Literatura de aziLiteratura de azi
29.05.2016

Confesiuni

Sunt un om bolnav… Sunt un om rău. Un ins de loc atrăgător, îmi dă de furcă, bănuiesc, ficatul. De altminteri, habar n-am ce-i cu boala mea ; propriu-zis, nu ştiu sigur ce anume mă doare. Stimez medicina şi doctorii, dar nu mă tratez, nici nu m-am tratat vreodată. Pe urmă sunt şi teribil de superstiţios ; în orice caz, atâta cît îmi trebuie ca să stimez medicina. (Destul de instruit pentru a nu crede în superstiţii, sunt totuşi superstiţios.) Nu, nu vreau să mă tratez : de rău ce sunt. Domniile voastre, se-nţelege, nu puteţi pricepe cum vine asta. Eu însă pricep. Fireşte, date fiind împrejurările, nu-s în stare să vă explic foarte desluşit spre cine anume ţinteşte răutatea mea; ştiu prea bine că, netratându-mă, nu fac doctorilor nici un „pocinog” ; ştiu mai bine ca oricine că toate astea or să-mi dăuneze numai mie, nimănui altcuiva. Totuşi, dacă nu mă tratez, o fac din răutate. Din moment ce mă arde la ficat, las’ încaltea să mă ardă şi mai şi!

Aşadar, domnilor, acum aş ţine să vă povestesc — fie că mă ascultaţi ori nu — cum de n-am fost în stare să devin măcar muscă. V-o declar solemn: am vrut de nenumărate ori să devin muscă. Şi nu m-am învrednicit barem de atâta lucru. Vă jur, domnilor, că a fi prea conştient, a fi hiperconştient e o boală; boală ca toate bolile. Pentru uz curent, oamenilor le-ar fi destul şi prea destul dac-ar rămâne la conştiinţa umană de rând, aşadar, la jumătate sau chiar la un sfert din porţia luată asupră-i de omul evoluat din nenorocitul nostru secol al nouăsprezecelea; om căruia, uneori, îi mai e hărăzită pe deasupra şi crunta pleaşcă de a trăi in Petersburg, cel mai abstract şi mai calculat oraş de pe glob. (Oraşele sunt de două feluri: calculate şi necalculate.) Ar fi absolut suficientă, bunăoară, o conştiinţă de tipul celei pe care o au oamenii şi militanţii aşa-zişi spontani. Fac prinsoare: mă bănuiţi că scriu dintr-astea numai ca să-mi dau aere, luând astfel peste picior pe oamenii de acţiune; şi că, tot dintr-o bravadă de prost-gust, îmi zornăi sabia ca ofițerul meu amintit mai înainte. Dar, domnilor, unde-i individul capabil să se umfle-n pene, s-o facă pe grozavul cu bolile de care suferă?

Mai mult decât atât : atunci, susţineţi domniile voastre, ştiinţa însăşi îl va învăţa pe om (deşi, după mine, asta începe să fie de-a dreptul un lux) că în realitate el n-are nici voinţă, nici capricii, cum de altfel n-a avut nicicând; că el nu-i, în fond, decât ceva gen clapa pianului sau butonul orgii; că, în afară de asta, mai există pe lume şi legile naturii ; prin urmare, tot ce face omul nu se datorează câtuși de puţin voinţei lui, nu depinde de aceasta, ci de legile naturii. În consecinţă, e suficient să fie descoperite legile naturii pentru ca omul, nemairăspunzând de faptele lui, să ducă o viaţă extrem de uşoară. Se înţelege de la sine că atunci toate faptele omului vor fi inventariate conform acestor legi, matematic, precum în tabelul de logaritmi, până la 108.000, și vor fi trecute într-o cărţulie ; ba, mai grozav, vor apărea publicaţii bine intenţionate, de felul dicţionarelor enciclopedice de acum, unde totul va fi inventariat şi consemnat cu atâta exactitate, încât nici pomeneală nu va mai fi pe lume de aventuri sau peripeţii.

De ce-ţi fi atât de ferm şi de solemn încredinţaţi că numai normalul şi pozitivul, sau, într-un cuvânt, că numai prosperitatea îi prieşte omului ? Nu cumva o fi greşind raţiunea în privinţa foloaselor? Ia gândiți-vă: nu cumva i-o fi plăcând omului şi altceva decât prosperitatea ? Nu cumva îi prieşte, în egală măsură, şi suferinţa ? Nu cumva suferinţa îi convine întocmai ca şi prosperitatea? Uneori, suferinţa îi place teribil, până la pasiune; e ştiut că-i aşa. în direcţia asta nici nu-i nevoie să mai apelăm la istoria universală; să se întrebe fiecare pe sine, dacă-i om şi dacă a apucat cât de cât să trăiască.

Orice om are printre amintiri unele lucruri pe care nu le dezvăluie tuturor, ci poate numai câtorva prieteni. Sunt şi lucruri pe care nu le dezvăluie nici măcar prietenilor, ci, poate, doar sieşi; chiar şi asta în mare taină. Dar sunt, în sfârșit, lucruri pe care se teme să şi le dezvăluie barem lui însuşi; asemenea lucruri cam adună, tare multişoare, orice om cumsecade. Ba, cu cât e omul mai cumsecade, cu atât adună mai multe. întrucât mă priveşte, m-am decis foarte recent să-mi reamintesc unele peripeţii din trecut; până mai ieri, le ocoleam sistematic, nu fără anumite nelinişti. Acum însă, când încep a mi le reaminti, ba, mai mult, când m-am hotărât să le înşir pe hârtie, iată, ei bine, acum vreau să fac o încercare: e posibil oare să fii absolut sincer măcar cu tine însuţi, să nu-ţi fie teamă de adevărul gol-goluţ ? Apropo de asta fac următoarea remarcă : Heine susţine că autobiografii cuprinzând adevărul adevărat nu există şi că omul, când e vorba de propria-i persoană, minte neapărat. După Heine, Rousseau, bunăoară, în confesiunile lui, a strecurat negreşit unele minciuni; şi, cică a minţit cu bună ştiinţă, din vanitate. Sunt sigur că Heine are dreptate: înțeleg foarte bine cum uneori poţi să-ţi atribui, numai şi numai din vanitate, crime; îmi dau foarte bine seama de ce gen poate fi vanitatea asta. Dar Heine, în aprecierile lui,, pornea de la un om care s-a spovedit în public. Eu, dimpotrivă, scriu numai pentru mine şi declar o dată pentru totdeauna că, deşi par a mă adresa unor cititori, n-o fac decât de paradă şi pentru că aceasta îmi ușurează scrisul. E vorba despre formă şi numai despre formă, dat fiind că eu nu voi avea cititori niciodată. Am mai spus-o.

Vreau să nu mă stânjenească în redactarea însemnărilor mele nimic. Nu am în vedere niciun plan şi niciun sistem. Ce îmi voi aduce aminte, aceea voi nota.
Iată, pesemne că aici v-aţi putea lega de ce-am spus pentru a mă întreba: dacă nu te gândești de loc la cititori, atunci de ce-ţi pui dumitale însuşi, negru pe alb, asemenea condiţii, ba că n-o să te ţii după vreun plan ori sistem, doar că o să notezi totul cum ţi-o veni în minte etc. etc.? La ce bun atâtea explicaţii ? La ce servesc scuzele ?

Uite-aşa, răspund eu.
De altminteri, la mijloc e o întreagă psihologie. Poate contribuie şi faptul că, cinstit vorbind, sunt un laş. Ori poate se mai adaugă şi faptul că, imaginându-mă înaintea publicului, îmi impun o comportare mai decentă cînd scriu. Pot fi o mie de cauze.
Dar iată încă ceva: propriu-zis, de ce ţin să scriu? Dacă n-o fac pentru public, atunci aş putea să-mi aduc aminte şi-n gând, fără a transpune nimic pe hârtie, nu?

Mda… dar hârtia conferă amintirilor o anumită solemnitate. Intervine ceva care-ţi dă o anumită gravitate; aşa, o să mă judec mai sever, o să-mi îmbogăţesc şi stilul. Pe urmă, poate că, scriind, o să mă simt într-adevăr uşurat. Acuma, de exemplu, mă apasă cît ditamai pietroiul de moară amintirea unei întâmplări vechi. Mi-a năzărit mai zilele trecute şi de-atunci mă obsedează într-una; ca un motiv muzical sâcâitor de care nu te poţi debarasa. Şi eu trebuie să mă debarasez de această amintire. Am asemenea amintiri cu sutele; dar, în răstimpuri, din suta respectivă iese la iveală câte una care mă apasă. Nu ştiu de ce voi fi crezând că, odată scrise toate, mă voi simţi eliberat. Dar de ce n-aş încerca?

Se înţelege că-mi era scârbă de toţi colegii, de la primul pînă la ultimul; îi detestam pe toţi, dar parcă mă şi temeam de dânşii. Uneori, chiar mi-i consideram superiori. Pe-atunci, schimbarea intervenea brusc: aci îi dispreţuiam, aci mi-i socoteam superiori. Omul evoluat şi cumsecade nu poate fi vanitos dacă nu-i extrem de exigent faţă de sine însuşi, dacă nu se dispreţuieşte în unele momente până la ură. Dar fie că detestam pe cineva, fie că mi-l socoteam superior, plecam ochii înaintea mai tuturor indivizilor care-mi ieşeau în cale. Treceam şi la unele experienţe: încercam dacă voi izbuti să înfrunt privirea te miri cui, totdeauna mă lăsam păgubaş cel dintâi. Asta mă exaspera, mă turba. Îmi mai era şi teamă de ridicol, teamă vecină durerii; drept urmare, în manifestările exterioare adoram docil rutina, mă lansam cu drag pe făgaşurile bătătorite şi, în sufletul meu, mă speriam de orice excentricitate. Dar nu era chip să rezist! Eram evoluat într-un grad de-a dreptul maladiv, cum se şi cade să fie evoluat omul vremii noastre. Ceilalţi însă, mărginiţi care mai de care, îşi semănau unii altora ca berbecii în turmă. Poate că, în tot biroul, numai mie mi se părea într-una că eram laş şi rob; asta, tocmai din pricină că eram evoluat. De fapt, nu mi sa părea, ci aşa eram în realitate: un laş şi un rob. O spun cu fruntea sus. În zilele noastre, orice om cumsecade este şi trebuie să fie un laş şi un rob. E starea lui normală. Sunt ferm convins că-i aşa. El pentru atâta-i făcut. Şi nu-i vorba numai de prezent, de efectul unor condiţii accidentale. În general, indiferent epoca, omul de treabă se cade să fie un laş şi un rob. E la mijloc o lege a naturii, valabilă pentru toţi oamenii de treabă, la scara întregului glob. Chiar dacă vreunul dintre dânșii o face în vreo împrejurare pe grozavul, să n-o ia drept consolare şi
să nu umble cu iluzii: în altă împrejurare, tot o va scrânti! Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna. O fac pe grozavii numai măgarii şi corciturile lor ; dar, şi aceştia, numai până la un punct. Şi nu merită să le dăm atenţie, ei neprezentând absolut nici o importanţă.
Mă mai chinuia ceva pe-atunci: anume, faptul că nu-mi semăna nimeni şi, la rându-mi, nu semănăm nimănui. „Eu sunt singur, iar ei sunt toţi”, îmi spuneam, căzând pe gânduri.
Se vede şi dintr-asta că mai eram un copilandru.
Se întâmpla uneori şi de-a-ndoaselea. Câteodată, când să plec la birou, mamă, ce lehamite mă apuca! Deseori mă întorceam de la lucru bolnav. Dar, hodoronc-tronc; din senin, intram într-o perioadă de scepticism şi apatie (la mine toate mergeau pe perioade); atunci râdeam eu însumi de intoleranţa şi dezgusturile mele, mă învinuiam eu însumi de romantism. Aci nu voiam baremi să deschid gura în prezenţa cuiva, aci mă apuca vorbăria; ba mă bătea gândul de a mă împrieteni cu ei. Repulsia mi se mistuia de parcă n-ar fi fost. Poate, cine mai ştie, poate să nu fi resimţit niciodată vreo repulsie propriu-zisă, poate era vorba de-un sentiment forţat? N-am găsit până azi răspuns la această întrebare. Într-un rând m-am împrietenit de-a binelea cu ei; am început să le fac vizite, să intru în partidele lor de preferans, să beau votcă, să discut despre avansări… Dar aici îngăduiţi-mi să fac o digresiune.

În linii mari, noi, ruşii, n-am avut niciodată romantici neghiobi, cu capu-n stele, ca germanii sau mai ales francezii; pe ăștia nu-i afectează nimic, măcar de-ar plesni pământul, măcar de-ar pieri toată Franţa pe baricade; ei rămân aceiaşi, nu se schimbă măcar din conveniență; îşi cântă una, ca să zic aşa, până-n ceasul de pe urmă, cântecele lor stelare; pentru că-s nişte imbecili. La noi însă, pe pământul Rusiei, nu există imbecili; faptul e cunoscut; tocmai prin asta ne şi deosebim de alte ţări nemţeşti. Ca atare, noi n-avem nici firi stelare în stare nativă.

Şi câtă iubire, Doamne, câtă iubire mă năpădea uneori în visele mele, în aceste „mântuiri întru frumos şi sublim”! Chiar dacă iubirea mea era de factură imaginară şi n-avea cum fi aplicată practic la nimic omenesc, ea mă burduşea până la istovire, încât, practic, nici nu mai simţeam nevoia să trec la aplicări practice, deoarece asta ar fi însemnat un lux excesiv. De altminteri, lucrurile se terminau totdeauna cum nu se poate mai-bine, printr-o trecere trândavă şi ameţitoare la artă, adică la formele frumoase ale vieţii de toate zilele, forme luate de-a gata, furate cu toptanul de pe la poeţi sau romancieri şi adaptate în vederea a tot soiul de servicii şi nevoi. Bunăoară, mă văd triumfând asupra tuturor; toţi sunt, fireşte, cu fruntea-n țărână, obligaţi să-mi recunoască de bunăvoie toate perfecţiunile; şi eu îi iert pe toţi. Poet celebru şi şambelan al curţii imperiale, mă îndrăgostesc, primesc milioane peste milioane şi le donez imediat speţei umane, mărturisindu-mi totodată înaintea întregului popor toate infamiile, care, fireşte, nu sunt nişte infamii de rând, ci au în ele extrem de mult „frumos şi sublim”, ceva manfredian. Toţi plâng, toţi mă sărută (altfel ar fi nişte proşti), iar eu, desculţ şi flămând, merg să propovăduiesc ideile noi, zdrobindu-i pe retrograzi la Austerlitz. Apoi se cântă un marş, se decretează amnistia şi Papa se învoieşte să părăsească Roma pentru a pleca în Brazilia; urmează un bal pentru întreaga Italie, la vila Borghese de pe malul lacului Como, drept care lacul Como se mută anume la Roma; pe urmă, vine o scenă în tufişuri etc. etc. – parcă nu ştiţi? Veţi spune că-i vulgar, că-i o murdărie să dau în vileag toate astea acum, după atâtea alte orgii şi lacrimi asupra cărora eu însumi abia m-am spovedit. De ce murdărie? Vă închipuiţi, te-i pomeni, că mi-e ruşine de câte s-au petrecut; şi că istoriile mele au fost mai stupide decât nu ştiu ce pățanii din viaţa domniilor voastre, domnilor? Credeti-mă, la mine, de bine, de rău, au fost şi laturi ceva mai decente… Şi, apoi, nu se petrecea chiar totul pe lacul Como. De altfel, aveţi dreptate: e într-adevăr şi vulgaritate, şi murdărie. Dar cea mai cumplită murdărie e că acum m-am apucat să-mi caut justificări înaintea domniilor voastre. Şi-i încă mai murdar faptul că am adăugat această ultimă observaţie. Dar hai, ajunge, altfel n-o mai sfârșim până-i lumea: ar ieşi, toate, una mai murdară ca alta…

(…)

coperta1

Într-adevăr, iată-mă în faţa unei întrebări fără rost: ce-i preferabil – fericirea banală ori suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil ?
Aşa gândeam în seara aceea, stând acasă, mai mult mort decât viu, cu sufletul îndurerat. Niciodată n-am mai îndurat atâtea suferinţe şi n-am mai încercat asemenea căinţă ; dar, chiar şi-n clipa când am coborât în stradă, m-aş fi putut îndoi câtuși de puţin, credeţi, că de la jumătatea drumului o să mă-ntorc acasă ? N-am mai întîlnit-o niciodată pe Liza şi n-am mai auzit de dînsa… Adaug aici că am rămas multă vreme mulţumit de fraza despre foloasele ofensei şi ale urii, cu toate că atunci, de inimă rea, a fost cât pe ce să cad la pat. Chiar acum, după atâția ani, îmi aduc aminte de toate, nu ştiu cum, prea penibil. Acum, de multe-mi amintesc penibil, însă… n-ar fi cazul să-nchei „însemnările” aici ? Impresia mea este că am făcut o greşeală, apucându-mă să le aştern pe hârtie. în orice caz, tot timpul cât am scris nuvela asta mi-a fost ruşine, de unde se poate deduce că n-am făcut literatură, ci penitenţă. Nu-i de loc interesant, zău, să tot înşir povestiri peste povestiri ca să arăt cum mi-am ratat viaţa, cum m-a cuprins descompunerea morală, zăcând aici, în bârlogul meu, lipsit de-un mediu corespunzător, dezobişnuindu-mă de tot ce-i viu, măcinat fiind, într-o subterană, de ură vanitoasă; într-un roman e nevoie de-un erou, pe câtă vreme aici sunt înadins strânse trăsăturile proprii unui antierou; şi, asta în primul rînd, paginile mele vor face o impresie cum nu se poate mai dezagreabilă, pentru că toţi ne-am dezobișnuit de viaţă şi, mai mult sau mai puţin, toţi ne poticnim. Ne-am dezobişnuit în asemenea măsură, încât resimţim câteodată nu ştiu ce dezgust faţă de „viaţa vie”; de-aceea nici nu suportăm să ni se amintească de ea. Am ajuns până acolo, încât suntem dispuşi să luăm adevărata „viaţă vie” drept o muncă, aproape un serviciu ; şi, în sinea noastră, suntem cu toţii de acord că tot mai bine-i să trăim după carte! Şi de ce ne mai agităm uneori, de ce ne facem de cap, ce tot cerem? Nici noi nu ştim. Dacă cererile noastre nebuneşti ar fi împlinite, noi înşine am trage ponoasele. Ia încercaţi, ia daţi-ne, bunăoară, mai multă independenţă; dezlegaţi mâinile oricăruia dintre noi, lărgiţi-ne cercul de activitate, mai slăbiţi-ne tutela, şi-atunci noi… fiţi siguri, vom cere imediat să fim puşi din nou sub tutelă. Ştiu că, probabil, pentru ce spun, o să vă supăraţi pe mine, o să ţipaţi, o să bateţi din picioare: „Vorbeşte despre dumneata şi despre mizeriile dumitale de-acolo, din subterană, dar nu spune noi toţi„. Să avem iertare, domnilor, dar prin acest noi toţi eu nu încerc să mă justific. Întrucât mă priveşte, eu n-am făcut decât să duc la extrem, în viaţa mea, ceea ce domniile voastre n-aţi îndrăznit să faceți nici pe jumătate ; ba, mai mult, v-aţi socotit laşitatea drept cuminţenie, consolându-vă cu asta, amăgindu-vă singuri. Aşadar e posibil ca eu să apar „şi mai viu” decât domniile voastre. Ia uitaţi-vă mai bine ! Noi măcar nu ştim pe unde-o mai fi trăind acum viul, ce-i el, cum se numeşte? Lăsaţi-ne singuri, fără carte la îndemână, şi ne vom încurca imediat, ne vom pierde, nu vom şti la ce să aderăm, ce linie să urmăm, ce să iubim şi ce să urâm, ce să respectăm şi ce să dispreţuim? Nouă ne e penibil până şi să fim oameni, oameni cu trup şi sânge adevărat, propriu, ne e ruşine de asta, socotim acest lucru degradant şi tindem să fim habar n-am ce oameni — îndeobște, ceva ce încă nu s-a pomenit. Suntem născuţi morţi şi, de altminteri, de mult nu ne mai naştem din părinţi vii, lucru care ne place din ce în ce. Am prins gust. în curând vom născoci cumva şi naşterea nemijlocită din idee. Dar ajunge; m-am săturat până-n gât să tot scriu „din Subterană”…

Fjodor_signatur

(Feodor Mihailovici Dostoievski – Însemnări din subterană)

(sursa foto: filme-carti.ro)