Carmen SorescuCarmen Sorescu
24.05.2024

O pagină despre singurătate și restul lumii

H-AS OS este abrevierea expresiei latine: Humilitas occidit superbiam (Umilința ucide mândria), inscripție care se găsește pe sabia din tabloul David cu capul lui Goliat, Caravaggio, c. 1610. Autorul crimei, David este interpretat ca fiind chipul autorul la tinerețe și Goliat chipul autorului adult. Tabloul este probabil desăvârșirea claustrării, a izolării sociale, pictura arată cum tinerețea a ucis maturitatea. Chiar dacă autorul, marele Caravaggio comite și în realitate cel puțin o crimă, el nu ezită în viața personală reprezentată prin artă să aibă remușcări, nu are atâta sânge rece ci mai degrabă așa a fost să fie, fără intenție. Niciun criminal autentic nu are regrete, căință, ba mai mult, și după crimă el continuă să „ucidă” în mintea lui acea persoană de mai multe ori.

Singurătatea – sau faptul de a trăi singur într-o segregare mintală sau într-un loc retras; procesul de separare dintr-un aliaj, uneori prost ales, prost conceput; ultima frontiesră. Separarea are întotdeauna căile ei, locul irenic e de obicei foarte aproape, trebuie doar să te desprinzi. Cred că fiecare om a trăit singurătatea cu toate formele ei, de la a rămâne singur acasă, a merge singur pe stradă, a sta singur pe gânduri, a se detașa, a nu relaționa din diverse motive, a cumpăra un animal de companie, a fi singur emoțional, a nu împărtăși cu nimeni necazuri sau bucurii etc. Există, după cum știți, studii medicale care corelează singurătatea cu demența, cancerul, studii psihologice, chiar biblice. Mai pe scurt: singurătatea s-a studiat pe toate părțile, s-a disecat, s-a pus sub microscop sub ochii multor specialiști, iar la final toată lumea a ridicat din umeri, de unde vine, de unde starea asta de scindare și despărțire de restul. Orice ar însemna acest restul: locuri, oameni, chiar propriul corp; singurătatea își face loc sau voit sau ca un proces de curățare inerent. Trena de probleme, necazuri, minciuni trebuie desfăcută, pentru că nu, oamenii nu se îndepărtează de o viață, și socială, bună, ci se limpezesc de murdărie. Deși, totul pare atât de firesc, oamenii se plâng de singurătate.

Nu știu cum să spun, doar presupun că: singurătatea este o dantelă albă, un brocart cu fire de aur și argint care nu lasă să se vadă întru totul pielea bătrână, ridată, plânsă, precum vălul care acoperă chipul speriat al miresei, deși unii spun că este „cel mai rău flagel al vieții”. Am să spun pe șleau: mie îmi place singurătatea. Simplu fapt că scriu despre ea mă determină să stau singură într-o cameră, pe fundal aud un meci de fotbal, un ticăit de ceas, zgomote subtile care mă deranjează, ceea ce înseamnă că nu sunt întru totul singură, dar reușesc cu o întrebare subită să anihilez sunetele și să caut ce spune Cartea sfântă despre ea. Biblia se referă la locuri pustii (Duhul din pustiu) dar și la singurătate, când Isus este pe cruce și spune: Eli, Eli lama sabahtani? Dumnezeule de ce m-ai părăsit – cred că este cea mai expresivă propoziție despre singurătate, în ciuda oamenilor adunați să vadă răstignirea. Rostirea acestor cuvinte anulează prezența lor, umanitatea e redusă la zero, ei nu au ce face și chiar dacă sunt acolo să-l adore sau să-l hulească, sunt fără nicio putere, invizibili, El nu e numai singur ci părăsit.

Când ieși din casă nimeni de pe stradă nu știe de unde vii sau încotro te îndrepți însă se poate citi pe chip pânza sau pelicula, oricum ceva fragil, intim, numai al tău, netransmisibil. Poate că ne naștem cu ea, poate că apare pe parcursul vieții, precum o alergie, ne alegem cu ea în urma unui anotimp eșuat sau a unei iubiri. Îmi e greu să spun că singurătatea apare dintr-o dată ca rană, că este un impact crunt în fața unei realități desemnate, obositoare, ca un accident rutier din care încerci să aduni din tine ce a mai rămas sau mai mult de atât, să adune alții din tine ce a mai rămas, apoi să te refacă bucată, cu bucată. Mai degrabă singurătatea coexistă cu fiecare om de la naștere numai că la unii se ivește mai de timpuriu, la alții mai târziu, cum îi face loc sau cum e lăsată; mai mult seamănă cu o eczemă care stagna sub piele și când a avut terenul fertil a apărut, se întinde sau se retrage, în funcție de creme, tratament. Unora chiar le place să meargă cu rănile la vedere, pansați, am observat la un amic că e obsedat să-și pună poze cu echimoze, lovituri, și mă tot întrebam de ce, desigur ca să fie băgat în seamă, compătimit, adulat etc. A scoate o rană la vedere e ca și cum ai cerși iubire, afecțiune. La fel și singurătatea, odată expusă nu faci decât să ceri alifii. Numai că singurătatea nu e boală, dimpotrivă, este esența existenței, redusă la propriul corp căreia trebuie să-i faci față. Dacă nu-ți place ce vezi la tine ceri ajutor, atâta tot, numai că acela care dă mâna de ajutor nu știe de meschinărie și e atras precum musca la rahat nu precum albina la miere. În fond, e doar păcăleala, o cursă de-a atrage cuvinte frumoase când nu faci față răului din tine, speri să vină altul să măture iar asta nu e singurătate ci mârșăvie. Fiecare are grijă și își îmblânzește această vietate apărută de sub tălpi și care se întinde, se întinde, pentru unii la orizont. Din singurătate se pot face bijuterii care pot fi lăsate moștenire, atât sunt de trainice și valoroase.

Dar, nu oricine convertește mâlul în aur.

Da, singurătatea e o formă vie care acaparează. Ceva asemănător omului străzii care de câteva zile doarme în clădirea în care locuiesc. Este un mister cum intră, vila are trei uși, toate încuiate. Deși, fizic, ca om, nu îl vede nimeni, doar umbre și sunete, respirații și sforăituri, prin urmare doar urmele sunt vizibile: un covor, o pilotă, sticle de pepsi goale, mâncare, miros urât. La început a dormit la subsol, unde este desigur întuneric, igrasie, apoi a început să doarmă la primul etaj, însă acolo fiind mulți copii era deranjat și a continuat schimbarea. După un timp și-a luat lucrurile și le-a mutat la etajul al doilea, aici ora matinală la care se trezeau oamenii i-a impus altă mutare, și încet, încet a urcat pe nesimțite la etajele superioare unde era mai cald, mai aerisit și mai multă lumină, exact ca o plantă care a trăit mult timp în întuneric și dacă are loc își ramifică crengile spre hrană. Numai că, asta face și singurătatea! Nu doar că lasă urme care nu se pot șterge sau după care trebuie să cureți bine cu substanțe chimice, dar nimeni nu o poate prinde, ea se întinde, se lăbărțează, cuprinde mai ales ce este frumos până se confundă. Și, la o adică, dacă o prinzi ce faci?! Mai nimic. Polițistul venit la fața locului și întrebat ce e de făcut, a zis, citat: dacă îl identific (pe omul străzii), îl invit, în prezența mea, să părăsească clădirea. Asta ar fi putut face oricine, însă, a doua zi el ar fi reapărut. Cum spuneam, asemănător, îneci singurătatea într-o carte, într-o plimbare și degeaba a doua zi apare, la fel, neschimbată, nespălată, cu un miros pestilențial invadează spațiul. Singurătății nu-i poți spune: te invit să pleci!

Trebuie să fii ceva mai agresiv să înțeleagă. Cu omul străzii nu se purta nimeni violent, să-l lovească, să-l sperie, să-l amenințe, să-l bruscheze să iasă, nu, legea nu permite, chiar dacă e pe scări, chiar dacă e la mine la ușă. Mă gândeam că trebuie să ne obișnuim cu omul străzii precum cu o boală fără leac care induce disconfort și panică mai ales fetelor de 15, 16 ani care vin și pleacă de la școală, acum ele trebuie conduse la ușă și așteptate de teama întâlnirii cu o persoană necunoscută, presupusă imprevizibilă. Urgența persoanelor fără adăpost a adus o nouă premisă, din experiența lor: cineva din clădire deschide ușa principală acestui om străin.

Prin urmare, lucrurile se complicau, dar concluzia mea se întărea: singurătatea nu intră dacă nu îi deschizi. Ce simplu era. Nu trebuia deci să schimbăm chei, yale, ci trebuia să identificăm persoana miloasă care deschide la miezul nopții pentru ca ea să se instaleze 😊

(sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/David_with_the_Head_of_Goliath_(Caravaggio,_Rome))