc strategic, să am sub ochi uşa de intrare şi culoarul care duce la veceu şi curtea din spate, nu se ştie când ai nevoie de-o cale de scăpare. În bar era o lumină chioară, ca de obicei, soarele de afară strălucea şi-l înconjura cu o aureolă, îl vedeam mai degrabă ca o umbră, numai contur, abia îi distingeam trăsăturile, dar l-aş fi dibuit dintr-o mie de umbre.
Am tras o înjurătură, ce pizda mă-sii mai făcusem, că era pe urmele mele? Eram sigur că e pe urmele mele, aşa a fost, şi-a rotit ochii mici prin localul mai mult gol la ora aceea, abia la amiază se umple, şi-a venit chitit spre mine, şi-a tras un scaun, nu tu să ceară voie, ce să se gândească că mă deranjează de la masă,
te bucuri că mă vezi, Pinocchio? a întrebat,
lovea direct la ţintă, ştia că detest să mi se spună Pinocchio, deşi cam toată lumea îmi zice aşa de amar de ani, au şi uitat de Bruno,
cum să nu mă bucur, am zis ca un automat şi am întrebat, vrei un pahar, dom comisar?
a dat din cap că nu,
e prea dimineaţă, a zis,
fiecare cu obiceiurile lui, am îngăimat eu,
mănâncă, a mai zis, vreau să stăm pe urmă de vorbă,
dar ce să mai mănânc, îmi stăteau bunătate de paste în gât,
m-am săturat, am zis, vă ascult, dom comisar,
şi-a început toată daravela.
Am dat să scap, întrebându-l eu înainte să deschidă el gura,
tot cu treabă, dom comisar? parcă ieşiserăţi la pensie,
s-a uitat lung la mine,
ori eşti prost, ori faci pe prostu, a zis, din poliţie nu ieşi niciodată, e ca însurătoarea catolică, dacă nu mai sunt eu amestecat direct, tot sunt alţii care mă implică şi pe mine sau o fac pentru mine, doar să zic o vorbă.
M-a lămurit pe deplin, am dat s-o dreg,
nu ştiu cum e cu însurătoarea, dom comisar, m-am ferit până acum şi pizdulici găseşti pe toate drumurile, zi şi noapte,
nu-i de ajuns, Pinocchio, a spus, nu-nţelegi.
Am lăsat-o pe-a lui, nu mă-ncânta subiectul.
Brusc, a lovit direct, uitasem că aşa face,
Bombă te-a trimis? a întrebat,
să-mi stea inima în loc de-a dreptul, dar parcă nu era întrebare, sigur ştia ceva şi dacă nu dau răspunsul corect mă trezesc că găseşte un motiv să mă priponească din nou, m-am foit câteva clipe, în care mi-a trecut prin minte ce făcusem înainte să-mi comand pastele şi să intru în bar, dacă el mă urmărise, sau mai fusese şi altcineva, nu văzusem pe nimeni, înainte să apară gagica aia trăsnet cu pachetul, mă uitam la ea ca la o icoană, Doamne, ce femeie, i-aş fi tras-o pe loc, în veceul împuţit al barului, am mai făcut-o, în picioare sau pe la spate, toate chiuie de plăcere la sfârşit, greu e până le conving să stea în putoarea aia, dar n-aveam curaj să-i propun, se uita la mine cu o scârbă cumplită, de parcă eram ultimul vierme de pe lume, mă privea de sus, nu existam, eram un căcat, îmi venea să-i trag nişte palme, nu s-o fut, sau să-i trag palme şi s-o fut, să se-nveţe minte cum să se uite la Bruno, tot cartieru mă ştie de-un deceniu şi lumea mă respectă şi vine pipiţa asta cu nasu pe sus de parcă nu s-ar fi futut toată viaţă decât cu barosani, şi-n loc să-i zic ceva îi zâmbeam ca prostu cu gura până la urechi, mi-a dat pachetul, s-a-ntors pe călcâie şi-a început să mestece din buci spre ieşire, să te-apuce bâţu, mi se întărise ca ciomagu, mă uitam ca prostu la curul ei de poveste şi l-am auzit pe Mariano, întrebându-mă de la bar,
îţi fac nişte paste, Bruno?
se prefăcea că nu-i curseseră şi lui balele, am văzut eu că se uitase hipnotizat, un labagiu ca toţi ăştia care n-ar recunoaşte că le ţâţâie fundul după păsărici,
şi-am zis că era cea mai bună cale să scap de gândul gagicii, o mâncare şi nişte vinişor,
tu pregăteşte-le, am strigat, mă întorc într-o clipă,
am ieşit afară, gagica dispăruse cu o maşină cu şofer, m-am dus la hotelul de peste drum în care şedea Bombă, i-am dat pachetul şi m-am întors, pastele erau pe masa mea, aburinde, dar nici două îmbucături n-am apucat, c-a intrat comisarul.
Nu m-a întrebat nimic de pachet, poate nu-l văzuse, m-am mai liniştit, i-am dat răspunsul aproape corect, i-am spus că habar n-am,
nu l-am mai văzut pe Bombă de-o viaţă.
Lasă gargara, Pinocchio, a zis, ce vrea Bombă?
jur că nu ştiu ce mai face, am spus,
adică nu ştii cu ce se ocupă mai nou?
ştiu ce ştii şi matale,
l-am văzut întunecându-se, însemna că e groasă,
ieşi cu chestiile noi, a zis,
jur că n-am idee, am răspuns,
ş-atunci le-a băgat p-alea grele,
vrei să dormi în patul tău, Pinocchio, care-o fi ăla, sau să te trimit iar la curiştii de care-ai fugit?
Doamne, fereşte, dom comisar!
îi mai ştii cât de răi sunt? a insistat el,
dom comisar, orice, numai nu cu ăia din nou, am zis, de-a binelea speriat.
Cu ani în urmă nimerisem în arest cu doi poponari cât muntele, numai muşchi plini de tatuaje, aveau să stea la pârnaie ani buni după ce uciseseră un băiat sodomizându-l şi din prima noapte s-au repezit la mine şi mi-au tras-o pe rând, de eram numai sânge, m-am rugat în genunchi dimineaţa de comisar să mă scoată de-acolo, fac orice, spun orice, colaborez cu oricine, sunt omu vostru, numai să scap de monştrii ăia.
Te ascult, m-a trezit comisarul din visare,
nu ştiu mare lucru, am zis,
să văd, s-a pus el pe ascultat,
cică vrea să i-o coacă Nababului, am spus,
ce-i veni? ce treabă are el cu Nababul? nu-i din lumea voastră,
n-o fi, am zis, dar e plin de bani, Bombă s-o fi gândit să-l stoarcă puţin, să-l strângă cu uşa, să-i încurce planurile cu scriitorii ăia, nu ştiu toată daravera, dar zice că dacă pune mâna pe nişte cărţi, în zece zile de-acum încolo, când vrea să le tipărească Nababul, s-ar alege şi el cu o sumă frumuşică. I-am spus că e-ncurcată rău chestia, implică prea mulţi gagii, mai bine ţi-aduc eu câte cărţi vrei de la bibliotecă, n-or să simtă nicio adiere când o să dispar cu ele, şi mi-a zis,
taci, dracu, că eşti idiot, bou ai fost şi bou rămâi,
sunt, am recunoscut eu, dar să-ţi aduc mai bine cărţile alea?
Fă dracu ce-ţi spun şi-nchide clanţa,
şi cu asta a-ncheiat discuţia.
Ziceam şi eu aşa, nu m-am lăsat, poate uşurăm treaba,
dar m-a expediat cum face de obicei, c-o flegmă trasă drept la picioarele mele, era semn că trebuie să mă car mai repede din faţa lui.
M-am întors pe călcâie, noroc că apucasem hârtia pe care notase numărul de telefon la care să sun şi un nume, altfel îi punea pe bătăuşii lui pe urmele mele să mi le aducă, mă întrebam de ce nu-i trimisese pe ei să ia pachetu, băieţi buni la toate, nu mă gândeam chiar că eram mai deştept decât ei, mai curând mi-am zis că trebuie să fie o treabă împuţită, să nu se implice nimeni din preajma lui, mereu mă trimite la treburi împuţite care nu trebuie să ducă la el, e drept că le rezolv, dar pot să dau şi de dracu, bine că nu-mi cere chestii împuţite de-a dreptu, i-am şi zis, frate, fac orice, dar să nu mă trimiţi să-i iau maul cuiva că n-o fac! Fii liniştit, am oameni pricepuţi pentru asta, nu lasă urme, a zis.
Şi-a apărut o fătucă, curvă cu ştaif, mă pricep, parcă văd c-o fut doar d-ăia cu Ferrari şi nici măcar Bombă nu cred că se bucură de curul ei.
Lasă astea, m-a întrerupt comisarul, ştii ce mă interesează, zi ce-ai făcut.
Mi-a dat un pachet, am vrut să-l desfac, poate-i păcăleală toată treaba şi-năuntru sunt droguri, nu hârtii, ciupesc şi eu un pic, n-o să se prindă Bombă, la biştarii lui, ce-nseamnă câteva grame, dar trăiesc şi eu o săptămână ca prinţu, dar n-am avut curaj, m-am gândit că sigur se prinde şi decât să-i am în spate pe bulangii care tăbăcesc pe oricine, mai bine fără o săptămână de viaţă de prinţ, aşa că am trecut strada fără să deschid pachetul.
Dar n-am rezistat să nu-l întreb pe Bombă ce-i înauntru,
nu te priveşte, mi-a spus,
dacă-s droguri, dă-mi şi mie câteva grame, am zis,
nu-s droguri,
dar nu-l credeam, aşteptam să mă miluiască într-un fel şi mi-a zis,
şterge-o, te mai întâlneşti cu fata peste două zile şi faci la fel. Să nu dea dracu să-ntârzii!
Asta a fost tot.
Cum o cheamă pe fată?
Nu-i ştiu numele, pe hârtia aia scria Lucia, dar sigur era o parolă, toate muierile cu numele Lucia pe care le cunosc eu arată altfel şi zău că mă pricep. Mi-a dat pachetul şi-a şters-o fără să spună o vorbă, m-au apucat dracii, să stea să bea măcar un pahar cu mine, doar îi fac un serviciu, merit asta, mi-a stat pe limbă s-o-njur, dar dispăruse, îmi răceam gura de pomană şi pe urmă, înainte să intru în hotelul lui Bombă, mi-a trecut prin cap ca o vijelie, bă, Bruno, prost mai eşti, se grăbea să nu fie văzută, poate o urmărise cineva, n-avea de unde şti, i se spusese şi ei cum mi se spusese şi mie să fie atentă, nu voia să compromită afacerea şi m-am gândit că-n locul ei aş fi făcut la fel, deşteaptă fată, o să am vreme destulă să stau de vorbă cu ea şi poate şi s-o fut, am exclamat, am iertat-o pe loc, dar m-am gândit că, dacă ea fusese precaută, poate avea motive sau ştia că ar putea avea motive şi ar fi bine să fiu şi eu precaut, am căscat ochii brusc, dar în jur era aceeaşi lume de căcat şi nu mă urmărea nimeni, sigur nu mă urmărea, sunt as la chestii d-astea şi nici n-am înghiţit două îmbucături şi apari matale.
Nu te bucuri?
Doamne, ce mă mai bucur!
(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)
