Carmen SorescuCarmen Sorescu
09.02.2024

Și încă nu ai văzut nimic!

Stai puțin! Stai puțin! Încă nu ai auzit nimic” – sunt primele cuvinte spuse într-un film sonor, The jazz singer, 1927, mai sunt câțiva ani și se împlinesc 100 de ani, iar această celebră replică îmi vine în minte ori de câte ori deschid fereastra. În fiecare zi, acest cinematograf personal poate fi surpinzător prin bune sau rele, ca orice peliculă are un regizor, în acest caz, natura fiind. De multe ori totul e stagnat, copacii nu se clintesc, despre clădiri asemenea, uneori nici păsări nu spintecă aerul, nici oameni, singurul care parcă ar avea mereu ceva de spus, este sufleorul, vântul, adierea, mai rupe o cracă, mai trânteșe un obiect, m-ai smulge o pălărie, o umbreleă, până la urmă nu pot vorbi întru-totul de anchilozare.

Când privesc pe fereastră sunt din start izolată, dar paradoxal, cerul este cel mai bine văzut, auzit, simțit din acest spațiu doar al meu și nu neapărat când ies afară, cel puțin la oraș am alte preocupări când merg pe stradă, doar dacă merg undeva în parc să mă întind pe iarbă. Există însă un mai adânc de atâta, este dorința de-a cuprinde, de-a explora, de-a scăpa din limitările pervazului sau ale minții, și ca o păpușă Matrioșka există ceva și mai profund: „…Domnul a spus: Mâine, pe vremea aceasta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de făină cu un şechel şi două măsuri de orz cu un şechel“. Dar ofiţerul pe braţul căruia se sprijinea regele i-a răspuns omului lui Dumnezeu: Nici dacă ar face Domnul ferestre în cer nu s-ar întâmpla un asemenea lucru”. – 2 Regi 7:2. Ferestrele în cer sunt binecuvântare, și ca să ajung aici nu știu câte alte rânduri de ferestre am deschis. Aici am tot și nimic, cuprind tot și nimic, e un fel de pulverizare.

Și încă nu ai văzut nimic! – îmi spun din nou. Aștept. Zi de zi. Aștept acest nimic dar nu ca pe inutilitatea aceea care trece prin fața ochilor și pe care, practic, nu o observ, dar care relaxează și într-un fel îmi dă sentimentul de siguranță, apartenență, ci dimpotrivă ca pe ceva nemaivăzut, surprinzător, copleșitor. În acest spațiu infinit pe care îl cuprind atât cât pot cu retina, cu timpanul, dar mai ales cu gândurile, dacă în rama fixă stau priveliștile, în minte ele capătă alte dimensiuni, micro-macrocosmice, atât cât să cred că sunt ca o oglindă. Mă regăsesc în fiecare fir de praf și în fiecare stea, părți din fiecare obiect sau ființă sunt și în mine. Privitul pe geam devine precum privitul în mine. De asta am și spus mai des, că nu am nevoie de ferestre, dacă le închid și cum ar veni, întorc armele, închid draperiile, mă întorc la mine, negreșit văd ceea ce este afară. Pentru a obține Efectul Fereastră nu trebuie nici măcar să fiu în apropierea ei, trebuie doar să închid ochii și să mă transbordez acolo unde vreau. Cel mai des văd lucruri din viitor. Am citit undeva că: déjà-vu este o iluzie, mult timp nu am crezut, speram în mai multe vieți, în amintiri la care nu mai pot ajunge, dar tind să dau dreptate, recunoașterea unei persoane, a unui loc, a unei întâmplări familiare, pentru care aș băga mâna în foc că le-am mai întâlnit cândva, sunt iluzii. Poate nu chiar halucinații, înșelăciuni ci părticele din noi, celule, atomi care au mai participat cândva la așa ceva și acum acele bucățele se recunosc. Ajung inevitabil la aceeași oglindă. Dacă stă mult lipită de geam soarele o va încălzi până la aprindere, au fost cazuri de astfel de incendii 😊 Până aici lucrurile par simple, ele se complică când vine vorba de vitralii. Vorbind de lumina care trece prin fereastră, ea poate deforma realitatea, până la urmă nu sunt ceea ce par lângă o ferestră, nu? Un iubit mi-a spus cândva că atunci când m-a văzut pentru prima oară a avut un moment déjà-vu, și eu mai în glumă, mai în serios i-am spus că femeia ideală construită de el în mintea lui apăruse fix în fața ochilor lui 😊, desigur că eram ceva familiar devreme ce el deja mă edificase. Îmi place să cred asta și nu că eram reziduuri ale altor femei, toate adunate trezind amintirea sau șocul: te recunosc! La fereastră frecvent mi se declanșează astfel de scene cunoscute, iar de-acum nu mi se mai pare nimic straniu: mă recunosc aproape în orice. Sunt din ce în ce mai convinsă că creierul e setat să caute corespondențe zi de zi, așa cum telefonul caută permanent semnal wi-fi, creierul caută neîncetat asemănări să se plieze pe ceva cunoscut, să se întregească.

Fereastra ar fi ruta subterană cea mai la îndemână, pot călători fără să mă vadă nimeni, este foarte permeabilă, gândurile trec și ele, numai că uneori precum pielea pot sângera la fel de bine. Știe oare ce puteri are?! Sunt liniștită, odihnită și suficient de agilă precum o acvilă care își ascute simțurile, eu sunt prada mea, ce noroc să dau de mine tocmai aici, în acest cuib îndestulător al spațiului. Timpul trece leneș, languros, fac baie în el ca într-o cadă cu spumă, mă întorc pe toate părțile în propria ființă. Și încă nu ai văzut nimic!

(sursa foto: https://elements.envato.com/car-headlights-pursuiting-camera-on-a-night-road-G68K7BR)