Călin Vlasie74. M-am apropiat o clipă de el, m-am lipit de carnea lui.
L-am adorat, l-am iubit, l-am cercetat pe toate feţele şi pe toate muchiile, l-am invidiat, l-am privit, l-am ascultat şi l-am sărutat – totul în câteva clipe, într-o vară.
I-am citit versuri de-ale mele, dar el nu pe mine mă asculta, ci pe el se asculta vorbind cu gura mea; versuri de început (un prea lung şi chinuitor început), când încă mă căutam şi pe care le mai păstrez doar pentru că poartă în ele urma afectivă a atingerii lui.
Era o tensiune insuportabilă de care trebuia să mă rup repede, dintr-o dată şi pentru totdeauna; distrugătoare.
L-am negat cu vehemenţă în ceasuri nesfârşite de dulce răsfăţ al cuvintelor sale.
Căci nu puteam suporta să-l văd pe el în teribilă glorie, împărat şi paznic al unei menajerii din care n-aş fi dorit să fac parte niciodată.
M-am despărţit de el şi am încercat eu însumi să fiu – în aerul în care el respira nu mai era loc pentru nimeni, iar aerul acela decolora imaginea creată din lectura poeziei sale.
Într-o noapte m-am ridicat brusc de la masa lui, dintre prietenii lui; din curtea blocului i-am auzit, lovindu-se de întuneric şi de crengile copacului fabulos Gică, glasul, ca un muget, strigându-mă pe mine, chemându-mă în singurătatea lui, în steaua lui, în putrezirea lui.
Au trecut luni, timp în care negarea era modul de a-mi interzice contactul cu el.
L-am întâlnit întâmplător în vara următoare pe strada lui; eu fumam nişte ţigări chinezeşti pe care le-am împărţit cu el.
L-am întrebat dacă este supărat pe mine. „Dar pentru ce, dragule, pentru ce?“ „Ştiu că amicii m-au turnat că te înjur peste tot, dar eu nu pe tine te înjur, eu nu cu tine am ceva.“ „Stai, bătrâne, nu te nelinişti, şi eu l-am înjurat pe Arghezi când eram ca tine. Ai văzut tu poet tânăr care vrând să facă ceva ar face altfel? Vino să te sărut!“
Nu l-am mai văzut niciodată din acea vară a lui 1979, n-am mai vorbit niciodată cu el.
Dacă atunci când el trăia şi eu eram în preajma lui mi-ar fi spus cineva că poeziile mele sunt nichitastănesciene aş fi fost în stare să ard totul…
Ani ai judecăţilor extreme.
Într-un fel sau altul mai toţi cei tineri am încercat să ne delimităm de poezia lui, de ce tocmai de a lui? pentru că poezia lui era expresia celei mai avansate medernităţi.
Limbajul poeziei tinere, a anilor ’80, e desfăcut din sfântă limba lui, în esenţă ea este şi nichitastănesciană – aşa cum în esenţa lui Nichita Stănescu regăseai un Eminescu, Arghezi, Barbu sau Botta sau …
Nimic mai superb decât poezia unor tineri care este o continuare firească şi nu o barbară ruptură, aşa cum crezură şi se alarmară între timp critici cacealmişti.
Un spirit care se varsă în alt spirit şi care se varsă la rândul său în alt spirit; ecuaţii peste ecuaţii; constructe.
Prin Nichita Stănescu se vesteşte nevoia ce se creează la un moment dat în poezie de a considera cuvântul o posibilitate, o virtualitate, iar starea poetică (de care vorbea T.S. Eliot în eseurile sale) o realitate continuă, operantă, sevă a sinelui autonom, dezvoltare polimorfă a unei „altfel de inimă / şi un cu totul alt creier“ (Laus Ptolemaei).
Subiectul liric are un psihism contradictoriu, fragmentat, nestatornic; este amprenta unei crize, a unei Mari Crize: ceea ce este acum nu mai poate dura mult timp (limita modernismului), va veni altceva mai adecvat, mai apropiat de esenţă, mai stăpân pe existenţă şi cu o fiinţă mai perfecţionată: „viitorul ni se înfăţişează sub forma unei / vorbiri / pronunţate de nişte guri / cu mult mai perfecţionate decât ale noastre / … / Nu e loc pentru semne, / pentru direcţii. / Totul e lipit de tot. (Omul-fantă). Semnificatul
şi viziunea organicistă heraclitiană redevin fundamentale şi primordiale.
Poezia depăşeşte domeniul cuvintelor („mormântul de cuvinte“) şi redevine limbaj al sentimentelor revărsate în întreg corpul şi în întreg universul, de la obiectul cotidian la materia cosmică; limbajul unui suflet în câştig de suflet şi în pierdere de suflet, solemn şi umilit, echilibrat şi în luptă cu dezechilibrul, singur şi împreună, static şi mişcător, concret şi abstract, într-o continuă contemplaţie şi într-o fenomenală „criză de timp“.
Poetica lui Nichita Stănescu vine dintr-o primeneală a gândirii poetice pe care înaintea lui doar Eminescu a ştiut s-o facă.
Dacă Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Botta sunt moduri eminesciene, tot ceea ce urmează acestei imense matrice (acestui teribil „bun simţ“) care este poezia lui Nichita Stănescu, sunt moduri ale „Raţiunii“ sale.
Căci iată: „El spune: / existenţa noastră este pricina / bunului simţ. // El spune: / bunul simţ este pricina raţiunii // El se oboseşte să mai adauge că: / raţiunea este intermediară / între bunul simţ tânăr / şi bunul simţ bătrân. // El recomandă: / a da curs bunului simţ / înseamnă a da curs adevărului mare, / iar / a da curs raţiunii / nu este decât o pregătire / pentru bunul simţ viitor. / … / Eu sunt următorul bun simţ“. (Laus Ptolemaei)
„Criza de timp“ la Nichita Stănescu e prilejuită de acceleraţia Raţiunii sale, a Limbii sale poetice, a Trecerii sale spre viitor.
Pentru a fi mai exacţi, ar trebui să ne imaginăm perioada aceea în care materia cosmică se strângea într-o imensă sferă anterioară bing-bang-ului cel născător de stele, planete, timp şi visare, neîncetată visare.
