Camelia Radulian 
M-am întors. Te văd tot singur.
Ca nuiaua de răchită
îmi foșnesc în vânt uscarea
de poveste povestită
jarului din lemnul mâinii,
crinilor lătrați pe rouă,
când ies greierii să nască
alt blestem pe lună nouă.
Ninge oare, ori mă stinge
ori îmi plânge-n ochi o mamă
ori o rană de vădană?
Dintr-un felinar de oase
mâna ta bătrân de albă
țese fum pe lângă case
Somnul meu e rod de vișin
Și pătare de nuci crude
Mamă, ți-am legat piciorul
de ogor, sub lemne ude
Sunt copil în strana lumii,
lapte muls dintr-o povară
și n-am, mamă, cui mă plânge
Bate frunza cruci în vară…
