Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
27.09.2016

Jocul de-a literatura

Jocul de-a literatura nu este o invenție a postmodernilor; a fost practicat de autori din cele mai diferite culturi și epoci, de la Homer (cel din Războiul broaștelor cu șoarecii) și Apuleius și până la Cervantes și Swift, de la Budai-Deleanu și Creangă și până la G. Călinescu și Cărtărescu. Acest joc nu are nimic naiv (nefiind o joacă), ci derivă mai curând dintr-o supracompetență literară, ca un moment de răsfăț după o perioadă prea lungă de luare în serios a scrisului (de către autor sau de către predecesorii lui).

La cei numai 31 de ani ai săi, Andrei Mocuța are o prezumtivă cultură literară vastă (ca fiu al scriitorului Gheorghe Mocuța, un remarcabil poet, critic literar și traducător, cu casa plină probabil de cărți) și o bibliografie impresionantă: Povestiri din adânci tinereți, 2006, Porcilator, proză scurtă, 2009, Trei povestiri, 2010, Șercan, proză scurtă, 2012, Nu există cuvinte magice, versuri, 2013, Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie, 2015.

În noua sa carte, Literatura, un fel de roman liber-mozaicat, personajul principal este chiar Literatura, o domnișoară care își petrece vremea prin baruri. Ea îi povestește, printre altele, unui chelner că fratele ei vitreg, Dopu, retardat și mătăhălos, îl ura pe fostul lui învățător, poetul Francisc Vinganu și că, la câțiva ani după moartea acestuia, l-a dezgropat ajutat de niște derbedei și i-a luat dintre mâinile împreunate pe piept o pană de aur. Domnișoara Literatura era de față și l-a văzut pe mort ridicându-se în aer, ceea ce i-a făcut pe toți să o ia la fugă. În acele împrejurări, pana de aur i-a rămas ei.

Chelnerul, personaj pitoresc, cu un ochi lipsă și cu o banderolă neagră ca de pirat pe orbita goală, povestește la rândul lui ceva și mai năstrușnic:

„− A început când aveam nouă ani. […] Mă uitam la televizor și mă masturbam, oarecum plictisit când, dintr-odată, a dat buzna pe fereastră o cioară! […] După ce-a încercuit camera de vreo șapte ori, s-a năpustit asupra mea și pe măsură ce se apropia îmi părea tot mai uriașă. Și-a înfipt bine ghearele în fața mea și mi-a ciugulit ochiul stâng cu ciocul. Am început să urlu și atunci mi-a dat drumul, a zburat pe pervazul ferestrei și a stat o vreme acolo, cocoțată.”

Literatura, încă nesedusă de povestea ospătarului, îl ironizează:

„− Pe viitor, să pui o sperietoare de ciori în curte, moșule.”

Dar ceea ce el îi povestește în continuare îi trezește interesul:

„− Apoi, cum stătea și mă privea relaxată, ciorii a început să-i crească un al treilea ochi în frunte, cu pleoapele închise. Când a deschis pleoapele, am început să văd prin ochiul ei. Ne uitam unul la altul, față în față. Cu ochiul drept vedeam cioara, iar prin stângul, cel scos, mă vedeam pe mine.”

Ideea este dezvoltată, logic-fantezist:

„− În clipa următoare am simțit că mă ridic în aer. Am atins tavanul cu creștetul și am vrut să ies pe geam, dar îmi era frică să nu mă înalț prea tare și să mă prăbușesc. Când închideam ochii, vedeam tot ce vedea și cioara. Zburam sus de tot și mă holbam la păduri și la copacii mici. Îmi vedeam casa și mă întrebam cum pot fi în două locuri în același timp. Apoi am deschis ochii și am coborât, încet, cu picioarele înapoi pe podea.”

Autorul cultivă o neverosimilitate programatică. Este clar că nu vrea să fie crezut. Scopul lui este să încânte prin inventivitate, prin aluzii culturale și prin abia sugerate sensuri filosofice. Povestirile se trag una pe alta din imaginația tânărului scriitor, ca panglicile colorate din mâneca unui scamator. Într-o prezentare semnată pe ultima copertă a cărții, Romulus Bucur afirmă, pe bună dreptate, „Cartea lui Andrei Mocuța e o nebunie.” Ceea ce înseamnă că este excentrică și imprevizibilă. Capitolele scurte și dialogurile alerte îi dau textului dinamism. Văzând că nu găsești nimic serios în paginile cărții, vrei mereu să abandonezi lectura, dar nu înainte de a mai parcurge un fragment, ca să afli ce a mai născocit autorul. Și tot așa, din fragment în fragment, ajungi la sfârșitul volumului.

Jocul de-a literatura al lui Andrei Mocuța are grație. Există, în acest joc, ceva luminos și de bună-credință, care cucerește. La caracterizarea lui Romulus Bucur aș adăuga un singur cuvânt: cartea lui Andrei Mocuța e o nebunie frumoasă.

Andrei Mocuța,  Literatura, București, Ed. Tracus Arte, 2015. Imagine copertă: kisforkani.com. 194 pag.

(Text apărut în România literară nr. 12/ 2016)