Timpuri și (r)ăstimpuri …

Sfârșit de mai, cu mulți ani în urmă. E timpul cireșelor, al prașilei viilor, al dumiririi în raport cu alții și cu tine însuți. Ești școlar, într-a opta, imberb și slăbănog, și te implici, cum poți și tu, în treburile casei. Ai mei aveau o vie, destul de departe de casă, pe deal, „lot tip” se chema. Vreo trei prăjini, ce le fuseseră date prin redistribuirea pământurilor, nu știu după care logică, că ale lor, ce trebuiau moștenite natural, erau în posesia altora. Dar pe mine puțin mă interesau, pe atunci, astfel de dedesubturi întortocheate. Ți se dă o sapă mai ușoară, pe măsura ta, și treci la treabă alături de mama. Mama, care te lăsa pe tine să faci ce-i mai ușor, iar ea se îndura să facă ce-i mai greu. Lăstarii irumpseseră sălbatec în toate direcțiile, unii araci de-abia susțineau greutatea tufelor crescânde, buruienile de toate felurile năpădiseră printre rânduri. Le tai pe toate, de la rădăcină, având grijă să nu-ți atingi cu lama tăioasă tenișii prăfuiți cu talpa desfăcută. Îți intră în nări mirosul țărânei încă umede, praful se împrăștie pe picioare, pe mâini, pe pantalonii vechi, bleumarin, de uniformă, din anii trecuți. Sudoarea curge șiroaie pe tine, rândurile parcă nu se mai termină (erau doar cinci), ești atent să nu dai în vreo șopârlă din aia verde, frumoasă, sau în vreun șarpe, Doamne ferește. Dar mare bucurie aveam când se coceau cireșele din cei trei pomi, ce se nimeriseră să fie taman pe felia noastră de pământ. Erau niște mândrețe de cireși, cu fructe deosebit de mari, probabil altoiți, ce mai rar se întâlneau pe atunci. Se coceau în etape, mai adăstau la ele și alți megieși, copii neastâmpărați, ce lăsau în urmă, de fiecare dată, crenguțe și frunze rupte. Să știți că arborii au și ei „topografia” lor, „personalitatea” lor, o anumită ramificație și dispunere a crengilor, fiecare în felul său. Crengi mai mari sau mai mici, mai noduroase sau mai firave, bune de sprijinit piciorul, de apucat cu mâna sau de agățat coșul de adunat fructele. Scorburi pe ici pe acolo, crengi uscate, înșelătoare, crăci mature, puternice, mlădițe vânjoase, ademenitoare de înălțimi. În acei ani, deprinsesem pe de rost rețeaua arborescentă a fiecărui cireș, mă mișcam dibaci ca pisoiul bunicii, i-am și visat mulți ani în șir metamorfozați în străzi, hățișuri, obstacole pentru înaintare, pentru înălțare. O arborescență care prefața, într-un fel, provocările și chemările vieții de mai târziu.

…și în ăst timp ni se promit la televizor, prin ziare, la radio și pe feisbuc, de către diferiți pretendenți la primării, consilii comunale, departamentale, planetare etc. tot felul de năzbâtii, doar-doar să-i credem: bărcuțe și rățuște pe Pahlui, trenuri înfundate, grădini suspendate, străzi asfaltate, mănăstiri pictate, impozite desființate, averi returnate. Câțiva candidați, trimiși pentru o vreme la răcoare sau cercetați de PNA, se află în continuare în desfăț electoral, fiind, desigur, aleși de știutorii și înțelegătorii lor con-cetățeni. Însăși Doamna Clara, clarvăzătoarea de la FazanTV, știe ceva rezultate, înaintea celor de la INSOFAR, pe care le-a transmis unor candidați credincioși în corpuri celești, dar și generoși în parai pământești.

Sfârșit de iunie, cu mulți ani în urmă. E timpul când se iau vacanțele. Tatăl meu a fost dulgher și tâmplar. Făcea o casă de la temelie până la acoperiș. Învățase această meserie de unul singur, a fost un meșter arvunit de mulți, așa s-a ostenit toată viața, întreținându-ne. Licean fiind, de-abia aștepta să vină vacanța ca să fie ajutat la astfel de lucrări. Că eram băiatul lui cel mare, cel ascultător, cel priceput. Căram mortar cu găleata (tare grea mai era), îi dădeam chirpici sau cărămizi la mână, îl ajutam să bată grinzile, căpriorii, montam tabla împreună, o întindeam, o căntuiam, o fălțuiam, rulam ulucii, lipeam burlanele cu letconul înroșit în focul din lemne. Ne foloseam de apă tare, de țipirig, de cositor închipuit de pe la țigani. Era mândru că și eu deprinsesem aceste meșteșuguri. Afișa o anumită fală că mergeam pe urmele lui. Dar și mai mare îi era mândria că urmam o școală bună, la oraș, de viitor meseriaș, cu acte în regulă. Primele zile ale descălecării mele, de la școala din oraș la munca asta, se constituiau într-un adevărat ritual. Tatăl meu devenea mai pedant, mai atent, mai sensibil față ce ceea ce făceam împreună. Etala o anumită eleganță a gesturilor, o mai mare gravitate a deciziilor, o aură aproape metafizică. Îi simțeam respirația, vibrația brațelor, tonusul înaripat. Îmi strecura anumite vicleșuguri meșteșugărești, îmi explica oarece subtilități, mă obliga să descopăr soluții, ieșiri tehnice. Iar eu încercam, din toate puterile, să mă ridic la nivelul așteptărilor. Când lucrurile nu-i ieșeau în cele ce făcea, mai arunca câte o privire cruntă, un gest mai anapoda, un cuvânt mai greu. Ca lucrători pe la casele oamenilor, eram bine primiți, ospătați, omeniți. Mai un pui fraged de găină fript, mai un șpriț, mai o fructă deosebită. Acasă avea un atelier bine dotat, cu gealăie, fierăstraie, rașpe, dălți, tejghea, polizor, strung, mașină de rindeluit, toate confecționate, mai mult sau mai puțin artizanal, de el. Pe toate le-am folosit, pe toate le-am încercat cu mâinile și cu sufletul. Și acum adulmec mirosul lemnului, al rumegușului proaspăt, al cleiului de oase. Și aud necontenit sunetul dălților, al ciocanelor, al fierăstraielor. Și simt nervurile lemnului, geometria tâmplăriilor, aerul nou al spațiilor create. Peste care s-au adăugat, între timp, alte mirosuri, auzuri, simțăminte, deoarece au pre-existat, de bună seamă, cele dintâi.

… și în ăst timp, ni se promite la televizor că, dacă vrem să fim fericiți, trebuie să ne cumpărăm (numaidecât) o cartelă Cosmopolet, cu acoperire în toată țara, pe www.cosmopolet.com, la numai 2 rroni; ni se mai spune că Noul Citronen, cu toate dotările posibile, aducător de confort, vigoare și răcoare, poate fi achiziționat începând de la 8999 emuroi, fără taxe incluse. Mai suntem persuadați, cu precădere cei focusați pe păstrarea siluetei, să ne procurăm alifii, pilule și drajeuri, care fac minuni, fără prescripții de la medic. Perfect pentru tine, pentru mine, pentru to(n)ți!

Sfârșit de iulie, cu mulți ani în urmă. E timpul când ai terminat școala, ai primit o repartiție, ți-ai luat zborul, lucrezi. Ca muncitor cu înaltă calificare (așa scria în acte), prelucrător prin așchiere, pe strung, freză, raboteză, la o întreprindere socialistă multilateral profilată pe piese auto de toate felurile, pentru întregul popor. Realizezi că prea multe nu ai învățat în școală, că unele abilități ți-au scăpat, și-ți spui că trebuie să-ți asumi un fel de nou început. Ți se dau un strung, salopete, cască de protecție, scule în dotare, ți se fixează o normă (pe care niciodată nu am îndeplinit-o), noi responsabilități. Lucrezi în trei schimburi, oameni noi, obiceiuri noi. Nu pot să uit tura a treia, cu nopțile alea albe care nu se mai sfârșeau. De la zece seara, la șase dimineața. Până pe la două-trei era cum mai era, dar după aceea țin minte că făceam niște eforturi enorme să nu ațipesc, mi se înmuiau picioarele, mă sprijineam de manivela păpușii mobile să nu mă prăvălesc. Nu mai spun că șpanul de oțel fierbinte mai nimerea pe mâini, pe față, în ochi, lăsând urme și dureri săptămâni în șir. Eram necăjit pentru că cei cu profesionala erau mai adaptați, mai dibaci, mai bine primiți. Unii dintre ei erau dați drept exemple pe la ședințele de partid sau de sindicat. Cel mai așteptat moment era pauza de masă, când fiecare își deschidea gamela și se înfrupta, pe băncile alea din metal sudat, în miros de ulei de motor, cu ce le puseseră nevestele lor (eu mă profilasem mai mult pe chestii cumpărate de-a gata, ghiciți ce se putea procura în acele vremuri!). În rest, se fuma, se înjura de toate cele, se spuneau bancuri porcoase. Și atunci mi-am zis: aici nu-i de mine, asta nu-i lumea pe care mi-o doresc, mergi mai departe, pune-te pe carte (că pe atunci era valabil că „cine are carte, are parte”). Prea mulți purici nu am făcut pe-acolo, doar câteva luni. Suficient timp însă pentru a mă avânta spre altceva. Mi-a rămas în memorie ultima zi de lucru în arealul acela: cum mi se defectase utilajul și cum cineva trebuia să facă curățenia generală la sfârșit de săptămână, m-am oferit să mătur toată secția, să ung mașinile cu vaselină, să devin cel mai umil dintre lucrători. Și-am făcut toată treaba asta la modul exemplar, tăcut, sub privirea plină de compasiune a companionilor de până în acel moment. Nu eram chiar sigur că voi pleca (se puteau lua hotărâri de ultim moment), dar mi-am zis că ceea ce era de făcut trebuia făcut. Și-am plecat de acolo spre alte zări, am mai studiat, am mai acumulat, am ajuns unde am ajuns și acum …scriu despre ce făceam atunci! Oare de ce?

…și în ăst timp cadrele largi profesorale ies în stradă, pichetează Parlamentul, sediul Guvernului și al Ministerului Educațiunii, Societății Cunoașterii, Modelării Corpului, Mobilizării Tineretului și Altele. Se strigă „Jos Cutărescu!”, „Pleosc, pleosc, pleosc la ușa ta, ți-am adus demisia!”, se dă foc la poze (deocamdată) cu cei vizați în piața publică. La televizor (cum deja așteptam) își dau cu părerea doi reprezentanți ai puterii, trei ai opoziției, unul al minorității majoritare și cinci distinși analiști (vreo doi se zice că sunt ziariști, dar e greu de ghicit în așa zarvă). Se întoarce treaba pe toate părțile, se intră în direct cu tanti Mița, legat de principiul contributivității, apoi chiar cu un fost președinte – privitor la ce a fost, ce este și ce va fi – și se mai citesc și trei e-mail-uri trimise de la cei aflați dincolo de sticlă. Iar milioane de telespectatori stau cu ochii țintă pe televizor; că de acolo le vine știrea, firea, edificarea, mântuirea.

(Textul de mai sus face parte din lucrarea noastră, Educația. Experiențe, reflecții, soluții, Editura Polirom, 2013, pp. 200-204. Un singur paragraf este nou, reprezentând o „up-datare” socio-contextuală necesară. Îi las pe cititori să îl descopere…)

(sursa foto: noi.md)