Liviu Ioan StoiciuLiviu Ioan Stoiciu
11.01.2024

Ce i-a mai rămas

nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,
acum stă în ogradă cu ochii în gol şi
îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,
pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,
i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ…
N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a
cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma
din sat – noaptea, cioara se transformă
în femeie tânără. Elşi-a pregătit totul pentru înmormântare, hainele,
pânzele de pus în coşciug, coşciugul,
dar nu mai crapă o

dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama că
nu mai e decât o adunătură de acte vechi,
pe care nu le poate citi, că-l
podideşte plânsul. Că sunt implicate
spaţii malefice, energii ale câmpului lui mental,
diferite lungimi de undă şi frecvenţe. Ce i-a mai rămas?

Să-şi plângă de milă, totul a rămas măsurat după
ochii lui, ce n-ar fi dat să plângă în
hohote: în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă,
că-i era ruşine, a intrat în biserică, dar
nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste
picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă
ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a
fost să fie. „Ţi-ai dat foc
amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după ce a provocat
un incendiu: „în urma incendiului, cei
43 de iezi aflaţi într-un grajd improvizat, lipit de colibă,
au ars de vii”…