Poezie și psihic (1980-1985) – 4

28. Frica există încă, dar nu-şi mai are originea în Dumnezeu ci în chiar creaţiile omeneşti.

„Răspântia“ în care se află omenirea în acest moment este contactul cu o nouă realitate care îşi cere o nouă psihologie umană. Contact analog, ca tulburare, cu epoci istorice fundamentale.

Antichitatea a descoperit omul generic, Renaşterea a desco­perit un om concret răscolit de un om generic, epoca modernă – un om concret atacat de propriile creaţii; epoca în care tocmai păşim, tehnologică, psihologică sau homologică, descoperă un om concret nevoit să se adapteze la propriile creaţii. Mefistofel a murit. E timpul ca omul să creadă în omul creat de om. Nici în omul creat de Dumnezeu, nici în omul creat de propriile creaţii.

Secolul XX este secolul descoperirii psihicului. Nu întâm­plă­tor acest secol a dezvoltat psihologia întrezărită în secolul anterior, a dezvoltat-o inimaginabil altcândva. Creştinismului i-au trebuit 1000 de ani pentru a se înfiinţa, noua epocă ai cărei zori îi simţim în acest sfârşit de mileniu e rezultatul a o sută de ani de manifestare dramatică.

E necesară o gândire care să explice nu doar ceea ce deter­mină modificarea psihicului uman, dar care să cerceteze şi ceea ce psihicul modificat poate să determine la rândul său. Determinant şi determinat devin determinat şi determinant. Aşa cum semnificant şi semnificat devin semnificat şi semnificant.

29. Poezia trebuie să fie sensibilă (ultra-sensibilă! seismograf fin!) la orice mişcare a gândirii ştiinţifice şi filosofice.

Poeticul şi poezia sunt fenomene schimbătoare, dinamice. Atât sincronic, cât şi diacronic.

În poezia populară există un acord perfect între gândirea ştiinţifică populară, filosofia populară şi poeticul popular.

30. Nici toate stelele strânse la un loc nu strălucesc mai tare decât un creier omenesc.

31. Există un fond creieros care umanizat devine creieri­tate; restul e des-creierare.

32. Să gândeşti: în plante este un început de creier, chiar şi-n aceste fascinante exhibări ale vântului, în ploi, în zăpezi, în sânge, ale cărui excrescenţe sunt faze vii ale acelui creier, în animale, chiar şi creierul omului este un început de creier.

33. Cartea Satyrului: satyrul – personajul total; conceput într‑o cameră, personajul vorbeşte prin imaginaţia sa.

O deschidere sălbatică spre lume într-o existenţă care îi pare sărăcăcioasă, primitivă.

E chinuit de ideea că unei iluminări interioare nu-i cores­punde întotdeauna o mişcare exterioară adecvată elanului său; o viaţă care supune spiritul unei primitivităţi bolnave, bolnave, cam aşa…

34. Iată visul: să fii defectolog şi să instruieşti nişte copii cu oasele capului transparente, vreau să spun să te afli în faţa unui creier viu, comunicând prin ştiinţă cu viaţa.

Mici logi fosforescenţi să danseze prin tuburi deformate prin care curge ca nori o stranie materialitate.

35. Să presupunem că un Savant a descoperit după lungi şi obositoare experienţe în zona a 7-a din Emisfera Stângă o încru­cişare albicioasă din care iradia Simţul Realităţii, iar exact în partea opusă, în Emisfera Dreaptă, o zonă a Irealităţii, o zonă de concen­traţie a tuturor impulsurilor lunare.

După alte sute de nopţi de calcul a aflat:

„Cunoşti legenda regelui Midas, mă întreba. Midas avea calitatea unui corp electrolitic ce prefăcea în aur orice lucru atins. Nu mult i-a fost ca întreaga sa viaţă să fie proiectată într-un crud şi insuportabil vis de aur, dacă mila Zeului nu i-ar fi redat infirmitatea iniţială.

Deci reţine legea mea: tot ce atingi devine irealitate până când lacomul sine rămâne-ţi-va singur în urlet şi dureri.“