Carmen Sorescu
…un altul îi lua locul.
Din inerția umplerii golului, din sălbăticie, din dragoste sau Dumnezeu știe! Cert este că se întâmpla și de atunci tot avea să se întâmple, ca un supliciu al speciei, ca un dat, ca nimic altceva mai bun.
Citeam un articol scris de un medic de biogerontologie moleculară că un om are potențialul de a trăi între 1 000 – 20 000 mii de ani, dacă i se schimbă câteva gene și i se repară ADN-ul, cercetările nu sunt departe, adică se lucrează la inginerie, deocamdată pe hârtie, dar se lucrează, și chiar mă amuzam ieri pe stradă când mă sunase medicul de familie, ce-ar fi fost să-mi propună vreo pastilă minune, să fim chemați subit toți la vaccinarea nemuririi, căci așa mi se părea cifra de ani sus-menționată, ce aveam de făcut, nu eram pregătită nici pentru 100 de ani, ce haos ar fi fost pe străzi, ce depresii. Francezii ar mai fi găsit un motiv să vandalizeze clădiri, să incendieze mașini, de bucurie sau nu, ei fac asta oricum, în Fâșia Gaza curentul electric s-ar fi oprit, semn că ar fi urmat ceva neplăcut, oamenii s-ar fi sunat între ei, s-ar fi anunțat, poate ar fi mâncat mai puțin, și-ar fi conservat resursele mai bine, cursul valutar ar fi luat-o razna, bursele la fel, poate câteva zile, săptămâni nimeni nu ar mai fi mers la serviciu sau dimpotrivă, s-ar fi ținut ședințe, brain-storming-uri, ce, cum, dar mai ales de ce. Ar fi fost asta fericirea? Viața mai lungă? Nici vorbă! Zilele trecute mi s-a întâmplat un fenomen, poate deloc ciudat, care mi se întâmplă tot mai des, când ajungi la un prea plin, la saturație, împlinire și viața în mod firesc nu mai are sens, așa cum se făcuse studiul pe șoareci.
Dar Epicur avea dreptate: Moartea nu ne privește, pentru că atât timp cât existăm, moartea nu e aici, și, când vine, nu mai existăm. Prin urmare, nu e timp de conștientizare, și bine facem, să ne ocupăm de orice altceva. Poate că uneori fiecare dintre noi se simte superior, supra-natural, poate mai divin, tocmai că nu are sentimentul morții. Lucrurile ar sta simplu: așa cum omul nu are sentimentul nașterii, de ce l-ar avea pe al morții!? Propun, deci, să mergem la plajă, să facem baie, și precum Siduri din Ghilgameș să spun: hai să ne vedem de viață și plăceri, nemurirea nu e pentru noi, să nu ne batem capul cu ea. Iată că nu doar eroul epopeii plecase în căutarea vieții veșnice, ci și oameni simpli de azi, precum medicul acesta de care vorbeam, caută tot felul de ușițe. Oare de ce? Oare de ce vrem să trăim mai mult?!
Pauză: fiecare să se oprească din citit și să se gândească. Bun, eu asta am să fac, mă voi ridica de la laptop și voi ieși afară.
După 3 zile.
Poate că ar fi trebuit să scriu altceva, dar voi începe cu: nu suport oamenii proști, aceia aroganți de proști, care nu-și iubesc țara, mama, trădează, vând, cu temperament de Iuda, care iau peste picior orice și încalcă reguli, pe aceia care se cred mai deștepți și mai zei decât alții, care în fond fac asta să îți acopere micimea și care nu vor în ruptul capului să se vadă cum sunt, mint și aruncă vina. Nu am putut să mă gândesc la moarte & nemurire pentru că am acest zid de oameni în față care nu mă lasă să văd dincolo de ei.
Până la urmă, nimeni nu se trezește dimineața cu gândul că va muri peste câteva minute sau ore. Așa i s-a întâmplat lui Andrei, evident, eu știu din povestirea lui Vlad, era bine, chiar fericit, își făcuse câteva analize cu câteva zile în urmă, mâncase omletă, se îmbrăcase ca de obicei, în sacoul pipit, cămașă albă, fără cravată, de câteva săptămâni curta o colegă, și mai știam chiar de la el, refuza până și o cafea, flori sau orice altfel de atenții.
Nimeni nu se trezește cu gândul că va muri și totuși, unii dintre noi o fac, scurt și fără complicații, în drum spre serviciu lui Andrei i s-a făcut rău, credea că pusese mult ulei în omletă, atât de rău, încât s-a dus pe picioare la Spitalul Elias, aici doctorul l-a întins pe o masă și la lăsat să aștepte, nu foarte mult, apoi a făcut infarct, acolo pe masă, medicul de gardă i-a făcut injecția cu adrenalină care i-a fost fatală, nimeni nu știa că suferea de un anevrism la inimă și în momentul injectării vena i-a explodat. A murit dinainte leșinat, probabil că în acele câteva secunde nu și-a mai dat seama decât cum camera de gardă se învârte. Presupuneri pot fi multe. O muzică tristă. Fără el. Pe unde merg o muzică tristă mă însoțește. Când eram mică, la moartea străbunicului, bunica spunea: I-a sunat ceasul, iar eu căutam până și pe sub perna pe care-și ținea capul adormit ceasul, știam că avea unul de masă, albastru, care suna de ori de câte ori îi punea alarma. Mă gândeam cum oare o fi sunat, singur, părea, din proprie inițiativă. Ești mereau singur. Înveți, ca la naștere, să ieși din lichidul amniotic în aer, înveți să respiri, altfel e la moarte. O muzică tristă mă înconjoară ca și când ar fi mâinile lui care nu mai reușesc să mă atingă.
New-York-ul toamna e fabulos. Străzile, oamenii, moda de sezon, decorațiunile, expoziția Polonsky, timpul trece și el viscolind frunzele, nu doar oamenii, la intersecții vârtejurile se întețesc, și de la umbrela autoarei cărții Mary Poppins pe care tocmai o văzusem mi-am dat seama că umbrela trebuie ținută bine, ce pierdere ar fi să mi se rupă umbrela, îmi vine să rând, văd oameni în jurul meu chinuindu-se, schimonosindu-se să nu le scape umbrela ca și când nu ar mai avea super-puteri dacă ar scap-o, dar viața, viața ca super-putere? Așa i se întâmplase lui Andrei, în câteva minute de neatenție viața îi scăpase pe jos, și odată pierdută nimeni nu mai culege resturi, să iei rupturi de pe jos, e cam rușinos.
Cred că așa ar trebui să facem când simțim că viața ne scapă printre degete, dar nu, deloc, zâmbim, mai dăm o filă, ne gândim că mai e o zi, o zi de umplut cu prefabricate, sentimente iluzorii și imaginație, acel ceva concret e o porție de tăieței chinezești care mi-a fript limba.
Moartea trece prin tine ca și cum n-ai exista. Am impresia că de la o vreme e ca o adiere epidemică care trece fără vreo noimă și risipește tot ce atinge, mai mult din greșeală.
La fel cum trece apa prin sită când strecor tăiețeii, corpul trece spre gura de canalizare si sufletul rămâne.
Poate că a trecut de mai multe ori și prin mine, cine știe, posibil să fi simțit-o, îmi amintesc, aveam 23 de ani, eram pe Calea Victorie și primesc un telefon, să mă întorc la serviciu, pentru nu știu ce mic impediment, m-am întors, să vă spun ce s-a întâmplat? Nu. Nu am chef de bătut câmpii cu metafore, nu a fost nici accident, nici miracol, numai că realitatea nu poate fi exprimată prin cuvinte și prefer să tac.
Moartea nu ține seama de anotimpuri, deși ar trebui. Realitatea e că trăiesc într-o casă superbă pe care mi-am amenajat-o după gustul meu, de fapt, nu e amenajată, nu vă închipuiți că am adus arhitecți, designeri, nu, îmi plac pereții albi, spațiile largi, golurile, rafturile care așteaptă suveniruri din țări în care încă nu am fost, nu am mai nimic de umplut, de pierdut, vreau să trăiesc să adun nimicuri, chiar și magneți, pentru că nu am niciunul. Poate mi-ar prinde bine, știu că circulau niște glume despre magneți, vreau să fac parte din gluma asta, să râdă cei care vor veni la mine. Ce e frumos aici sunt razele matinale, care pe măsură ce soarele urcă ele se lungesc de la fereastră până în ultima cameră ca niște zăbrele, și atunci podeaua devine închisoarea preferată, și nu doar ea, dacă pășesc evident că mă fac tot una cu dungile, cu temnița, corpul meu în simbioză cu lemnul, cu cerul, o comunicare stranie care nu credeam că ne va aduce atât de tangibil împreună.
Undeva, Andrei murea, un altul îi lua locul. Sunt 33C. Azi nu moare nimeni.
Moartea trece prin tine ca și cum n-ai exista, cu aceeași „splendoare” cu care unii oamenii trec prin alții.
