Carmen Sorescu
E trecut de miezul nopții și dacă ar fi să scriu despre ceea ce aș fi vrut să fac și nu am făcut, despre o oarecare îndoială a activității mele din timpul zilei, ei bine, tot în parc aș ajunge, dar nu oricând, ci matinal. Specii extremofile sunt multe, comportamente rare, dificile găsesc peste tot, eu sunt una, lăudat fie Domnul, de exemplu: indivizii care fac rău și indivizii care suportă răul sunt strâns legați prin „obiectul muncii” 😊
*
Dimineața în parc, până să se facă curat, obișnuiesc să ies și la ora 6, este mizerie peste tot, pe bănci, pe sub bănci, pe alei, probabil noaptea vin tot felul de oameni și stau la aer aruncând nu doar mucuri, ambalaje, coji de semințe ci și din ei, altfel de gunoaie, cele ale minții, găsesc scrijelituri în lemnul băncilor sau în coaja copacilor, nume încrustate, inimi săgetate, suferință, dragoste amară direct pe asfalt sau pe garduri cu cretă sau spray, expresii care mai de care mai deocheate care a doua zi dispar, spălate de cei care se ocupă de administrația parcului. Apoi urmele de tălpi care nu îți dau voie să te așezi, florile și crengile rupte, coșurile de gunoi puse cu gura în jos, aparatul de cafea spart, graffiti, un fel de vandalism fără vindecare se întâmplă aproape seară de seară. Eu văd, prin urmare, doar urmele, cum ar fi fost să fiu la fața locului?! Mă gândesc cum se poate justifica acest manifest distructiv, violent, sălbatic, gratuit dacă nu prin analiza faptelor și a făptașilor. Cine sunt acești oamenii care noaptea scot diavolii din ei, lovesc cu picioarele sau cu obiecte contondente, rup, dau foc, nu am auzit și nu am citit că oamenii își vandalizează propria casă sau propriile bunuri, prin urmare, e vorba doar de bunuri publice, care aparțin statului sau altor oameni.
*
Și în timp ce fac curat pe banca unde urmează să mă așez îmi spun: nimic altceva decât refulările din oameni pe care acasă nu le pot arunca și le aruncă în parc. Mai mult o combinație de orgoliu și bătaie de joc, având coșul de gunoi aproape lipit de bancă și totuși să nu-l folosești e o problemă mintală, cât de dur ar părea. Tehnic, a refula înseamnă a deplasa sau a împinge cu o pompă un fluid într-o conductă, spre eliminare; de ce la unii pompele nu lucrează corect? – e o întrebare retorică, undeva trebuie, deci, o reparație: pompa nu aruncă lichidul cu emoții, idei, sentimente sau amintiri în dezacord la locul potrivit. Sunt convinsă că acești oameni știu că nu e în regulă ceea ce fac însă e ceva mult mai perfid. A refuza ostentativ să păstrezi ordine, curățenie înseamnă a refuza ostentativ să te educi, autoeduci, dar noaptea profitând nu neapărat de întuneric, becuri sunt multe, dar mai ales de lipsa altor oameni, simțul proprietății se dezvoltă și fiecare se comportă ca și cum ar fi parcul lui, dar dacă ar fi așa, de ce nu au grijă de el, prin urmare pică această variantă și rămân tot problemele mintale: cruzimea, de exemplu, e și faptă penală, vandalismul art. 353 din Codul penal vorbește despre distrugere, deteriorare, aducere în stare de neîntrebuințare etc. Numai că ei înșiși, acești oameni ai nopți, sunt neutilizabili.
*
Mă tot gândesc cum ar fi să locuiesc cu un astfel de om, noaptea să plece de acasă și să facă distrugeri în parc, poate că aș fi mulțumită că nu mă distruge pe mine, dar simplu gest al lipsei de acasă ar fi deja ruină, nu? Sau poate pleacă pentru că e într-o stare atât de degradantă încât se alipește mai bine situației de acolo, e mai sincer și mai el însuși când dărâmă, și dărâmă nu doar bănci sau coșuri de gunoi își risipește timp, energie. Până într-o zi când este prins, deconspirat, nu de paznic ci de mine, îmi dau seama de minciuna care-i acoperea fața.
*
Am rămas consternată în fața unei situații similare, exact ca în filmul Iluzionistul (2006), când polițistului îi trec prin minte ca un vârtej toate păcălelile, și fix atunci pe peron, își dă seama de cacealma, după care, evident, pietrificarea inerentă.
*
Noaptea toți oamenii mint!
