Emilia CiordașEmilia Ciordaș
12.10.2015

Dialogurile cu sine

,,Pustiul nu-l poate înțelege decât cine l-a trăit’’

Viața pe un peron este un roman scris sub forma unui jurnal adresat tuturor oamenilor. Fiecare om reprezintă suma amintirilor sale adunate într-o viață. O carte despre sensul vieții și despre rolul pe care-l jucăm în perioada existenței noastre. Cugetările și metaforele filozofice aduc acestui roman o identitate literară universală. Viața pe un peron e o carte a așteptării unde se îmbină procesul kafkian al condiției umane cu absurdul beckettian al așteptării fără sens. Meditând asupra destinului omului în lume, romanul lui Octavian Paler se înscrie în tradiţia literaturii existenţialiste şi absurde.

Romanul e o parabolă a timpului unde așteptarea reprezintă locul în care nu se întâmplă nimic, pe de altă aparte poate fi și o formă a infernului. Așteptarea se transformă succesiv în speranță, consolare, pustiu, disperare, absurd. E un mod de-a nu muri, dar nu e o șansă de a trăi plenar. Trenul, în acest caz, semnifică posibilitatea existenței. ,,Modul în care un om își acceptă destinul este mult mai important decât însuși destinul său”. Mimarea contactului cu exteriorul este probabil ultimul fir care îi mai leagă de lume pe aceşti oameni. Totodată, romanul ar putea fi privit și din punct de vedere subversiv, deoarece personajele trăiesc sub această acuză voalată de represiune, frică și persecuție, iar ele vor ajunge să ia calea retragerii în pustiu.

Firul narativ este construit într-un stil confesional, făcând loc meditaţiilor filosofice, iar povestirea este transparentă, invitând continuu cititorul să privească prin ea la ideile sugerate. ,,Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care totuşi, poate, e aproape, foarte aproape”[1]. În acest roman sunt suficiente doua personaje; un bărbat și o femeie ca la începutul lumii, doar că aici nu avem paradis, ci un fel de pustiu în care timpul nu contează, ci numai confruntarea cu răul dintr-o societate refuzată. Fiecare povestește ce i-a adus aici, iar de la aceste premise se construiește romanul. Personajele noastre reprezintă cumulul a ceea ce gândesc, nu au biografii, iar rezultatul e un roman abstract-filozofic.

Naratorul şi Eleonora, se regăsesc la un moment dat al vieţii lor într-o gară părăsită, unde, izolaţi de oameni, trăiesc într-o aşteptare lipsită de înţeles. ,,În gara asta pustie, pentru a fi perfectă, lipsea ceva. Un călător care să nu mai fie călător. Care să renunţe la condiţia de călător. Care să renunţe la aşteptare. Să devină ca orice obiect al gării, căci un călător care ar aştepta într-un loc unde nu e nimic de aşteptat, care s-ar agita într-un loc unde orice efort e zadarnic, ar strica armonia”[2]. Fiecare ajunge aici alungat din oraşul său de către un eveniment social care îi ameninţă integritatea morală: luarea oraşului în stăpânire de către o invazie de cobre şi apoi de către îmblânzitorii de cobre, respectiv de către câini şi de către dresorii de câini. Personajul lui O. Paler ridiculizează în mai multe situații atitudinea înţelepţilor, cei care, lipsiţi de demnitate şi nu doar aprobă cu laşitate oroarea din jurul lor, dar sunt gata să îi găsească o justificare filosofică. În contextul comunismului românesc în care era publicat romanul, îndemnul moral la ieşirea din pasivitate civică este evident. Cealaltă atitudine în faţa terorii istoriei este retragerea din societate şi claustrarea în propriul sine.

Romanul este un jurnal, prin care naratorul luptă cu sine însuşi pentru a rămâne om, pentru a nu deveni şi el un îmblânzitor de cobre. ,,Nu mai am timp de nuanţe acum. Vă spun, deci, fără ocoluri că mi-e frică. Asta înseamnă că duc cobra cu mine. Se va culca alături de mine, ca o umbră, în deşert şi cînd voi deschide ochii se va legăna ame­ninţînd să mă muşte. Îmi e, într-adevăr, frică, dom­nilor. Nu, nu că o să mor de sete în deşert. Voi găsi, poate, o oază unde să beau apă. Nu mă tem nici de şacali. Mă tem numai de fiara din mine care, simţind deşertul, va mârâi şi mai tare decât până acum şi va vrea să termine răfuiala cu Dumnezeu. Aici încă mă apără amintirile, dar în deşert voi fi singur cu această fiară, îşi va ridica botul umed şi dezgustător de care mi-e greaţă. Iar deşertul o să-mi şoptească perfid că nu există altă cale. Ori victimă, ori îmblânzitor. Ori îmblânzesc cobra, ori o las să mă muşte. El va pune în fiecare seară lângă mine un fluier. Şi poate nu voi rezista până la capăt. Într-o seară, când cobra se va foi, s-ar putea să iau fluierul, cum am făcut la coliba din mlaştină şi, ascultând vântul, să încep să cânt. Fiara din mine ar râde atunci în hohote. N-ar mai trebui să lupte, căci melodia s-ar înfăşura ea ca un laţ la gâtul lui Dumnezeu, sugrumându-l. Şi voi cânta, poate, astfel până ce voi uita totul. Atunci nu-mi va mai fi frică’’[3]. În acest caz, frica e sentimentul care umanizează personajul lui Octavian Paler.

Întreg romanul este construit pe mai multe planuri care au același simbol central, cel al spaţiului închis. ,,Pustiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decît ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de cînd pe peronul prăfuit n-a mai coborît nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină stră­vezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleono­rei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: „Dar unde e personalul?” Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pînza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învîrteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mîlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul mi­nutarului a devenit zadarnic’’[4]. Romanul este confesiunea unei conştiinţe obsedate de imperativul etic şi de spaima că în anumite cazuri ar putea abdica de la acest imperativ. ,,Doamne, apără-mă de mine însumi’’[5], cu fraza aceasta îşi încheie mărturia un sceptic gata să pună în discuţie totul, îndoindu-se în primul rând de sine, dar umanizat prin această îndoială.

Despre acest roman eseistic, trebuie spus că simţi nevoia să-l citeşti cu creionul în mână. Din punct de vedere istoric şi în miezul lui parabolic, Viaţa pe un peron este un roman al dez­ba­terii morale, cu întrebări fundamentale splendid formu­late şi răspunsuri de tot felul, prin care individul se defineşte. Reacţionând într-un anumit fel, fugind sau rezistând, luptând sau colaborând, el explorează sentimentul fricii şi al absurdului în cele mai fine nuanțe psihologice. Așadar, romanul Viața pe un peron transmite un mesaj universal, acele al așteptării care definește condiția umană.

Foto de Paul Agarici

BIBLIOGRAFIE

I. Opera

Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Editura Litera, Bucureşti, 2009.

 

II. Periodice

Ion Simuţ, Decalogul aşteptării, în ,,România literară’’, nr. 37, 2006.

[1] Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Bucureşti, Editura Litera, 2009, p. 38

[2] Octavian Paler, op.cit,. p. 80

[3] Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Bucureşti, Editura Litera, 2009, p. 220

[4] Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Bucureşti, Editura Litera, 2009, p. p. 24

[5] Octavian Paler, op.cit., p. 221