Carmen Sorescu
Epifanii și alte povești de-o pagină
Ziua se răstoarnă în noapte, noaptea se răstoarnă în zi, corpul și sufletul în egală măsură, dintr-unul în altul, în jur totul este ranversabil, se rostogolește, se prăbușește, se subțiază, dispare, se termină, începe altceva, cascade, scăpărări, apusuri, răsărituri, morți, nașteri, piedici, ancore, lanțuri rupte, zale pe plaje, realitatea este deversabilă și nu numai, scrisul răstoarnă și el, conținutul din om, plimbarea pe foi devine o călătorie prin mai multe porți, azi, mâine, trec, descui, încui, plec, revin, un du-te vino interminabil, însă nu mi-am pus mare întrebare: până când? La bacalaureat am vărsat călimara pe paginile deja scrise, mai aveam 20 de minute până la final, profesorul supraveghetor a făcut o comisie să mi se prelungească timpul să pot transcrie, atunci m-am golit și eu de organe, iar toată numai frică, frica umplea orice gol, orice celulă, timpul se oprise, poate că am murit câteva secunde, nu mai auzeam, nu mai vedeam, totul era un vârtej, noroc că tot timpul profesorul supraveghetor îmi spunea, stai calmă, stai calmă, facem comisie, ca un zeu protector în călătoria mea, spre niciunde, de altfel, dar iată că îi mulțumesc că a fost acolo la una din porți, și-mi amintesc cuvintele lui calde care m-au îmbălsămat precum altădată preoții dădeau cu uleiuri și mir corpurile decedate. Cred că atunci m-am pierdut pentru prima oară, dar voci și mâini trăgeau de mine înapoi la viață. Poate că asta fac oamenii care scriu caută intrări prin propriile forțe spre alte vieți pierdute, unde într-un colț întunecat ar putea fi infailibilul sine. Și cred cu ardoare în el, dacă într-o zi aș putea să mă curăț de tot ce mă înconjoară, de oamenii de pe stradă, de cei care mă sună, de problemele cu ei, de datoriile de tot felulul, infailibilul sine ar străluci mai întâi încet, precum luminița de la capătul tunelului, apoi din ce în ce mai tare, semn că sunt aproape, sau poate că asta se întâmplă numai la moarte.
Altădată m-am pierdut în cimitirul pe care ar fi trebuit să-l știu pe de rost. Numai că între timp, în 20 de ani, cimitirul se lărgise peste groapa de gunoi. Era de la sine înțeles. Nu se putea prelungi peste câmpul negru roditor, peste pădure sau mai ales în interior spre case. Casele nu se demolau, la recolte nu se renunța iar pădurea nu se defirșa nici ea, cel mai la îndemână a fost gunoiul, el intra în pământ. Când locul s-a nivelat totul a părut curat și gata de însămânțare. Locurile de veci erau cu bani, dar accesibile, așa că oamenii s-au grăbit să-și scoată economiile pentru un loc cât mai stradal pentru viața de apoi. Curios sau nu, nimeni nu voia să stea la vale pentru că locul pute fi inundat sau lângă rudele cu care nu se înțelesese bine în timpul vieții pe pământ, așa că atunci când s-a deschis lista pentru cumpărători totul s-a vândut cât ai clipi, chiar și cei care aveau au mai luat, să aibă, pentru viitoarele generații. Atenția pentru moarte chiar mă îngrijora. În cimitir se pavaseră câteva alei și se puseseră becuri, așa că dimineața, chiar dacă era întuneric aș fi putut vedea destul de bine, dar m-am rătăcit. 10 minute am tot mers ca pe marginea unui râu umflat care inundase marginile, potecile știute, iar în mine mai ales asta se revărsase, ideea cimitirului peste groapa de gunoi, asta era de fapt înecul. Apoi am ieșit la mal, ce e drept, murdară pe pantofi. Un lut destul de galben deja se uscase pe încălțăminte, iar asta mi-a amintit de olărit și mai ales de faptul că acest pământ argilos putea prelucra și sculpta corpurile depuse în opere de artă, în suflete splendide. Da, această pierdere mă putea duce oriunde și fiecare gând, cât de friabil, se putea lega de la sine fără efort. Aici era paradoxul, că oriunde aș fi privit era o construcție, un șantier, chiar și frica care la început mă spărsese în mici componente, acum nu mai exista.
În România, cu precădere față de alte țări, taximetriștii vorbesc mult, după ce îmi ocup locul întreb dacă aplicația a citit destinația corectă să fiu sigură că ajung unde trebuie, după care, cei mai mulți dintre ei, încep un fel de monolog retoric, apoi încet, încet sunt atrasă în cuvintele de plumb și se conturează un dialog cu o rudă pe care parcă nu am mai văzut-o demult. Mă simt foarte aproape de fiecare, împărtășesc aceleași gânduri, mulțumiri sau insatisfacții, iar la finalul cursei când el spune 45 lei totul se taie brusc, aud în spatele meu: mulțumesc, sănătate; și asta mi se pare o pierdere, o despărțire tăioasă, în carne vie. Aceste discuții frugale, prietenești nu despart, chiar dacă ușa se trântește tare, pierderi nu sunt de nicio parte, balanța înclină corect: preț-km, de multe ori parcurg distanțe nu doar fizice și asta vine ca un bonus. O ultimă zbatere ca a unui pește pe uscat este făcutul cu mâna, după care mașina se topește în trafic, dar știu că dacă aș lua alt taxi ar fi la fel.
Oamenii au nevoie să dispară în alți oameni, fie pentru câteva minute, fie pentru câțiva ani, fie de tot, parcă nu le place să atingă pământul cu tălpile lor, ca și cum pe stradă ar fi permanent o lavă și unii dintre noi ar vrea neapărat să se urce pe spatele altora, să fie salvați, să nu se mai vadă, să trăiască nevăzuți într-un rucsac de unde, uneori, doar de curiozitate, să mai scoată ochii la lumină.
