Valeriu Cristea
Opera găzduia și anumite spectacole ocazionale. Sosiseră în același timp la Cluj și dădeau reprezentații comune trei formații de cîntece și dansuri din Iugoslavia, Bulgaria și Uniunea Sovietică. Prilej pentru organizarea unei manifestații de simpatie, de solidaritate cu popoarele vecine și prietene (era înainte de 1948). Sala scanda la unison: „Stalin-Tito-Dimitrov”, dar din cînd în cînd, de ici de colo, răsunau și voci sau grupuri de voci izolate strigînd cîte un „Să trăiască…” sau cîte un „Dazdravstvuet…”
Ne aflam într-o lojă, împreună cu familia P., urmăream spectacolul (de pe scenă și din sală) și băteam din palme cînd, la un moment dat, probabil incitați de glasurile răzlețe ce se făcuseră auzite cu atîta succes de jur împrejur, celor mari le-a venit ideea de a ne pune și pe noi, pe prietenul meu Sorin și pe mine, să strigăm o lozincă, o urare. Ne-au dat textul, ne-au lăsat să ne punem de acord, agitîndu-ne pe șoptite între noi, și apoi ne-au făcut semn: „gata, dați-i drumul”. Toate aceste pregătiri s-au desfășurat foarte repede: n-am avut timp nici să refuz, nici să-mi adun forțele pentru o asemenea amețitoare, colosală aventură (a-ți face auzit glasul, propriul tău glas, într-o sală plină de lume!), nici să-mi previn prietenul că eu renunț, „nu mai merg”, nici – mai ales – să mă dezmeticesc, să înțeleg ce e cu mine și pentru care din cele două posibilități optez. Cînd clipa cea mare a sosit, în sală a răsunat, plină de o dîrzenie voioasă, doar vocea bravului meu prieten. Îmi fusese rușine și să refuz, și să strig. Acum îmi era rușine (o rușine amestecată cu un teribil sentiment de ușurare) pentru că îmi părăsisem tovarășul la greu, în momentul cel mai critic, pentru că lașasem (cum voi învăța mult mai tîrziu că se spune, cînd e vorba de a caracteriza o conduită de acest fel). De fapt, fusesem sigur că nu voi striga, că nu voi putea striga. Și totuși, cred că pînă în ultima clipă sperasem că, la o adică, voi reuși, poate, să mă depășesc. Nu m-am înșelat.
______
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
