Circulă o poveste, cum că, în Persia, Alexandru cel Mare s-ar fi întâlnit cu un grup de foști soldați, toți cu câte o diformitate de pe urma războaielor. Aceștia au refuzat reîntoarcerea în țara natală pe motiv că nu mai sunt buni de nimic și că familiile lor oricum îi vor respinge, așa că, marele lor comandant a decis să le construiască, chiar acolo în Persia, un oraș al infirmilor. E drept, după mine denumirea de oraș, e metaforică, poate fi numai o așezare, chiar o clădire, așa cum în Franța, Ludovic al XIV-lea, în semn de recunoștință pentru soldații săi a ridicat între anii 1670-1676 un complex de clădiri, în stil baroc, mai întâi ca hotel, spital și azil, mai apoi adăugându-se și alte construcții, biserică, mausoleu, anexe, cunoscute sub numele de Hotelul invalizilor. Astăzi este muzeu, Napoleon este înmormântat aici – desigur, după cum știm la: Domul invalizilor. Cunoscuta pictura iluzionistă de pe tavan terminată în 1705 continuă și azi să fascineze și să pună întrebări, plafonul cupolei creează senzația unui cer deschis, impresia de libertate, prin urmare deformează realitatea dar de data aceasta nu în sens scofâlcit, desfigurant, ci, dimpotrivă, fermecător, un fel de a doua șansă. Această ușă figurativă nu spune nimic altceva decât: dacă poți să evadezi ești liber.
În Grecia antică pentru anumite ritualuri religoase sacrificiul uman era înfăptuit de/ prin pharmakos (pharmakoi -pl.) persoane care depindeau de farmacie, de leacuri, magie sau chiar otrăvuri, adică bolnave, invalide, considerate diferite, inferioare, prin extrapolare mai puteau fi criminali, sclavi, care trăiau la periferie, în afara polisului. Conceptul „viața goală” (Agamben, 1998) se referă nu doar la faptul că acești oameni nu aveau haine și nici drepturi, copiii deja născuți betegi erau omorâți de la naștere, violențele în rândul lor erau foarte dese, separarea socială ducea inerent la distrugere. Însă trebuie să ne gândim că indiferent de societate dizabilitatea este “mereu prezentă” (Campbell, 2005). În cartea sa A historical Sociology of Disability, Bill Hughes alege subtitlul Human Validity and Invalidity from Antiquity to Early Modernity: Validitatea, acceptată de subiectul fără handicap, reprezintă dizabilitatea ca o formă invalidă de a fi în lume. Și de aici începe tragedia, concluzia e simplă: cei care au nevoie permanentă de validare sunt de fapt invalizii care cer, cu această formă ascunsă de handicap ei supraviețuiesc fățiș, cerșind validare. În urma conflictelor personale și nu numai în mintea lor sunt fără mâini, fără picioare, ei nu au ochi să se vadă și nici urechi să se audă, sunt orbi; însă, ei singuri construiesc demarcația, se mută zi de zi cât mai la periferie, paradoxal, vrând să fie în centrul atenției. Iată cum căratul crucii este ceva demonic. Așa s-a întâmplat cu orbirea pe drumul Damascului al unuia din apostoli, Pavel, (Faptele apostolilor, este vorba de apostolul Pavel (slavă) sau Paul (latină). Cunoscut și ca Saul din Tars (semitic) la început persecuta creștinii apoi el a fost orbit de o lumină în timp ce vorbea cu Isus pe ruta Golgota – Damasc, iar după câteva zile i se redă vederea de către ucenicul Anania, și abia acum înțelege orbirea. După acest eveniment se convertește și este cunoscut ca Apostolul Pavel. Cine îi creează această dizabilitatea, Divinitatea sau Satana, este o întrebare care și azi caută răspuns.
În Roma antică lucrurile stăteau la fel, numai că infirmii congenitali puteau fi folosiți în diverse spectacole, iar infirmii soldați aveau alt tratament. Claudius (lat. șchiop, olog) este numele Împăratului roman, care, și el însuși era ridiculizat de familie pentru infirmitatea congenitală. Pe plan autohton, în această clipă gândul mă duce la piesa de teatru Tatăl, care se joacă la Teatrul Bulandra, avându-l în rolul principal pe venerabilul Victor Rebengiuc, ceea ce vreau să spun este că sala a reacționat prin hohote numai la replicile actorului care îl duceau în zona fracturată a minții, când memoria îi juca feste. De ce oare dizabilitățile distrează, mă tot întrebam, fie și pe scenă, un om fără putere este în primul rând cel care râde, în acest caz.
În antichitate niciun festival nu se termina până nu era adus un infirm spre distracție, astfel că centrul atenției se muta spre această persoană schiloadă care încerca să facă diverse lucruri pe care un om normal le făcea natural, și el, evident, nu putea, râsetele din ce în ce mai violente nici măcar nu știu dacă vorbesc despre natura umană sau nu. Comicul de azi de aici îți trage sorgintea, stand up comedy, e doar despre cum să râzi despre o infirmitate, cel mai adesea, sexuală.
De exemplu, Oedip a fost de două ori orb, o dată metaforic, simbolizând ignoranța, pentru că nu și-a recunoscut tatăl și l-a ucis, la fel Iocasta, mama care i-a devenit soție, înfăptuind astfel profeția și, la aflarea acestui crud adevăr, cu acul de la broșa mamei-soție își scoate singur ochii, devenind și fizic orb pentru simplul motiv că nu a cunoscut adevărul. Freud introduce în psihanaliză complexul lui Oedip, însă povestea mi se pare tot mai apropiată de marginali, de aceia care spuneam că nu-și dau seama de ei înșiși și cer ajutor zi de zi altor persoane să le spună nu cine sunt, pentru că asta nu suportă ci că sunt niște zeități 😊
Un oraș al infirmilor poate fi figură de stil, mă refer la cuvântul oraș, poate este prea mult, dar un adăpost nu este exclus, cu toate trebuințele; însă la Spitalul Sf. Sava din Comuna Pantelimon la ora mesei, pacienții transportabili, în cărucioare, pentru că sunt unii care stau permanent în pat, sunt aduși de la toate cele trei etaje la sala de mese care se află la parter, am numărat așteptând să-mi vină rândul la ora de vizită 24 de oameni în scaune cu rotile. Aceștia așteptau aliniați pe două rânduri lângă lift să fie duși înapoi în camerele lor. Erau și tineri, dar mai mult bătrâni, lipiți de acele scaune cu fire imaginative de aur, argint sau platină, precum în arta japoneză, kintsugi, vasele sparte. Imperfecțiunea la rang de artă. Corpurile precare, ca după război, se întindeau pe tot holul, precum un câmp de luptă după bătălie. Și la ora aceea a prânzului, într-o zi caldă, când geamurile erau deschise, perdelele fluturau, cafeaua de la apart era prea fierbinte să o pot bea, unde din când în când o pasăre se lovea de geam, albinele și alte insecte intrau înauntru la răcoare, fără să știe că aici le aștepta sprayul deratizant, am văzut cu ochii mei „orașul infirmilor”. Această așezare vopsită în verde, într-un camuflaj perfect cu pădurea de lângă, ceva între spital, azil, biserică și ultima șansă, sau toate la un loc, aici la marginea Bucureștiului, mi-a amintit subit de periferie, de Alexandru Macedon și soldații lui betegi.
Infirmitatea este slăbiciune în primul rând, un început de sfârșeală, de sfârșit.
Imitatio Chriti, sec. al XV- lea, considerată opera creștină cu cel mai mare succes de librărie din Evul Mediu, începe cu o propoziție din Ioan 8:12 „Cel ce mă urmează nu umblă prin întuneric”, se referă la persoane cu dizabilități și nu numai, dar în context religios: urmând patimile lui Christos, mai ales flagelarea, ele pot conduce spre salvare. Într-un fel, biciul a fost înlocuit de cuvinte, a critica cu asprime este ca și cum ai lovi cu o vergea, cu o vergea a minții care se prelungește din vene în vorbe. Pe atât de mult s-a alterat împletitura de cânepă, a ajuns invizibilă dar la fel de usturătoare.
Circulă o poveste, cum că, în Persia, Alexandru cel Mare s-ar fi întâlnit cu un grup de foști soldați, toți cu câte o diformitate de pe urma războaielor. I-am tot căutat prin diverse cărți și nu am dat de ei, dacă mă ajută cineva e binevenit!