Cătălin și Mihuleac

Înainte de 1989, Cătălin Mihuleac n-ar fi putut să publice niciuna dintre numeroasele sale cărți, toate bine scrise și atrăgătoare. Satira caustică și dezlănțuită practicată de el ar fi fost considerată periculoasă ca o armă și interzisă. Din fericire prozatorul n-a făcut această tristă experiență, a luptelor interminabile și istovitoare cu cenzura. S-a născut când trebuia și s-a afirmat ca scriitor abia după 1989 (prima carte, o culegere de proză scurtă, Garsonieră memorial confort trei, i-a apărut în 1996).

Ceea ce nu înseamnă că stilul de viață comunist a ieșit din raza lui de observație. Cătălin Mihuleac îi detectează infiltrațiile în lumea românească de azi și îl denunță cu vervă satirică. Mai mult decât atât, în romanul Aventurile unui gentleman bolșevic el își folosește amintirile și imaginația pentru a reconstitui modul cum se trăia înainte de 1989, prin scene fantaste și grotești, de un umor irezistibil. Ca exeget satiric-funambulesc al comunismului, autorul român se situează în succesiunea îndepărtată a lui Ilf și Petrov. L-am putea porecli, cu simpatie, „Cătălin și Mihuleac”.

Personajele aduse succesiv în prim-plan în acest roman sunt un activist al PCR, din domeniul propagandei, Ion Scutelnicu și pictorul Emil Faure (pe numele său adevărat Vasile Buliga). Emil Faure este considerat nonconformist, iar Ion Scutelnicu se ocupă de reeducarea lui, luând printre altele măsura de a-l muta într-un bloc de locuințe ai cărui locatari trebuie să fie prezenți în fiecare zi la ora 22, la apelul de seară, pe un platou din fața clădirii.

Situația este integral inventată și, în același timp, integral adevărată. Într-un fel în timpul comunismului orice artist trebuia să locuiască într-un bloc, pentru că nu avea de ales. Într-un fel orice bloc era un instrument de reeducare, contribuind la depersonalizarea locatarilor, la transformarea lor într-o masă umană amorfă. Cătălin Mihuleac își cucerește cititorii tocmai prin această înlocuire decisă a realității cu o esență de realitate. El nu renunță la concretețea vieții în favoarea unei reprezentări abstracte, ci în favoarea altei concreteți, literare, extrem de expresive.

Comunismul pe care unii dintre noi îl cunosc, din nefericire, dintr-o experiență proprie devine, în romanul lui Cătălin Mihuleac, un spectacol, de o vivacitate hidoasă.

Ion Scutelnicu, supranumit sarcastic de autor „un gentleman comunist”, este un Don Juan caricatural, de un remarcabil-prost, obișnuit să ceară favoruri sexuale profesoarelor tinere care au nevoie de influența lui. Fumează enorm („cât un pui de hunedoară”!), are șosetele veșnic nespălate și se consideră un bărbat manierat fiindcă le face cadou celor cu care se culcă „două-trei conserve chinezești cu carne de porc” sau câte „un borcan cu cafea solubilă”..

Perorează însă plin de indignare, în limba de lemn a epocii, când o tânără profesoară de engleză îl alintă spunându-i „Johnny”: „− Există nenumărate forme corespunzătoare de a alinta un cetățean al României socialiste, dacă există intenția de a se exterioriza unele sentimente lăudabile. Efectiv există. Nu îndrugând diminutive care amintesc de putreziciunea morală a lumii capitaliste.”

Această scenă, care ar putea fi fluierată cu dispreț în plan real, merită aplaudată în plan literar. Ea ilustrează modul în care autorul compune o comedie (terifiantă) a vieții în regimul comunist.

Din aceeași comedie fac parte și lupta epopeică a lui Emil Faure cu șobolanul care s-a instalat în apartamentul lui, ca și toate peripețiile lui, amoroase, artistice și politice. Sunt tentat – dar mă abțin – să povestesc tot romanul.

Mai menționez doar un personaj, Ella, soția lui Ion Scutelnicu, care îi pozează pictorului deși este „o tovarășă emigrată definitiv în capitolul obezității”, cum scrie cineva într-o notă informativă. Modul ei pitoresc de a înjura („Lua-te-ar Necuratul cu tot cu societatea mă-tii multilateral dezvoltată!”) o face greu de uitat.

O lovitură de teatru ne oferă ultima parte a cărții: după 1989, se înființează un Muzeu al Comunismului, al cărui proprietar și muzeograf șef este… Ion Scutelnicu. Modul cum funcționează acest muzeu este gândit de autor cu o inventivitate mefistofelică. Comunismul fiind în mare măsură o caricatură de viață, muzeul arată ca o caricatură de caricatură. În loc să-și găsească în spațiul lui un loc ca exponat, Ion Scutelnicu conduce instituția. (Este exact ceea ce am scris cândva, într-un articol, despre Ion Iliescu, care, culmea, a avut și el toată viața, dacă ne gândim bine, un statut de „scutelnic”.)

Romanul lui Cătălin Mihuleac este admirabil.

Cătălin Mihuleac, Aventurile unui gentleman bolșevic, roman, București, Ed. Cartea Românească, 2012 (foto copertă: Sophieso/Dreamstime.com). 240 pag.

(Text apărut în România literară nr. 15-16/ 2015)