Călin Vlasie10. Poemul e o schelă albă ce-şi dezvăluie treptat memoria.
11. Poezia se scrie cu cuvinte, dar poetul nu-i făcut din cuvinte.
12. În clipa în care îţi dai seama, tânăr fiind, că ceea ce tu credeai cu intensă bucurie a fi numai descoperirea ta şi numai a ta, a mai fost descoperit, nu trebuie să fii disperat: e semnul sigur al capacităţii tale de a descoperi şi cu siguranţă într-o zi vei descoperi noutatea absolută.
13. Dacă ştii că în tine există un har (să-i spunem har), numai tu poţi avea această conştiinţă, atunci îţi rămâne de făcut un singur lucru: să conservi acest har, cum? supunându-l experienţelor, convingându-l că trebuie să lucreze neîncetat.
14. — Te simţi singur?
— Nu, sunt cu tine.
— Cu mine?
— Nu! cu noi. „Noi“ este superior lui „eu“ şi „tu“ şi exclude războiul personal al singurătăţii. „Eu“ poate fi singur, „noi“ nu are dreptul.
15. Când „eroul“ poeziei este Fiinţa, poezia este fundamental lirică, dar când Existenţa îi ia locul, poezia este fundamental epică.
Acordăm mai mult interes Fiinţei ori de câte ori Existenţa se află în primejdie şi mai mult interes Existenţei ori de câte ori Fiinţa pare că se năruie.
16. Poezia ermetică, în principiu, nu este ruptă de real, ea conţine un tip de cod comunicaţional special; sunt coduri comunicaţionale de grade diferite, tot aşa cum sunt mistere „de grade diferite“.
Dar adesea o confundăm cu poezia abstractă, care e abstractă nu printr-un vocabular aparte, ci prin modul de raportare la realitate şi istorie – ea oferă o viziune deasupra unei istorii concrete.
17. Din psihologie ai deviat în logopsihie.
Ştiinţă a psihicului şi psihic al ştiinţei, al experienţei, al gândirii, al cuvântului, deci şi al poeziei.
18. Credeai că psihologia te va ajuta să cunoşti mai bine omul.
Ţi-ai umplut creierul cu termeni poleiţi, cu exacte descrieri inexacte, căutai bucuros o matematică psihică condus de proasta educaţie a ta de a raţiona încontinuu.
Ai început, înnebunit, să vizezi o ordine gânditoare a păsărilor, animalelor, insectelor, plantelor, obiectelor, uitând subiectul însuşi, unicul: omul concret.
19. Nu sunt eu cronicarul acestui vast imperiu care se cheamă Timpul psihic, unicul stăpân şi supus, unicul locuitor, vieţuitorul, vieţaşul absolut?
20. Omul contemporan (care anunţă omul mileniului trei) are mai mult ca oricând nevoie de poezie, căci mai mult ca oricând poezia (şi întreaga artă) a devenit un mod de comunicare nepoluat, o posibilitate de psihism terapeutic, un mod de rezistenţă, de compensare, de armonizare, o bucurie nemărginită.
