Poezie și psihic (1980-1985) – 3

21. Există de fapt o dinamică poetică creativă şi o dinamică poetică receptivă.

Dinamică poetică şi nu stare (categorie statică), pentru că nici psihismul nu e static („în stare“), ci dinamic.

22. Într-o societate ancestrală poezia are un caracter popular. Într-o societate hiperdezvoltată, hipercomplexă, poezia se specia­lizează tot mai mult. Probabil că în viitor poeticul multiform va domina poezia – o societate care tinde spre echilibru şi armonie având nevoie de poetic. Poezia nu-i decât o formă a poeticului.

Sau poezia îşi va extinde incredibil poeticitatea.

23. Prin Don Quijote luăm cunoştinţă, simbolic, de însăşi drama artei moderne: arta ca joc construit, activ, arta ca imaginare a unor universuri paralele, suprareale, arta ca refuz al gândirii comode, arta ca eliberare, arta ca sens al existenţei, ca rezistenţă la solitudine, arta ca dificultate de receptare, arta ca aparentă nebunie prin refuzul standardizării.

24. Într-o după-amiază de luni priveam umbra creierului său la o oră care în mod obişnuit ar fi trebuit să fie resurecţia unor creiere vii.

O muzică arhaică pătrundea prin trupul său care făcea un fabulos şi misterios echilibru cu liniştea.

Vedeam exteriorul unui psihic şi eram uluit cum putea el reflecta în acelaşi timp o planturoasă primitivitate şi o maximă spiritualizare – o mască în relief.

Cum stătea aşa, acolo, întins în nava sa, într-o poziţie răbdă­toare, ceva s-a desprins dintre buzele sale năucitor de încleştate şi am auzit o dată, aievea, acea unică voce (a autorului, a perso­najului?): „Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist…“

Conştiinţa unui scriitor care a dorit să dea statut moral scriitorului român.

Moralitatea în artă este o temperatură atât de înaltă încât numai un oţel stilistic special îi poate rezista.

Ornamentaţia şi structura, oricât de strălucitoare, disonând cu lipsa de moralitate, devin construcţii vitriniere, de plastic şi burete.

25. Din creier emană o concentraţie pe care ştiinţa noastră o numeşte Inteligenţă. O limfă a conştienţei.

Sunt inteligenţe nedezvoltate şi inteligenţe rafinate. Dar cel mai important: actuale (superioare) şi inactuale.

Actualitatea inteligenţei e o întoarcere perpetuă în viitor. Func­ţionează prin viitor, aşa cum arheologia funcţionează prin trecut.

26. Idee de proză:

– centrul lumii este Psittey;

– profesorul de istorie (arheolog în timpul liber) Carpo; teorii false despre vechime, dar foarte atrăgătoare; ceea ce-şi imaginează apare în realitate; timpul este trăit ca o închisoare a trecutului.

27. Computerul nu e înzestrat cu mecanismul de uitare. Dar alegerea programului implică alegerea uitării.

Computerul nu este o memorie în sens obişnuit (urmă + uitare), ci un mecanism superior care nu uită şi pentru care noţiunea de timp a dispărut.

Epoca nouă a computerelor pare să dezvolte o „religie“ sau o filosofie nouă: homoismul şi implicit o psihologie nouă.

Politeism, monoteism, homoism. Trepte necesare. În ultima Dumnezeu e cu totul absent, omul însuşi luându-i locul.