Rețeta ratării: să te închipui că deja ești ceea ce încă nu ești

Chestiunea cunoașterii de sine, ca precondiție, cale și scop al educației nu este o descoperire a modernității actuale. Avansul spiritual presupune un cadraj și un angrenaj de gesticulații, norme, principii care au fost intuite sau sondate din cele mai vechi timpuri, în împrejurări care excedau întreprinderile explicite sau recomandate de formare (școli, universități). Filoane pedagogice în acest sens sesizăm, desigur, în antichitate, dar unele căi și strategii au fost forjate în condiții speciale, uneori de limită, prin inițiere totală, prin detașare de lume, prin crearea unor condiții „pure” de antrenament formativ. Una dintre experiențele de căpătâi, din perspectivă paideică, s-a dezvoltat în perimetrul așezămintelor religioase unde s-a decantat o reflecție și o cultură pedagogică de o mare forță. Scrierile provenite din mediul monahal răsăritean ce compun colecția Filocalia (din greacă, „iubirea de frumusețe divină” sau „iubirea de virtute”), de pildă, reprezintă un astfel de referențial formativ. Aceste scrieri sunt veritabile îndreptare pedagogice ce conțin aprofundări în marginea unor acțiuni ce se subsumează urcușului spiritual promovat mai ales în mediul monastic răsăritean (secolele IV – XV). Scrise, adunate, filtrate și decantate pe parcursul unui mileniu, piesele Filocaliei conțin adevărate mărgăritare de înțelepciune paideică, înșirate la nivelul unor acțiuni sau gesturi aparent comune, dar care sunt purtătoare sau aducătoare de edificare și iluminare. Cazuistica etalată este relevantă nu prin desfășurări magistrale, ci prin „micimea” acțiunilor sau prilejurilor cu potențial formativ sau reformativ. Aceste constante merită să fie valorizate nu numai dintr-un motiv de arheologie culturală, de „calibrare” a prezentului cu trecutul („nimic nu-i nou sub soare”), ci și pentru că ele reprezintă modele procedurale ce se pot activa, edifica sau circumstanția, în diferite forme, și în zilele noastre.

Problema cunoașterii și autocunoașterii, în creștinismul timpuriu, reprezintă un scop dar și o cale a perfectării de sine. Preocuparea este deopotrivă psihologică (prin constatare și asumare), dar și pedagogică (prin îndreptare, monitorizare, intervenție re-formativă). Se vizează mai tot timpul un fapt curent de viață, dar relevant prin semnificația și încărcătura sa formativă. Nu factologicul are importanță, ci substanța sa interioară care este semnificată paideic prin procesări de o adâncă subtilitate, duse până la ultimele consecințe.

De altfel, necunoașterea de sine conduce la îndepărtarea de sine, la auto-mințire, la rătăcire. Auto-evaluarea permanentă și situarea „deasupra” e un semn al unei profunde cunoașteri. „Este o neștiință mai jos de orice neștiință când cineva nu cunoaște că nu cunoaște”ⁱ, crede Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), un reprezentant de seamă al etosului filocalic, mergând pe gândul lui Socrate pe care, cu siguranță, l-a aprofundat. Aici se pune în evidență partea umbroasă a cunoașterii (a lumii, a sinelui, inclusiv a lui Dumnezeu), care conduce la trufie, autolimitare și suficiență păguboasă, malefică, pentru că apare riscul ca un astfel de individ „închipuindu-și că are cunoștință, să rămână mai jos decât cel fără cunoștință” (p. 63). Nu întotdeauna cel care clamează cunoașterea o și posedă. Asumarea cunoașterii presupune o anumită interiorizare și repliere spre sine, o cumințenie și decență, o umilitate a purtării ei și se manifestă mai degrabă prin suspendare, abținere, tăcere, decât prin declamare, strigare sau laudă.

Și ca să fim mai concreți, să ne apropiem de următoarea apoftegmă a lui Maxim Mărturisitorul, invocată de un urmăritor în duh de-al lui, Petru Damaschin (sec. XII): „A te închipui ceva nu te lasă să ajungi ceea ce te închipui”ⁱⁱ. Cu alte cuvinte, aparatul proiectiv devine o piedică în activarea conținutului acestuia. Ce sesizăm aici? O limită epistemologică? O capcană deontologică care îl paște pe cel care vrea să (se) cunoască? Un supliciu ineluctabil al avansării spirituale? Un avertisment pentru cel ce se află pe traseul căutării? O dedublare lăuntrică care garantează adevărata cunoaștere? O situare meta-cognitivă în raport cu procesul cunoașterii de sine sau a lumii în care trăim?

Să încercăm un răspuns global. Desigur, e bine să avem o reprezentare despre ceea ce urmează sa facem sau să devenim. Dar a te centra exclusiv pe imaginea țintei, a o fetișiza în detrimentul căii prezente pe care mergem e un demers sortit eșecului. În fond, orice acțiune finalistă ține nu numai de punctul terminus, ci de cum răspundem la fiecare solicitare pe drumul ce-l avem a face până acolo. De multe ori, în virtutea unui țel nobil (îl numim așa la început, dar adevărul îl aflăm la sfârșit) suntem atenți la concepție, la proceduri, la strategii făcând din acestea o preocupare maximală ce ocultează sau depreciază ținta. Punem mereu în chestiune mersul, rămânem la nivelul strategiilor, iar asta ne văduvește de bucuria atingerii punctului final. E nevoie, deci, în orice avans spiritual (și în progresul de orice fel), de o dreaptă cumpănă sau socotință dintre scop și mijloace, dintre artefactele puse în act și obiectivul final. E ca și când am fi preocupați mai degrabă de ingeniozitatea schelelor utilizate (pe care le tot perfectăm, le contemplăm în ele însele), și nu de frumusețea construcției obținute. În plan personal, o astfel de strategie se bazează pe o deplasare a accentului de la finalitatea formativă către „tehnologia” formării personalității, de la realitatea de atins la proiecția și facerea ei. Putem asista, astfel, la următoare realitate: ne consumăm energia pentru conceperea celor mai inovative instrumente, le adorăm în splendoarea lor fără a ajunge la vreun rezultat. Se marșează pe o gratuitate a căii, scopul „pierzându-se” în topografia sau meandrele drumului.

Dacă aruncăm o privire împrejur, sesizăm această preocupare majoră pentru norme și proceduri, pentru tehnici (de câștig, de profitabilitate, de cunoaștere, de fericire…). Putem chiar spune că trăim o epocă a idolatrizării regulilor. Credem că numai normele, regulamentele, legile ne mai pot „mântui” (pe noi înșine, instituțiile în care lucrăm, societatea în ansamblu). În numele unor ținte, de altfel de dorit, ne împiedecăm în propriile noastre artefacte, ne mulțumim doar cu ele. Când detaliile traiectului devin mai importante decât orizontul de atins, avem șansa să rămânem la jumătatea drumului paralizați în propriile noastre poticneli metodologice. Ținta devine o „fantoșă” care ne ține pe loc, ne blochează, în loc să ne mobilizeze pentru a o atinge în realitatea și consistența ei. Prea atenți la mers, ratăm ținta…