OxanaOxana
20.03.2017

Ne-am rătăcit de mult, iubirea mea, ți-am spus…

Unde vei muri tu, voi muri și eu și voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărți de tine în afară de moarte!” (Cartea Rut 1:16)

Cuvintele lui tăiau în carne vie: Spune, țigane, de ce-ai omorât-o? și sângera, dar gustul sângelui îi amintea doar de gustul cărnii ei, ca o fatalitate… Biciul șfichiuia pe pielea deja înroșită a umerilor, dar durerea îi făcea bine, știa că acolo sus, undeva, se vor revedea curând, la fel de frumoși, la fel de îndrăgostiți… Spune, cioară, ce ți-a făcut copila aia de-ai ucis-o cu sânge rece? și biciul cădea iarăși pe rănile deschise ale sufletului, calde, zemuind… numai ochii ei de albastrul nestrecurat al zilelor de vară îl căutau de dincolo de lume, cu disperare… mai e puțin...

îi apăruse pe neașteptate în față și calul scăpase din hățuri, mai să dea peste ea, dar sărise din drum și, în cădere, fustele i se prinseră de tufa de ciulin albastru, dezvelindu-i pulpele. Pentru o secundă, pielea străluci în soare și îi aprinse creierii. O știa de mică, dar n-o mai văzuse de cel puțin 15 ani, plecați fiecare în cele patru zări, numai vara o întâlnea din când în când, venită la părinți în provincie. Cel puțin atunci, ea nu renunțase la îmbrăcămintea lor, purta fuste largi din mătase scumpă și bluze cusute din dantelă, cu mărgele pe margine… În părul negru, lung, nu mai purta podoabe țigănești, nici salbe, ci îl lăsa să-i atârne greu, pe spate, nedomesticit, așa cum era și ea… În ultima vreme venise din ce în ce mai rar acasă, dar ce frumoasă se făcuse – de două ori li s-a intersectat privirea și a simțit un gol în stomac, o salutase cu o înclinare a capului și ea se agățase de privirea lui, sigură pe sine… Rada scria poezii, citise câteva întâmplător, într-o revistă de literatură, și i se păruse, pe fugă, că fata iubea pe cineva și nu avea parte de același tratament. Una dintre ele îi plăcuse în mod deosebit. O învățase pe de rost : ”Pășim pe rănile nostre în vârful picioarelor/ azi parcă e mai bine decât ieri/ îți spun încet, încet, rana mea e ca un lac înghețat/ la mijloc poți da la copcă atât e de sigur/ poți să tropăi, să te arunci pe jos, poți să faci tumbe/ ai grijă la margini/ dacă pui piciorul în afara mea/ voi răbufni din adâncuri și voi îneca întreg universul cu noi cu tot/ cu rana asta în care ne zbatem de câteva secole/ atât de neputincioși încât zic să nu ne mirăm că ne devorează cu totul/ că vom rămâne goi până la os/ ne vom privi cu orbul ochilor, absent/ și ne vom întreba patetic ce s-a întâmplat, unde suntem și cum am ajuns aici/ pe banchiza asta legați/ torturați de propriile noastre închipuiri/ ne-am rătăcit, iubirea mea, ți-am spus de mult/ la Polul Nord e liniște/ din când în când, rănile pământului mai supurează/ cu toată gheața dimprejur/ și crapă zgomotos… Țiganca asta i se părea din ce în ce mai atrăgătoare, mai ales că o vedea atât de rar… N-avea nicio reținere s-o cheme țigancă, oricât se îndepărtase de sensul de demult al cuvântului… erau spirit de țigan, căci le sclipeau ochii de viață și de plăcerea ei, așa ca ai lor, care-și făcuseră case luxoase în cartierul de la marginea Craiovei.

nu-i era greu să-și amintească ce se întâmplase, dar îi era greu să vorbească, simțind în gură cocoloșul acela de câlți care zburaseră din împletitura biciului și se înmuiaseră în sângele închegat.

– Am ridicat-o cu o mână și i-am desprins mătasea înflorată a poalelor, îmbrăcându-i goliciunea ca și când aș fi încercat să mă feresc de ochii ei tăioși, fără să știu că împietrisem deja în adâncuri. M-a țintuit cu privirea și m-a înecat cu tot disprețul care-i putea umple vreodată mintea și sufletul și mi-a turnat ura ei neprefăcută în sânge, dintr-o dată. Obraznică, țiganca a scuipat într-o parte și s-a șters la gură cu mânecile largi ale bluzei de culoarea liliacului crud, iar la urmă și-a mușcat buza de jos într-o parte, scurt, până la sânge… mustea în adâncurile ei și flăcările cu care mă țintuia îmi dădeau fiori pe șira spinării – am știut c-o vreau atunci pentru totdeauna, pătrunsese în mine și-o simțeam cum palpită în fiecare bucată din sufletul meu otrăvit. Îi simțeam pielea arzând peste inima mea sălbatică și m-a cuprins pe loc nebunia. Tremuram ca un apucat…

– Mă țigane, tu ești poet, fir-ai al dracului, ce vorbești tu aici, mă, ești nebun?

– Nu-s poet, javră…

Biciul își luă și mai însetat porția de carne și de sânge și se arcui peste capul țiganului, năclăit de sudoare și de pământ zbicit. Tresări o secundă și ridică ochii mai dârz, mai pregătit de răzbunare. Fulgeră înspre fața buhăită a polițaiului și scuipă gros peste papucii lustruiți cu grijă…îl vedea în inferioritate, ca pe un primitiv care nu înțelegea nimic din frumusețea iubirii, acea iubire care farmecă, îndurerează, ucide și apoi vindecă rănile, ca un pharmakon în mâinile unui iscusit șaman… Privirea lui trăda idioțenie, acea stare de ignoranță specifică oamenilor care trăiesc în afara lumii, fără a se lăsa trăiți de ea… 

îi prinsese capul în mâini – își amintea bine acum –  și se năpustise ca un netrebnic la gura ei, deși o văzuse pentru prima oară. Se pierduse în foamea aceea ca un lup rătăcit în căutarea prăzii, înfricoșat de noapte și încrâncenat de mirosul prăzii. Îi sorbise buzele, mai-mai să i le muște cu putere dezlegată, netămăduită, și-și pierdu simțurile pentru câteva clipe bune. Faptul că fata nu se zbătea îl înverșuna și mai tare, stătea ca o ticăloasă în mâinile lui puternice și mirosea a patimă, a cumplită și neistovită chemare neîmblânzită, căreia nu i se putea sustrage. Și-a tras respirația o singură dată ca să prindă putere și a prins-o în brațele lui puternice, ridicând-o de la pământ… redeveniseră una și nu mai exista cale înapoi…

– Pe cine faci tu javră, morții mă-tii…

Lovise cu botul pantofilor de data aceasta drept în stomac și durerea îl nimici. Ca să rămână lucid, spuse în gând, ca pe o rugăciune, poezia pe care i-o trimisese Rada în ultima noapte, venită de la cursuri de la București, când nu-l găsise în gară, la locul cunoscut. Silabisea: ”Înserarea m-a prins goală la picioarele tale/ mă rătăcisem prin lume/ înghețând cuvintele și sorbindu-le tăria/ ca să mă încălzesc sau să mă amețesc mai degrabă/ așa cum faci cu dragostea când e caldă/ o învelești într-o mănușă fină/ cu care mângâi în neștire trupul iubitei.” Rada lui, Rada lui cea caldă, Rada țiganca, Rada care-l citise pe Eliade de dragul lui, după ce îl tradusese în rromani, Rada care se înscrisese la facultate ca să-i facă pe plac, să fie cu el, să scrie și ea așa cum citise în serile reci la gura focului, când stăteau îmbrățișați, nu de frig… Rada… A doua lovitură îi pocni direct în urechi, nici nu mai simțise unde căzuse talpa jandarmului…

– Rada…

– De ce-ai omorât-o, câine, nu ți-a fost milă de ea, ai dus-o la București, ai luat-o de la ai ei de s-au prăpădit de jale, nu mai bine rămânea ea acasă, ticălosule, să se fi măritat cu Gealu, c-ar fi dus-o bine… i-a trebuit carte și ei, ai prostit-o de cap, biata copilă… ai nenorocit un suflet cu cartea ta, ai uitat că îi fi tu țigan de mătase, dar tot țigan ești!

– Rada știa carte, avea în sânge poezia asta, nu i-am vrut nicio clipă răul, dar trebuia…

– Ce trebuia, mă, ce trebuia mă, să moară? Zi, țigane, să nu-ți sparg mutra aia…

– Nu mă mai înjura, că nu înțelegi nimic, degeaba-ți spun…

Acum chiar trebuia să-i spună că oameni ca el nu fac doi bani. Peste burta lăbărțată, cămașa scrobită părea un cearșaf întins la soare, nesfârșit, cât ține privirea, iar fața căzută, cu fălci lăsate, îi provoca o greață enormă. Își sprijini fruntea de gresia rece și asta îi făcea atât de bine…

în seara aceea se întâlniseră din întâmplare, într-un parc de la marginea Capitalei, lângă lac, el venea de la Cenaclu, ea ajunsese acolo cu o prietenă și făceau poze artistice, pentru cine știe ce ocazie. După săptămânile de absență, prezența ei acolo i se păru ireală, și ar fi vrut s-o atingă, să se convingă că e vie. Era veselă și părea că trecuse peste toate incidentele care provocaseră despărțirea. Pur și simplu hotărâse că nu mai simțea nimic pentru el și, cu toată împotrivirea și rugămințile lui, se mutase singură într-o garsonieră în Floreasca, departe. Nu putuse să mai rostească niciun cuvânt odată ce o văzuse cu bagajele în fața ușii, nici măcar să o conducă sau să închidă ușa după ea. Rămăsese gol, atât de gol încât i se părea că nici măcar goliciunea exterioară nu și-o acoperise în vreun fel. Salutul scurt, rece ca o șampanie frapată cu gust amar, îl trezi pentru un moment, dar tăcerea crudă care se întindea în cameră ca un fum de țigară vâltorit de vânt îi paraliză toate simțurile. Rămăsese tăcut pentru multe zile, pur și simplu nu mai putea scoate un sunet, nu se mai putea arunca în căutarea ei, era incapabil de orice mișcare sufletească sau trupească. Nu mai respira. Ajuns lângă ea, o prinsese de mână și fata tresări surprinsă, i se păruse atunci, plăcut, și se arătase dispusă la o conversație, timidă la început, din ce în ce mai ambițioasă pe măsură ce întrebările adânceau rana… Cum îți mai merge? Te descurci? – Desigur, n-am fost niciodată incapabilă să-mi port de grijă… și cred că încă te mai iubesc… în mod cert, nu mă așteptam, atunci de ce plecase, de ce pretextase răceala sentimentelor ei față de mine, de ce se mutase cu totul atât de departe, de ce nu mă mai căutase? De ce n-o căutasem eu nici nu mai știam, cred că o purtam cu mine peste tot și, pur și simplu, prezența ei fizică se estompase din prea multă prezență eterică în tot corpul, în toată ființa mea. Pot să-ți ofer o cafea, mi s-a făcut un dor nebun de cafeaua aceea neagră pe care o sorbeam de pe buzele tale, în diminețile albastre… Și din nou surpriza, ea era mereu capabilă să întoarcă situația astfel încât să nu rămână nimic suspendat, nimic nelimpezit, nedecantat, ca o licoare fermecată ieșită dintr-un amalgam de plante tămăduitoare: Mai degrabă un pahar cu vin și foarte multă ciocolată, ca pe vremuri, spuse râzând, aproape hohotind, și era din nou fericită, știa bine acea sclipire din ochii ei… – S-a făcut, dacă-mi promiți că n-o să ți se facă rău… În câteva minute, eram în apartamentul meu și povesteam lejer despre muzică, în fundal albumul Cesáriei Évora, despre știri, despre tot ceea ce putea ține loc de mărturisiri, declarații de dragoste; dar sufletele noastre se atrăgeau până când n-am mai răbdat și am dus-o pe brațe până în patul unde ne-am trăit din plin, ca pentru prima sau ultima oară, nebunia.

n-a fost dragoste, a fost tortură și revărsare împătimită de sentimente acumulate în urmă cu cine știe câte veacuri, de când s-au căutat, ca și când cineva împiedicase mereu întâlnirea lor ca să-i facă să înțeleagă, atunci când pătrund unul în celălalt, că iubirea lor e acolo dintotdeauna și nu poate fi cu nimic distrusă, nici cu sfârșitul lumii, nici cu un alt război mondial, nici cu tancurile… numai ei și-ar fi putut distruge acea uriașă dragoste care îi ținea indestructibil legați, prin orgolii și teama care năruie orice clădire sufletească, oricât ar fi de puternic ancorată în temeliile pământului. În trupul ei cald se reîntorsese acasă și mâinile lui puternice îi sculptau frumusețea de la începuturi și feminitatea, cu fiecare geamăt venit din suferința negăsirii… Undeva departe, în universul mare, se nășteau galaxii, erupeau vulcani necunoscuți, omenirea murea și învia și o lua de la început cu aceeași dorință de viață… Te iubesc, te iubesc, vocea ei îi rămăsese în urechi și nu mai înțelegea nimic din durerea vie a despărțirii, din nopțile nedormite, din tragedia vieții lui fără ea, nu putea s-o mai piardă, acum, că o simțea toată a lui, așa ca niciodată, așa vie, caldă, toată a lui…

pe cearșaful mototolit, cu mirosuri amestecate – sudoare, parfum exotic, căldură emanată de corpurile încinse, balta de sânge se lățise până la perete și curgea în picuri mici, liniștiți, tăcuți, până la picioarele patului…acum era definitiv a lui, așa cum nu fusese niciodată, se liniștise, îl privea cu ultima îmbrățișare a ochilor deschiși, cu promisiunea eternității… în locul freamătului și al neliniștilor, tăcerea binecuvântată, căutarea se stinsese pe ultimele acorduri ale Cesáriei Évora:

In my dreams I’m strong
I’ve got your protection
I’ve got your fondness
and your smile…

Pe gresia rece, îl apucaseră frisoanele și câteva picături de salivă îmbibate cu otrava sângerie îi amintiră că e viu. Deasupra lui, umbra polițaiului își întinsese formele, în așteptarea răspunsului…

– Dacă nu vorbești, va fi mai rău de tine!

– Omoară-mă, numai omoară-mă, salvează-mă, oricum sunt deja mort…

(sursa foto: youtube.com)

5.827 cititori