Carmen Sorescu
Străzile din București – II
Buba este nume generic pentru umflături purulente, furuncule, eczeme de diverse tipologii, prin urmare Bucureștiul scoate afară acești oameni murdari, nu neapărat fizic, urât mirositori, mai ales sufletește, periculoși chiar; le știu și locul, așa cum o pecingine riscă să reapără în același loc sau în apropiere la fel și oamenii nopții. Aceștia pot fi foarte diferiți: oameni fără adăpost, adolescenți, bețivi, îndrăgostiți, bătrâni, tineri etc, într-un cuvânt oamenii nopții care fac ravagii. Ziua nu au așa mult curaj, numai că bezna scoate beznă. În aceeași categorie perfidă mai intră și alți oameni cu alte obiceiuri, aceștia nu vandalizează parcuri ci vandalizează alți oameni, prin limbaj, fapte, ranchiune, chiar prin tăcere. Pe aceștia din urma nu îi vedeți prin locuri publice ci chirciți pe lângă inimile voastre, nu e mai diferență între ei. Orice cuib, cu cât e stricat mai din vreme, cu atât riscul de a produce pui e mai mic, puii chirăie, cer mâncare, invadează. Și tăcerea depune larve care se pot metamorfoza în angoase, traume.
*
Sunt deja pe bancă, în jur totul pare după război, liniștea și cadavrele nopții, câteva păsări trezite, în fundal se aud mașini, autobuze, ambulanțe, în mine aceeași amorțire, simt totuși adierea tăcerii, acelei mari tăceri, pe fundul căreia dacă privesc ca într-o fântână secată văd cuvintele moarte ca niște pești sufocați de aer.
*
Întâmplător, am citit un articol despre gândaci, mai exact despre specia Blattella germanica, cum s-a răspândit din Germania până la Polul Nord și pe toate continentele, se hrănește noaptea, când zgomotele dispar, atunci apar pe mesele din bucătărie și nu numai că sunt rezistenți la pesticide dar acestea îi fac mai puternici. Una din caracteristici este thigmotaxis, adică au o reacție la atingere, negativă sau pozitivă. „Gândacii folosesc și loviturile de karate împotriva viespilor ucigașe, iar pentru a scăpa de înțepătura zombifiantă, ei oferă lovituri rapide îndreptate spre capul viespii”, mai spune articolul. Nu, nu, nu vreau să fac analogia…
*
Cred că pot să scriu despre Rai fără să-l fi vizitat vreodată, cred că pot să scriu despre Iad fără să-l fi vizitat vreodată, asta dacă nu, la prima oră a dimineții, obișnuiesc să ies și la ora 6, parcul din fața casei este și una și alta. Sau poate că acest parc nici nu există, el este o închipuire a minții mele, eu sunt de fapt un om bolnav, cu picioarele fracturate în urma unui accident nefericit. Și iată că apare o întrebare mare: cine sunt rebelii de la miezul nopții? Unde sunt, unde să-i caut, zace unul oare și în mine? Scriu și arunc, dar spre deosebire de alții arunc tot în mine, sunt propriul meu coș de gunoi, nimeni nu vede, nimeni nu aude, poate va veni o zi când voi da pe-afară. Poate că materia asta incomodă care se tot strânge sub piele se va numi carte…
*
Străzile din București șerpuiesc evanescent, devin mici, mai mici, până își fac loc în inima mea. Le port cu mine zi de zi, le știu numele, hărțile, înfundăturile, denivelările, copacii, casele, oamenii…
