Simona PredaSimona Preda
27.03.2018

A merge până la capăt în scris, e ca și cum ai merge până la capăt în iubire

Într-o frază, Marcel Manea este…

Un om care te îndeamnă să deschizi bine ochii şi să vezi frumuseţea acolo unde nu te aştepți să o găsești în mod natural.

În cel mai nou roman al dumneavoastră, intitulat – „Bărbați pe tocuri” (Herg Benet, 2017) există la un moment dat acest citat: „Trăim într-o societate în care Leibniz este o marcă de biscuiți, iar Borges este un banal ulei de măsline” (p.95) – iar întrebarea mea este: Care sau cum ar trebui să arate o societate ideală pentru omul și scriitorul Marcel Manea? Care ar fi coordonatele ei?

Într-o societate ideală, educația este pe primul loc, oamenii citesc cărți și pe hârtie și pe suporturi digitale și nu mai este nimeni interesat să privească la televizor. O văd ca pe o lume unde încetăm să promovăm fie și involuntar nonvalorile. Ironizând un prost pe o rețea de socializare nu îi facem deloc un deserviciu acelui individ. Dimpotrivă, lumea va fi și mai interesată de tâmpeniile pe care acesta le debitează și treptat îl va transforma din prostul satului în senzația internetului. Cel mai rău îi putem face unui prost nevorbind despre el, nici măcar în glumă. Și promovând în schimb valorile autentice, pentru că trăim totuși în țara care i-a dat pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Doar înlocuind vedetele de „teflon” din prezent cu oamenii de calitate, ne vom apropia de acea societate ideală.

De ce anume acest titlu „Bărbați pe tocuri?” Când s-a născut el?

Titlul cărții „Bărbați pe tocuri” mi-a venit în timp ce vizionam filmul „Some Like It Hot” (Unora le place jazz-ul). Și mă refer mai exact la faimoasa scenă în care Jack Lemmon și Tony Curtis își pun tocuri și se deghizează în femei pentru a scăpa de următori. Cei doi sunt premeditat poziționați de regizorul Billy Wilder ca un contrapunct amuzant pentru sex-appeal-ul cu care năvălește în cadru personajul interpretat de Marilyn Monroe. În carte am deplasat decisiv mecanismul comediei burlești spre descrierea condiției umane, disimulate sub aparența melodramei sentimentale. Melodramă sau ironie? Ironie sentimentală ridicată la nivelul tragediei? Asta aflăm doar la finalul cărții.

Cred că timpul este discursiv. Viitorul e undeva în spatele nostru. E un timp din care venim și în care ne este frică să ne întoarcem.” (p.96) și tot în volumul acesta am găsit și ideea: „Cu toții avem momente când ne dorim să evadăm din prezent.” (p.144) Vorbim așadar despre limite, mobilitate, raportare, iar eu vă întreb dacă scrisul dumneavoastră merge, se îndreaptă într-o direcție anume, dacă scrisul de ieri este mai bun decât cel de azi iar momentul actual este doar o fază intermediară spre ceva mai bun, ce probabil veți scrie? Este „Bărbați pe tocuri” tot ce s-a putut mai bine sau este doar o etapă către ceva? Există momente de dezamăgire în scris petrecute mai de mult? Ați avut ratări?

A merge până la capăt în scris, e ca și cum ai merge până la capăt în iubire, înseamnă să fii conștient în fiecare moment că îți asumi riscul că poți descoperi atât bogățiile, cât și neajunsurile ființei iubite. Visez și țintesc întotdeauna chiar mai sus decât știu că pot ajunge. Nu mă mulțumesc doar să fiu mai bun decât contemporanii sau predecesorii mei. Îmi doresc să mă depășesc pe mine însumi. „Bărbați pe tocuri” este o carte specială. Foarte puțini oameni s-au încumetat să scrie recenzii despre acest volum. Este o carte care îmi place să cred că relatează niște amintiri din viitor. Și e dificil să judeci cu argumentele din prezent o operă dintr-un timp la care n-a mai avut nimeni acces până la mine. Te uiți la ea ca la o girafă și repeți întruna: „Așa ceva nu poate să existe!” Cât despre momentele de dezamăgire pe care le-am avut pe parcursul scrierii, vă voi răspunde printr-un proverb indian: „Cine a rătăcit toată ziua, dar seara s-a întors pe drumul cel bun, nu se cheamă că a rătăcit.”


Inevitabil, zâmbesc: „Foarte puțini oameni s-au încumetat să scrie recenzii” – Care ar fi provocările acestui roman încât critica l-a cam ocolit? De ce faceți această afirmație?

Bărbați pe tocuri” este un labirint în care te poți pierde foarte lesne. Cine se așteaptă la o narațiune cu o cronologie obișnuită va fi dezamăgit. Cartea mea este un omagiu adus semioticii. Vin dintr-o zonă gri care este PR-ul și unde fiecare cuvânt cântărește enorm. Așa am învățat că, pentru a reuși într-un proiect nou, trebuie să-ți asculți mereu intuiția. Cel mai bine v-aș ilustra printr-un exemplu. Când designerul Tom Ford a anunțat că va regiza un film, nu l-a luat nimeni în serios. „Ce să știe ăsta, dom`le? Să se întoarcă la țoalele lui.” Ei bine, lui Tom Ford, nu doar că i-a reușit un film de artă, dar Colin Firth, protagonistul din filmul ”A Single Man” (Un om singur) a primit o nominalizare pentru cel mai bun actor la premiile Oscar. Deci, ce voiam să subliniez, „Bărbați pe tocuri”este un joc de oglinzi având în centru figura tutelară a lui Oscar Wilde. Este expresia afecțiunii devastatoare față de unul din marii scriitori ai lumii care a fost, în același timp, și un om deosebit.

De unde pasiunea pentru Oscar Wilde? Și mai exact, de ce Wilde?

Prin adolescență, devoram orice cuvânt scris. Împrumutam întruna cărți de la bibliotecă. Citeam. Restituiam. Repetam. Și într-o zi am dat peste o carte care se chema „Portretul lui Dorian Gray”. Am deschis-o. Și am rămas stupefiat. Era ca și cum cineva îmi decodificase toate gândurile și le pusese în acea carte. A fost o revelație. Îi sunt recunoscător lui Oscar Wilde pentru că m-a învățat cum e cu carpe diem-ul, să iau lucrurile așa cum sunt și să accept faptul că nimic nu durează prea mult.

Nisipul mării este insuficient pentru a descrie obiceiurile scriitorilor.” (p. 147) Așadar, care ar fi aceste obiceiuri? Sau tabuuri? Cum scrieți, când scrieți? De ce este neapărat nevoie atunci când scrieți?

Scriu tot timpul și peste tot: prin parcuri, prin gări, prin aeroporturi, prin muzee, prin cafenele. Oriunde mă vizitează muza. Nu-s genul care să stea posac la o masă, cu scrumiera plină de chiștoace și să se plângă de lipsa inspirației, clișeul clasic al scriitorului. Nici măcar nu fumez. Am nevoie doar de o cană de cafea și de ceva de scris. Pot scrie pe orice fel de suprafață și pe orice fel de vreme. Mi-ar plăcea să pot scrie pe apă. Pentru mine, ficțiunea este un mod de viață. Născocesc întâmplări în minte de când mă știu. Este modalitatea mea de a-mi canaliza preaplinul imaginației. Când scriu, mediocritatea lumii reale mă afectează într-o foarte mică măsură. Clipă de clipă, evoluez într-o lume imaginară unde sunt propriul meu demiurg.

Când ați început să scrieți, când aceste întâmplări pe care spuneți că le-ați născocit în minte de când vă știți, le-ați așternut prima dată pe hârtie?

Aș putea spune că scriu dintotdeauna. Chiar dinainte de a învăța să merg. Grație școlii am reușit să „descarc” poveștile pe hârtie. La început, au fost compunerile, iar mai târziu ficțiunile. Am un simț epic înnăscut. Văd povești oriunde. „Sportul” meu preferat este să îmi cumpăr o cafea și să stau într-un loc de unde pot să privesc nestingherit oamenii. În clipa aia, cu toții devin personaje, le inventez replici și scenarii de viață. Nu vreau să mă apuc acum să fac acum teoria chibritului și să declar că am descoperit eu apa caldă, dar uneori aflăm lucruri uimitoare despre ceilalți doar privindu-i. Ceea ce facem destul de rar în goana noastră de zi cu zi.

O întrebare care probabil pare simplă – de ce scrieți?

Scrisul este o formă a fericirii. Ultima la care voi renunța. Prin scris, simt că mă recompun sufletește și pot respira. Văd relația scriitor-cititor asemenea unei legături sentimentale, iubirea trebuie să vină dinspre scriitor spre cititor. Indiferența cititorului se vindecă prin iubire și delicatețe, nu dojană și furie. Scriitorul trebuie să găsească „butonul” de îmblânzire al cititorului. Dacă cititorul nu simte tandrețea scriitorului, golul din inima lui nu va putea fi umplut cu nicio frază, oricât de genială ar fi ea.

Cum arată cititorul ideal al dumneavoastră, dacă putem spune că pentru fiecare scriitor există un cititor ideal?

Fiecare autor scrie cu gândul la acel cititor ideal. Cine spune că scrie doar pentru sine minte. Cred că în ciuda „copyright-ului”, o carte aparține în egală măsură atât scriitorului, cât și cititorului. Aș merge chiar mai departe cu demonstrația. În cazul meu, odată intrată în librării, „Bărbați pe tocuri” a încetat să-mi mai aparțină. Cartea a fost a mea pe parcursul genezei ei. Din clipa în care intră în librării, o carte devine proprietatea sufletească a cititorului ei.

Ce nu ați dori să se spună niciodată despre scrisul dumneavoastră? Sau, mai exact, cum nu va fi el, cum nu veți scrie niciodată, ce nu se va regăsi în el?

Prin fiecare scriere, urmez îndemnul lui Umberto Eco, acela de a pune în pagină o „operă deschisă”. Scrisul meu este un clar peisaj miniatural deschis oricăror interpretări. Las libertatea cititorului să spună orice simte. Nimic din ceea ce este omenesc nu mă deranjează. Credința mea este că scriitorul este unica ființă din univers care se contrazice continuu. Spune că nu va mai scrie o altă carte, dar deja i-a încolțit în minte intriga unui nou roman, spune că nu citește cărți polițiste, dar le citește pe nerăsuflate, spune nu vrea premii dar n-ar refuza unul dacă i s-ar oferi. Până la urmă ce avem în comun noi, scriitorii? Suntem cu toții în același șanț. Doar că unii admirăm stelele, iar alții se plâng de mocirla din jur.

Dacă nu ar fi scrisul, ce v-ar ocupa timpul? Care ar fi următoarea pasiune?

Poate că o să vă surprindă că spun asta, dar prin intermediul rețelelor de socializare, am bifat și cealaltă pasiune. Să fiu un Zeitgeist (spirit al vremii). Un influencer pentru persoanele care îmi urmăresc postările. Sunt oameni care se trezesc cu mine, se amuză cu mine, se întristează cu mine și adorm cu mine. Ei sunt prietenii mei virtuali. Locuim în același sat global. Bărbați și femei de toate vârstele. În satul nostru global este mereu cineva care te ascultă, îți dă „bună dimineața” sau îți spune „noapte bună”. Chestia este să nu ai așteptări prea mari. Secolul ăsta, cele mai mici lucruri pot aduce bucurii mari.

Dacă ați fi nevoit să vă petreceți restul timpului într-un anumit loc, care ar fi acela? Să scrieți, să visați, să fiți – așa cum spuneți – propriul dumneavoastră demiurg…

Aș vrea ca muza să mă poarte pe colina Montmartre, să înceapă ploaia și noi să ne adăpostim pe una din treptele de la intrarea în Bazilica Sacré-Cœur. Între timp, ploaia s-ar mai domoli, iar noi ne-am îndrepta ținându-ne de mână spre marginea platoului. Ajunși acolo, am admira în tăcere priveliștea. Toate cărțile bune se termină la un moment dat, indiferent cine le-ar scrie. Doar Parisul este infinit.