Călin Vlasie42. Modul de elaborare şi organizare al poeziei este strict psihologic.
Funcţiile sau subsistemele sau componentele sale interne (idei, combinaţii, structură, semnificaţii etc.) sunt interdependente, inter-funcţionale şi alcătuiesc un întreg supus legilor cibernetice.
Poezia are viaţa ei psihică din moment ce este generată de un psihism uman.
Poezia este manifestarea unui psihism comunicabil care uzează de un sistem de convenţii psiho-logice.
„Psihicul“ poeziei nu este egal însă cu psihicul poetului şi al societăţii, procedează prin sintetizare.
„Psihicul“ poeziei (dar şi orice formă de poeticitate) se defineşte ca un model cibernetic artificial simbolic, aşa cum bunăoară robotul este un model cibernetic artificial tehnic. În ambele cazuri se admite reproducerea structurilor psihocomportamentale umane (inutil să mai spun cât de complexe!) în baza unor legi generale, cum sunt legile lui Odobleja.
Psihologia particulară răspunzătoare de aceste modificări o vom numi psihonică, diferită de robotică dar cu baze comune şi inversă bionicii.
Aşa cum robotul imită tehnic structuri psihocomportamentale umane, tot la fel poezia, ca de altfel întreaga artă, comută („imită“) în plan simbolic viaţa psihică a omului. Această comutare nu este statică, ceea ce se creează reprezintă un nou sistem atât de diferit încât ceea ce iniţial a constituit condiţii interne comutante se transformă în condiţii externe ale noului sistem.
E necesară o psiho-poetică, dar şi o teorie generală a sistemelor poetice care ar face din poetică un organism teoretic dinamic.
43. A te sprijini pe memorie şi deopotrivă pe lipsa ei.
Poetul a cărui memorie devine arheologie minuţioasă îşi distruge de bunăvoie perspectiva.
Nu-i o nebunie să distrugi demolând în întregime Roma actuală pentru că dedesubt sunt tuberculii degeraţi ai unui mare oraş antic?
Istoria nu este o cumulare, simpla sumare a unor biluţe colorate de pe numărătoarea şcolarului eminent, ci o a-cumulare, o selecţie şi o încorporare pe care o desăvârşeşte ultima spiritualitate şi ultima structură psihică.
Gloria analizei o face sinteza, tot aşa cum faptul real capătă măreţie prin impresia irezistibilă de ireal şi mitologic.
44. Prin poezie poetul nu face decât să se comporte anticipativ faţă de Poezie.
45. De ce în epocă Bacovia a fost receptat ca un poet minor?
Contemporanii săi nu şi-au dat seama că e primul poet român care se deschide lumii şi poeziei prin propria sa indivudualitate la un grad absolut.
Cu aceasta universul său nu este intimist, ci proiectat pe ecranul întregului veac, iar poezia sa nu este istoria unui individ, ci istoria individualităţii moderne.
„Eu sunt copilul natural al veacului meu“ se profilează poetul târziu în Divagaţii utile.
Tumultos-discreta lui sensibilitate se dezlănţuie în permanenţă conştient, atent şi fin provocată.
În Bacovia coexistă cobaiul şi experimentatorul.
Verbul său preferat e „a descrie“, dar obsesia dominantă este comunicarea.
Omul era firav, şters, melancolic, dar individualitatea lui extrem de puternică.
Egocentrismul său aparent ascunde căutarea unui mod de comunicare ideal, încât în Stanţe burgheze şi în Postume drama e maximă: limbajul este atât de minimal structurat, de parcă poetul ar vrea să comunice prin hipersemne („Plantează, / Deci, un semn, / Mai nou, / Mai pozitiv.“ – Pro arte), prin ceva cu mult peste putinţa de înţelegere a contemporanilor săi.
Eliptica aceasta din creaţia sa ultimă pare a fi o adevărată incifrare a comunicării.
Lasă impresia că ar vrea să comunice direct cu creierul-fără-gură într-un mod aproape telepatic…
