Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
10.10.2015

Vămile poetului

Nici poezia lui Ștefan Aug. Doinaș, nici imaginea fixată a scriitorului și intelectualului atât de cunoscut și de prețuit în timpul vieții nu mai intră, astăzi, în orizontul interesului public și în aria, mai specializată, a celui critic. Este evidența de la care trebuie să pornim, oricât ar fi ea de dureroasă – și pe care voi încerca să o detaliez, fiindcă Doinaș nu este primul, nici ultimul poet român aflat în această ingrată situație, în posteritatea imediată.

Primul element care explică, fără a scuza, penumbra în care intră un scriitor român important este excesivul nostru angajament cu omul. E o reminiscență a imaginarului și a mentalului colectiv forjate în Epoca de Aur: omniprezența figurii marelui Conducător avea o contrapondere în mitizarea marilor noștri scriitori, clasici în viață. Nu există component al generațiilor noastre mature și mai vârstnice care să nu-i recunoască pe Preda sau Breban, pe Sorescu sau Doinaș, pe Manolescu sau Simion. Toate aceste nume, alături de altele, semnificau o opoziție sau o rezistență la totalitarismul ideologiei unice; și ele erau „încărcate” nu numai cu literatura pe care o scriau, ci și cu valorile etice, spirituale, civice, politice pe care le apărau. Imaginea scriitorului acelei epoci este deci un complex în care intrau speranțele și mizele sociale și tot ceea ce regimul încerca și reușea să evacueze: gândirea autonomă, reflexivitatea, atenția la Celălalt, nevoia profundă de alteritate, diversitate, libertate. Așa se explică investiția simbolică uriașă în clasicii noștri în viață, în deceniile de totalitarism; și în această grilă socio-culturală, putem înțelege de ce generațiile mai noi, născute ori formate în libertate, nu se mai proiectează automat în scriitorii din canonul epocii trecute. Tinerii de azi au o paletă foarte largă din care pot alege, fără vreo constrângere; și puțini îl aleg, deocamdată, pe Ștefan Aug. Doinaș.

Un al doilea element obiectiv al declinului este dat de însuși registrul poeziei lui Doinaș, înalt, aulic, destul de „îndepărtat” într-o epocă în care aproape orice poate fi accesat rapid. Poezia lui Doinaș este prea lucrată, prea filtrată cultural și prea lent-maiestuoasă pentru un timp al lecturii diminuat și comprimat, cu așteptări mergând în direcția impredictibilă a rupturii și a șocului lingvistic, a insolitului verbal și a contondenței imagistice. Ca și Blaga, unul dintre modelele sale, poetul care a deschis perspective și orizonturi pentru multe promoții de cititori nu mai pare, azi, capabil să o facă. Receptarea unor versuri atât de structurate, meditația pe marginea unor simboluri îndelung preparate, într-o compoziție perfectă, în fine, gustul pentru parabolă și mit, cifre magice și embleme ale Unului regăsit pe toată circumferința istoriei și a culturii – sunt apanajul unor cititori deja avizați. Ștefan Aug. Doinaș, ca și Cezar Baltag, pare că ilustrează Poezia pentru inițiați: o minoritate statistică, esențială într-o cultură, dar minoritate.

Iată de ce inițiativa Editurii Nemira de a-l aduce din nou pe Doinaș în prim-planul actualității editoriale este una frumoasă, așa cum sunt toate întreprinderile donquijotești. Mă raliez ei și mă întreb, schimbând foaia realității date: oare o poezie nobilă și meditativă, alegorică și mustind de cultură, rimată și ritmată impecabil, polimorfă în interiorul aceluiași text și unitară la nivelul întregii creații – oare o asemenea poezie chiar nu poate interesa publicul și nu-i poate învăța nimic pe tinerii de azi?

Mă refer deopotrivă la cititorii fără veleități literare și la cei ce tatonează în interiorul unei experiențe artistice, căutând un timbru propriu și confruntându-se cu problemele care li s-au pus și predecesorilor. Poezia lui Doinaș poate juca un dublu rol: cel de educație estetică pentru publicul mai larg și cel de formare pentru tinerii autori. Chiar dacă aceștia au, cum e și firesc, alte formule, alte temperamente artistice, alte experiențe și obsesii creative, Doinaș este ideal în rolul magistrului poetic.

Lirica sa poate fi deci obiectul unei reconversii: de la rolul public al poeților în totalitarismul epocii trecute, la cel „privat”, tot al lor, în epoca de libertate a opiniei, opțiunii și expresiei. Pentru ca acestea să aibă greutate și particularitățile unei arte proprii, este nevoie de traversarea câmpului poetic parcurs de Doinaș și de conștientizarea tuturor probelor, obstacolelor, condiționărilor, limitărilor pe care eruditul poet le-a asumat. În stilul înalt al lui Ștefan Aug. Doinaș, aș spune că acest scriitor atât de cult și de rafinat este – poate fi – un înaintemergător pentru orice autor.

Să vedem un exemplu de poem, pe care orice component al generațiilor formate înainte de 1990 l-ar recunoaște imediat ca purtând semnătura lui Doinaș:

Ce vitregă, ce tristă-i ziua-n care

mă nasc: în jur, rotundu-ntreg e scris.

Mișcare, jos și sus, și nemișcare

– ca fețe ale-aceluiași zapis:

cornutele purtând inițiala

pe frunte, melcu-n spate, crabii-n clești;

văzduhul amețit de nupțiala

orgie-a triburilor păsărești;

și golul care, dincolo de toate,

prezent în toate, tace respirând.

Adaosul – acum – nu se mai poate:

s-a încheiat și cel din urmă rând!

Chiar sufletul mi-e scris demult, cu cretă.

Și umbra nopții mă cuprinde-aici

scrutând cu teamă noima lui secretă

până târziu, la lămpi de licurici.

Osândă sau favoare – doar citirea

mi s-a lăsat: prin văz, auz, miros.

Și numai uneori răstălmăcirea

poveștii de pe file ce s-au ros,

cezura-n care se aude plânsu-mi,

o bâlbâială, un cuvânt obscur

mă fac să cred c-aș fi părtaș eu însumi

la nașterea poemului din jur…

Ceea ce înregistrăm de la prima lectură este distincția dicțiunii poetice, solemnitatea frazării, pe un parcurs ideatic marcat de ea. Scribul întârziat anunță încă din titlu simbolistica pe care Doinaș o va încorpora în versurile sale. Ele nu sunt ale unui liric ingenuu, scriind din pur talent, într-un flux imaginativ, ci, dimpotrivă, ale unui poet în toată puterea cuvântului, asumând diferența între planul realității și cel al literaturii. Ștefan Aug. Doinaș știe că face poezie și că, înainte de a pune primul cuvânt pe foaia albă, numeroși artiști s-au confruntat cu tema din Scribul întârziat. Autorul are conștiința culturală a precedențelor poetice și a predecesorilor, primul dintre ei fiind El.

Dumnezeu este Autorul lumii, al rotundului întreg deja scris în jur – iar poetul poartă, la vedere, povara expresiei și semnificării, într-un uriaș Text preexistent. Rafinate corespondențe se stabilesc, astfel, între tumultul lumii și al vieții și scriitura cu care Doinaș le echivalează. Imagini și embleme ale scrisului se regăsesc peste tot în poem: e scris, zapis, inițiala, adaosul, rând, din nou scris, cretă, citirea, file, cezura, cuvânt și – finis coronat opus – „nașterea poemului din jur”. Poemul de față se înscrie, ca un adaos personal (și deplâns ca mărunt), la rotundul textual al lumii create de Marele Autor, cu referințe metafizice în Scripturi.

El se adaugă la foșnirea viului din jur, pe care poetul era dator să o reprezinte ori să o sugereze, pentru a nu cădea în retorism uscat și didacticism. Apar, prin urmare, vietăți a căror mișunare să dea palpitul de viață, așa cum la Ion Barbu cirezile „agreste” ofereau punctul de fugă în răsturnarea simbolică spre un „joc secund, mai pur”. Poeții simbolurilor și ai transfigurării, ca Barbu și Doinaș, sunt foarte atenți (sunt obligați să fie) la inserarea unor imagini care să dea cuprinsul vieții, al naturii în mișcare și regenerare, al existentului non-abstract. În mișcare sunt surprinse aici cornutele, melcul, crabii, triburile păsărești, licuricii, iar summa vieții palpitând este „golul care, dincolo de toate,/ prezent în toate, tace respirând”.

În 1970, data acestui poem, Doinaș era un scriitor complet format, ceea ce se vede, de asemenea, cu ușurință la parcurgerea versurilor. Fiecare dintre ele este lucrat cu minuție și considerat atât în sine, cât și ca parte a întregului simbolic și poematic. Altfel spus, autorul își cunoaște cadrul de acțiune lirică și, probabil, chiar parcursul pe care îl va urma, legând foarte strâns un vers de altul și ambiționând la o coerență poetică maximă. O poezie nu poate fi oricum, și așa, și altfel, la întâmplare, după cum îi vine inspirația liricului expansiv. La Doinaș, o poezie trebuie să fie în forma în care este, după ce poetul, ca un artizan disciplinat, a eliminat toate variantele căzând alături de proiectul său.

Fiecare poem din această antologie este așadar o reducție severă a informului aleator la forma perfect închegată pe care, precum un sculptor, Doinaș a obținut-o. Exact ca o sculptură, fiecare poem pare înălțat pe un piedestal, spre care privim din unghiuri și de la distanțe diferite, fără ca modificările de perspectivă să afecteze frumusețea operei. Poetul a calculat cu aceeași atenție și distanțele, și unghiurile, și varietatea cititorilor săi, și experiențele lor diferite – și a creat, ținând cont de ele, texte precum Scribul întârziat pe care oricine le poate înțelege și gusta.

Voi fi clătinat, sper, prejudecata că Ștefan Aug. Doinaș e un poet obscur, ininteligibil, inaccesibil cititorilor care nu au codul. Simbolistica lui Doinaș nu este ermetică și opacă, precum la Barbu, ci desfășurată liric și aproape narativizată, ca la Blaga. Simbolul este prins în secvențe familiare și într-un limbaj care îl luminează, iar nu îl opacizează. Și întinderea poemului diferă, semnificativ, la Barbu cel din faza ermetică și la Doinaș: textul este scurt și eliptic la primul, mediu sau de-a dreptul lung și „epic” la al doilea, fiindcă poetul interbelic criptează, codifică, ascunde, pe când cel postbelic narează, explicitează, dezvăluie.

Să mai vedem un parcurs poetic – din motive de spațiu, redat nu integral – definitoriu pentru substanța și structura liricii lui Doinaș, pentru compoziția ei atât de elaborată și pentru rafinamentul unui autor care a citit mai mult decât a scris (spre deosebire de confrați indiscutabil talentați, dar care au scris mai mult decât au citit):

În loji de nămol, dedesubt, convorbit-am cu Mumele,

jos, într-o àiște unde văpaia cu bulbii

holbați strangulează genunea. Acolo

am stat, fără milă, – și iată-mă orb.

În veștedă gură își mestecă zeul odraslele.

Cine m-a smuls dintre fălcile lui? Clănțănind s-au

închis, după mire, puternicii colți, și

– salvat – unei morți nefirești m-au menit.

Cu ochii deschiși coboram, cu mirare, prin surele

straturi, pe limbă purtând mistuite cuvinte,

cum alții, la Styx, într-o cută de suflet

mai duc o mireasmă de grâu secerat.

Dar nu mă-ndreptam cu luntrașul spre valea cu umbre. Ci

viu, însă nu pe măsura Tăcutelor, trib ce-n adâncuri

pândea cum mă-apropii, treceam scufundate

priveliști, aram oseminte și vămi.

Pe prag de nămol și văpăi mă-așteptau. Numai lacrima

pasului meu, dacă-ar crește, ca inul, în urmă,

ar spune cu florile-albastre de unde

solarele culmi m-au lăsat, au pierit.

În loji de văpăi, dedesubt, cum răsuflă cimpoaiele

crude, trăind doar în pântec ca vinul în butii,

cu văzul în sine întors mă priveau, mă

primeau Fioroasele-n patria lor.

Ca inimi roind: nimănui, tuturor, în afară de

trup, neavându-l asemeni; ca scroafe țâțoase

suflând; de suava lor soră, de Preajma

flămândă, pândite; cu patimă-n schimb

iubite de Locuri cu chip schimbător; pregătindu-le

pururea forma și vadul. Doar haitele-ncinse

mai au gâfâitul atât de fierbinte,

dar nu și văpaia prelinsă pe bot.

Cu limbile lor m-au iubit; sfârtecatu-mi-au umerii;

inima mea s-a oprit, înghețată de groază,

de greața de-a fi privitor neființei

și nașterii mele, și spițelor – mii.

Omul cu ochii plesniți se continuă prin alte strofe, componente ale unui traseu inițiatic ce poate fi ghicit și schițat. Cu modele în Dante și Goethe, poemul este simfonic, lucrat prin extensii, reluări și reveniri pe o treaptă mai înaltă a viziunii – iar viziunea este desfășurată narativ, materializată și plasticizată imagistic, fără ca simbolistica să devină împovărătoare.

Doinaș este un adevărat artist al compoziției, elementul mitologic fiind nu adăugat artificial, ca un set de imagini aplicate din exterior peste o materie verbală oarecare. Limbajul însuși se „mitologizează”, are o patină de vechi și de început, de esențial și paradigmatic. O secvență precum „Cu ochii deschiși coboram, cu mirare, prin surele straturi” e ilustrativă pentru modul în care experiența eului din poem cuprinde, integrează și totalizează cunoașterea, treptat, dar inexorabil, ca la Homer. Decorul se schimbă, într-un chip aproape terifiant, însă parcursul se realizează, strofă cu strofă, vers cu vers, fără ca această inițiere să poată fi stopată; iar întinderea poemului și lungimea fiecărui vers sunt în acord cu anvergura și profunzimea inițierii.

E vizibilă plăcerea poetului de a aborda astfel poezia: ca un traseu al cunoașterii materializat prin fiecare secvență, cu rolul ei, important, în ansamblul simfonic. Analogia nu cu sculptura, dar cu muzica se impune acum. Doinaș își aude și își ascultă cuvintele, organizându-le după toate regulile celor două arte, aici îngemănate. Mulți termeni, plasați în poziții forte (dar ce nu este forte, într-un asemenea poem?), au o sonoritate aparte, obținută metodic de poet: „sfârtecatu-mi-au”, de pildă, e vădit construit arhaic și popular de către un creator atent la toate detaliile.

Diferența esențială dintre alți poeți ai noștri, mai inspirați, și Doinaș este că autorul versurilor cuprinse în această antologie își controlează, disciplinează și organizează lirica nelăsându-se niciodată „dus” de limbaj, purtat de inspirație, transportat de propria imaginație. Prea adesea, acestea au rol de alibi pentru sincopele, inegalitățile, denivelările și eșecurile unor autori evident înzestrați, dar revendicându-se de la o natură, nu de la o cultură poetică.

Iată de ce, în pofida interesului declinant de azi pentru poetica și lirica lui Ștefan Aug. Doinaș, sunt convins că viitorul apropiat îl va reașeza pe autor acolo unde arta sa îl îndreptățește să fie. Doinaș a lucrat nu în imediat, în ocazional, în circumstanțial, ci în durată lungă.

(Prefață la antologia „111 cele mai frumoase poezii” de Ștefan Aug. Doinaș, Editura Nemira, București, 2014, 216 p.)

Foto de pe brailachirei.wordpress.com

1.282 cititori