Nenea Tanti

Trăia pe vremuri în cartierul nostru un personaj ciudat și singular, pe care copiii de pe strada mea și cele învecinate îl porecliseră „Nenea Tanti”. Era un bărbat la vreo 60 de ani, de statură medie, relativ corpolent și îmbrăcat într-un mod care la vremea aceea, adică pe la începutul anilor ’60, era total neobișnuit. Purta o pereche de pantaloni de biciclist ca la începutul secolului XX, care pe la jumătatea tibiei deveneau bufanți și îndoiți înăuntru, iar pe sub ei nu purta tradiționalii ciorapi trei sferturi negri, cum obișnuiau și alți bărbați cu ținute căutat sportive, ci o pereche de ciorapi de damă, din mătase, transparenți, cu dungă. Asta era cea mai ușor vizibilă ciudățenie a lui. Apoi pe șuncile generoase din jurul taliei purta un tricou de damă decoltat, din care se vedea un lănțișor de aur cu o bijuterie fină și delicată. În cap purta mereu o beretă lăsată mult pe o parte. Fața lui era ca cea a unei femei proaspăt epilate, ușor iritată de la tratamente și de o culoare roz aprins. Își farda ochii în mod discret și-și dădea cu ruj buzele cărnoase. Toată apariția lui era cea a unei femei neterminate, sau a unui bărbat care-și refuză propria sa imagine. De aici și porecla de „Nenea Tanti”.

Mergea prin cartier with a sense of purpose, purtând mereu pe umăr o sacoșă de damă cu cureaua lungă. Băieții strigau după el „Tanti”, iar el îi ocăra nervos. Se țineau după el și-l sâcâiau întruna. „Nenea Tanti” îi ignora o vreme, deși era clar că-l enervau, apoi deodată se întorcea și se prefăcea că fuge după ei, dar băieții îi cunoșteau năravul și știau că numai se preface. Se prefăceau și ei că fug, iar „Nenea Tanti” își vedea de drumul lui. Cum constatau că revenea la ale sale, se luau iarăși după el și-l exasperau strigându-l „Tanti”.

O dată am nimerit în spatele lui „Nenea Tanti” la o coadă în cartier. Părea liniștit și mulțumit de apariția sa ciudată. Bărbatul de alături l-a întrebat ceva referitor la înaintarea cozii. Au fost amândoi de acord că înaintarea era prea lentă. Dar „Nenea Tanti” atât a părut că așteaptă, doar un impuls, pentru a lega vorba cu celălalt.

– Domnul meu, a spus el înțelept, răbdarea e un dar de la natură. Și eu eram nervos când eram tânăr, dar cinci ani de prizonierat la ruși m-au lecuit de nerăbdare și m-au învățat să-ndur.

– Dar, ce, ați fost prizonier la ruși ? a întrebat domnul neîncrezător.

– Da, domnule, a răspuns „Nenea Tanti”. Eram ofițer pe front. Înainte să fim împresurați de ruși, am fost avansat la gradul de maior. După luptele de la Cotul Donului am căzut prizonier cu tot batalionul meu. Ne-au dus în Siberia, dincolo de Urali, într-un lagăr de prizonieri. Acolo am petrecut cinci ani în prizonierat. Cinci ani din viața mea, domnule dragă. Mai ales că nu știam când se va termina războiul și apoi prizonieratul, dacă aveam să ne lăsăm oasele pe acolo, sau dacă mai aveam să revenim vreodată acasă.

– Și cum ați rezistat, domnule dragă? a vrut să știe celălalt. Cinci ani! Aveți dreptate că-i o veșnicie.

– Am rezistat, stimate domn, pentru că am avut credință. Mă rugam în fiecare zi dimineața, la prânz și seara să scap din prizonierat. Iar noaptea mă rugam cel mai fierbinte ca România să ne aducă înapoi acasă. O țară nu are voie să-și uite fiii plecați s-o apere peste fruntarii.

– Și ce făceați acolo toată ziua-n lagăr, domnule? a mai vrut să știe vecinul de coadă încercând să evite cuvântul „URSS” în discuție.

– Păi, ce să facem, domnule dragă, tăiam lemne la pădure. Lagărul nostru era la marginea unei păduri imense. Nu puteai evada de acolo că te mâncau lupii. Știam și noi, și gardienii noștri, de aceea ei erau liniștiți că nu vom încerca să evadăm. Și apoi eram la sute de kilometri distanță de orice așezare omenească. Deci ne trezeam dimineața pe întuneric și porneam încolonați pe un ger de crăpau și pietrele către locul unde aveam să tăiem lemne în ziua aceea. Când ajungeam, ne și apucam de treabă și tăiam lemne până pe la prânz. Atunci ne dădeau o oră de repaus ca să putem servi dejunul, adică ce luam prin buzunarele mantalei: o felie de pâine, o bucată de brânză uscată, niște carne plină de zgârciuri, un cartof. Și munceam din nou până la căderea serii. Atunci ne aduceau înapoi la barăcile din lagăr și ne dădeau liber să facem baie.

– Cu apă rece, domnule? a întrebat vecinul de la coadă îngrozit.

– Nu, domnule dragă, nu cu apă rece. Ăsta a fost singurul avantaj pe care l-am avut în lagăr. Tăiam atâția copaci la pădure că lemnul nu lipsea în nici un caz. Din ce tăiam noi acolo comandatura lagărului a hotărât să ardă o mică parte din lemne și pentru prizonieri. Atunci, dimineața, când plecam noi la muncă, la pădure, doi-trei dintre noi mai nevolnici sau mai bolnavi rămâneau în lagăr, spărgeau lemnele și făceau focul la cazane. Așa că seara, când reveneam la bază, cazanele duduiau sub foc și noi puteam intra să facem baie. Închipuiți-vă, domnule dragă, două sute de bărbați, câți erau în baraca noastră, intrând la baie în pielea goală și relaxându-se sub dușul cu apă caldă. Două sute de bărbați, domnule dragă. Era singura mea bucurie în toată sălbăticia aia din Siberia. Așa am rezistat cinci ani în lagăr. În fiecare zi cu gândul la momentul acela miraculos când aveam să intrăm la baie. Pentru că păstratul igienei personale e prima regulă, și cea mai importantă, în prizonierat.

„Nenea Tanti” și-a șters o lacrimă de la colțul ochiului. Odată cu lacrima s-a dus și puțin rimel și un ochi a devenit mai lung ca celălalt.

– Vremurile acelea nu se pot uita, domnule dragă, a spus el într-un târziu. Acolo au rămas și tinerețea și inima și sufletul meu. Acolo, printre camarazii de prizonierat, am lăsat tot ce-a fost mai bun în mine. Cine n-a trecut prin ce am trecut eu nu are cum înțelege.

Între timp, „Nenea Tanti” a ajuns la rând. Și-a cumpărat și el ce venise să cumpere de la magazin și a plecat îndesând un pachet în geanta de damă de pe umăr, iar pe celălalt ținându-l strâns la piept.