Camelia RadulianCamelia Radulian
20.11.2015

Întrebare pe obrazul pământului

Cu timpul, lângă cocioaba ei strâmbă înfloriseră case mari, semeţe ca palatele de care ea doar auzise povestindu-se cândva, în copilăria ei atât de îndepărtată, încât nu-şi mai aducea nimeni aminte dacă a existat vreodată cu adevărat.

Casele astea mari aveau lighene din alea de tablă, prinse pe lângă ferestre, cu care cică te poţi uita la televizor în larga lume, până peste ţările de la marginea pământului, ba chiar, spuneau unii, poţi vedea cu ele şi printre stele. Lina nu ştia dacă tot ce ieşea din gura lumii e adevărat, dar îşi amintea că se uitase şi ea cândva la televizor, pe vremea când încă trăia Rădița de peste drum, şi ea o mai chema, de vreo sărbătoare, să se uite împreună la cutia aia cu minuni, pe care i-o adusese unul dintre copiii ei, domn la oraş.

Şi acum o treceau fiorii de atâta frumos cât i-a fost dat ochilor ei să vadă în anii ei dinapoi, şi, când îşi amintea, înţepenea de sfială şi uimire, cuminte ca o lumânare, cu mâinile sfoiegite împreunate în poală, neîndrăznind nici să respire de teamă ca amintirile să nu i se sperie şi să plece.

Era frumos că, pe timpurile alea, încă nu i se puseseră păienjeni mari pe ochi, lumina lumii era încă limpede, nu se vedea prin ea ca printr-o sticlă mânjită cu lapte. Pe-atunci, ochii ei încă puteau distinge roua pe firele de iarbă și vinele de roșu din frunzele toamnei. Împletea ciorapi de lână chiar și pe lumina lunii pline, și, Doamne!, vedea pe-atunci toți sfinții pictați prin biserici…

Tot în vremurile alea, de dinapoi, spinarea nu-i era de tot gârbovă, se mai putea uita la cer, aşa, ore în şir, mai ales în zilele mohorâte de toamnă, când ţiuia liniştea prin amurgul ei lăptos de pe prispă, şi greierii se auzeau din pământ, şi ea tot aştepta ca omul ei să-i trimită un semn pe bojii din grădină şi să-i spună aşa, încet şi căznit, ca în ziua în care i l-a luat Dumnezeu : “Lino, grijeşte-te de toate ale noastre, că eu mă duc, din noaptea asta, să mă hodin în deal!”

Dar asta a fost în vremurile alea, când avea om la casă şi când pereţii încă nu îi fuseseră muşcaţi de crăpături mari, cât să vezi noaptea rânjind prin ele, când acoperişul nu era năruit de zăpezi şi când streşinile încă mai duceau la pământ, nu în odăi, apele ploilor piezişe.

După ce copiii i-au plecat pe la rosturile lor, Lina îşi făcuse obicei să îi aştepte la poartă, în fiecare duminică, după slujbă. Îi aştepta acolo cu orele, apoi îşi lua Joiana de sfoară şi o pornea pe marginea şanţului, până la capătul satului, doar-doar îi va zări mai degrabă.

Mulţi ani le-a tot ieșit așa, înainte. Uneori, îi vedea, de cele mai multe ori nu, apoi, din ce în ce mai des îi aștepta în zadar, dar nici acum, după ce au trecut atâtea pomeniri şi parastase, şi zile de sărbătoare sfântă fără ei, şi fără veşti de la ei, nu o lăsa sufletul să-şi schimbe rânduiala. Le mergea înainte, chiar dacă ei nu mai veneau…

Nu numărase anii scurşi. În amintirile ei, copiii îi erau încă tineri şi cu inima neprihănită, iar nepoţii îi rămăseseră încă prunci cu ochi lăcrimoşi, blânzi ca iezii fătaţi pe prima zăpadă. Mai spânzurau şi acum resturi de sfoară în crengile nucului de lângă fântână, în care nepoţii ei îşi făcuseră, cândva, leagăn. Scândura lui putrezise însă de multă vreme. Sfoara se împuţina şi ea, încet, cu fiecare zăpadă, cu arşiţa verilor, cu fiecare toamnă. Pierea aşa, ca zilele omului. Îşi imagina că, dacă ar sufla peste ea, s-ar împrăştia în vânt ca un puf de păpădie, şi atunci, parcă simţea că i se chirceşte o vrabie speriată în ghimpii inimii, dar, de plâns, nu mai ştia cum, nu mai avea lacrimi în hăurile ochilor.

Din curtea învălmăşită de ierburi, nici măcar turla bisericii nu se mai vedea de câţiva ani, să fie patru, poate chiar cinci, de când fusese înghiţită, cu cimitir cu tot, de pereţii înalţi ai unei case noi, cu etaj, făcută de nepoţii unor vecini, stinşi şi ei, ca mai toţi oamenii vechi ai satului, odată cu colibele şi cu uliţele de demult.

Şi totuşi, Lina mai vedea încă biserica în amintiri, răsărind în fiecare dimineaţă din aburii de peste gârlă, mai întâi vineţie, apoi străvezie, apoi mierie ca soarele Domnului, aşa cum o văzuse în toţi mulţii ei ani de femeie singură.

Când am întâlnit-o pe Lina, in aer era o duminică vindecător de frumoasă.   I-am văzut mâinile smochinite, sperioase ca berzele, sprijinindu-se într-un ciomag de salcâm. Îşi ducea Joiana pe marginea şanţului de peste drum, căci numai de acolo se mai puteau zări buza cimitirului şi umbra bisericii vechi. La bineţe, mi-a răspuns cu un dangăt de clopot: “Dumnezeu şi Măicuţa Sfântă să fie cu tine!”

S-a depărtat încet, aplecată ca un semn de întrebare pe obrazul pământului, şchiopătând în aerul amorţit al verii, până a înghiţit-o de tot zarea de la marginea satului, acolo unde încă mai merge, după rânduiala duminicilor ei sfâşiate, să îşi întâmpine copiii şi nepoţii…

402142_317208544985489_233352162_n

3.749 cititori