Diplomatice (II)

Curiozitatea firească a cititorului de a afla ce se întâmplă într-o Ambasadă a României din capitala unei țări latino-americane (fie ea și ficțională, precum Oropingo din romanul lui Gabriel Gafița) este dublată de aceea de a ști ce se întâmplă la noi, la București, într-un minister, precum cel de externe, de o maximă importanță în relațiile unei țări. Firește, autorul face ficțiune, dar chiar și așa, curajul de a expune autoritarismul populist din Oropingo pare mai puțin pregnant decât acela de a radiografia incompetența și delăsarea din spațiul autohton, carierismul și servilismul, lipsa de reflexe profesionale din direcție, din centrală și din întreg ministerul. Miniștrii și secretarii de stat se mai schimbă, după calculele politice, dar situația de fond rămâne aceeași, iar gravitatea situației radiografiate o întrece pe aceea de pe scena imaginarei țări latino-americane. De la o dictatură populistă constituită în jurul unui Timonel (asta înseamnă Timonierul, Cârmaciul, cum era supranumit și Ceaușescu „al nostru”, „al întregului popor”) nu poți avea alte așteptări epice decât acelea care o caracterizează. O dictatură e o dictatură. În schimb, de la ministerul de externe al unei țări membre în Uniunea Europeană și în NATO, de la diplomația coordonată și gestionată de acesta și de la funcționarii din sistem, așteptările sunt altele.

Cititorul, de la un punct, ar vrea să vadă un efect de contrast între ce se întâmplă în România și ce se întâmplă în Oropingo; să găsească o diferență calitativă între diplomația unei țări democratice și cea a unei țări guvernate autoritar. Or, ce vedem cu crescândă stupefacție în distopia progresivă a lui Gafița este că, pe măsură ce lăsăm în urmă pagini și capitole întregi din roman, situația de acasă pare mai rea și mai gravă decât situația de la ei, unde ajunge ambasador naratorul nostru creditabil, Tiberiu Covârșoni. Ambasadorii numiți anterior, familia însoțitoare a Anișoarei Drăghicescu, reprezentanții diplomatici rotiți după un număr de ani în țări despre care nu au vreo idee, cei care fac selecția aceasta de „cadre”, pasându-și apoi răspunderea de la unul la altul, sunt tot atâtea elemente agravante; și definitorii. Cu excepția unor profesioniști prinși și ei în rețeaua de incompetență și nepotism a ministerului (Andrei Pișcuția, Cleopatra Antoniu, Covârșoni însuși), mediul românesc este parcă mai tarat decât cel din Oropingo.

O pagină de râsu’-plânsu’ este cea în care, odată Estalin alungat de la Putere, noile autorități au ideea unei colaborări cu România, pe un contract de „livrare de vagoane de marfă și de călători”. „Însuflețit de această solicitare”, ambasadorul României Covârșoni scrie „acasă”, aproape de jumătatea paginii 218 din roman, iar aproape de jumătatea paginii 220, va fi nevoit să se declare învins: „Prin urmare, m-am liniștit și eu și am început să asist la spectacolul lumii văzut din Oropingo.” Două pagini de telefoane și mesaje schimbate cu Țara și „două săptămâni de insistențe” fără vreun rezultat sunt elemente de realitate autohtonă și realism ce devin, prin ele însele, distopice.

Într-un asemenea regim „dual” al romanului, nu este întâmplător că galeria personajelor lui Gafița numără atâtea figuri remarcabile. Remarcabile și chiar memorabile, însă nu prin calitățile lor umane ori profesionale, nu ca personaje preponderent pozitive, ci dimpotrivă, prin „plasticitatea” lor grotescă, prin tarele și carențele lor, prin defecte și vicii purtate la vedere, cvasi-exhibiționist, prin inventivitatea diabolică de care dau dovadă pentru a ajunge într-o anumită demnitate și a o exploata. Și iarăși, efectul de contrast nu apare între dictatorul tipic latino-american Estalin și „democraticii” ambasadori români obligați să coabiteze, Anișoara Drăghicescu și Begoniu Ciocâlteu. În configurarea și urmărirea acestor două personaje, Gafița are o excepțională artă portretistică și descriptivă, probabil servită, până la un punct, de figuri din realitate, care vor fi fost prototipuri pentru asemenea caractere de roman. Niciun prozator nu pornește de la zero în construcția unui personaj.

De fiecare dată când autorul, prin personajul-narator Covârșoni, focalizează pe câte unul dintre cei doi ambasadori, unul feminin, altul masculin, atenția cititorului este captată și menținută chiar și fără a mai urmări firul acțiunii, desfășurarea prin intrigă. Atât de bine se reliefează aceste personaje, încât acțiunea poate să treneze și timing-ul devine irelevant. Apetența pentru senzaționalul unor întâmplări este „suspendată” pentru a gusta… chiar literatura, proza romanescă, uimitoarele tablouri tipologice și caracterologice. Când eroii, fie ei și negativi, devin mai importanți decât intriga (mai ales că aceasta va sfârși într-un happy-end, mai puțin verosimil decât restul romanului), suntem într-un fel de gratuitate artistică, estetică, a construcției epice. Cititorul — să zicem — estet va avea oricât timp la dispoziție pentru a savura scenele cu cele două personaje, ca un connaisseur care degustă un coniac fin sau mângâie o mătase în timp ce viața trepidează în jur.

Pe de altă parte, cu cât avansăm în lectura romanului, realizăm că toate figurile feminine și masculine sunt prinse într-un carusel care e făcut să ia viteză. Niciun personaj nu va fi „de prisos”, inclusiv cele ce par episodice au un rol important, chiar dacă inaparent pe moment, în intriga romanului. Altfel spus, gratuitatea estetă a lui Gafița nu merge până într-acolo încât romancierul să nu implice fiecare figură în întâmplările ce se derulează; și în logica succesiunii lor. Dacă în teatru pușca din actul I va fi folosită în actul al III-lea, aici în roman o necesitate epică dictează asupra ocurenței și recurenței personajelor. Chiar dacă autorul mai frânează uneori caruselul pentru a ne descrie ce au mai făcut, ce au mai zis și ce au mai scris Anișoara și Begoniu, tot el îl repornește pentru a-l învârti în jurul axei romanești. Gafița are o atenție neobișnuită la materialul epic pe care îl desfășoară și îl explorează, pe mai multe planuri deodată. Diferența față de neglijențele de construcție și logică romanescă din alte proze ale autorilor români contemporani este aproape frapantă. În majoritatea cazurilor întâlnite de mine, erorile, defectele, artificialitatea, stridențele, neconcordanțele sunt „explicate” prin excepționalitatea personajului-narator, care o ilustrează fidel pe aceea a autorului însuși. Or, în Diplomat în Oropingo, avem tot un personaj-narator, pe Tiberiu Covârșoni, dar ce diferență între un roman atât de bine și meticulos construit și, exemplul opus, atâtea romane aruncate pe hârtie fără nici cea mai vagă preocupare pentru compoziție și construcție epică…

Acesta și este turul de forță reușit de Gafița (minus finalul happy care scârțâie, cum spuneam): un roman destul de masiv și atât de dens se citește și se va ține minte deopotrivă pentru galeria de personaje și pentru caruselul întâmplărilor realiste rotite în jurul unei axe distopice.

_________

Gabriel Gafița, Diplomat în Oropingo, Editura Junimea, Iași, 2023, 390 p.