Carmen Sorescu
Se luminează încet, încet! Lumea se întinde la picioare ca un animal imens, blând care stă să fie mângâiat și care poate fi domesticit din câteva priviri. Într-o zi mi-am întâlnit dușmanul și acela eram eu – stă scris undeva pe un bloc în fața ferestrei mele ca o reclamă. Ca și când lumea sunt eu. Acest afiș s-a schimbat de curând, un an de zile a fost scris: Viața are prioritate! Cu alte cuvinte, voi cei care priviți nu vă aruncați în gol. Lumea nu e o plasă elastică care să absoarbă șocul, cum este la circ, deși expresia circul lumii s-ar fi potrivi, căci până la urmă asta suntem, un grup de acrobați, clovni care facem spectacol oriunde am merge. Lumea e o împletitură rigidă, nu e făcută să salveze, dimpotrivă, este mai mult cursă, momeală, ademenește neîncetat să te apropii, să te lipești și apoi extrage ce ai mai de preț, după care mulți zac secătuiți pe caldarâmul ei. Lipitoare. Oricum vorbele ei dulci se aud până la mine, o simt ca și cum ar vrea să mă îndrăgostesc de ea, am auzit că nu dezamăgește. Îmi amintesc de fiică-mea când era mică și-mi punea tot felul de întrebări despre păsări, cum am aripile, de ce au pene, cum le mișcă, cum zboară, cel mai simplu mi-a fost să o duc la fereastră și să-i arăt, numai că în clipa aceea nu trecea nicio pasăre, atunci mi-a zis să-i spun că oricum înțelege, m-a luat de mâini și aștepta privindu-mă în ochi.
E totuși greu să descrii o pasăre dacă nu o ai în tine. Anevoios am găsit primele cuvinte, fâl, fâl, ca un pui care învață primele bătăi din aripi, după care am riscat și m-am desprins de realitate, desigur, prin ficțiune am planat mult mai ușor. Simțeam ochii ei cum prelua informațiile dornică să știe iar după câteva minute deja îm dădusem licența de zbor, și nu doar atât îi transferasem, poate ceva mai devreme, pentru că oricum ea își va fi luat cândva, … Să fie oare fereastra refugiul, adăpostul, consolarea? O mamă care le rezolvă pe toate?! În cazul de față așa se purtase, comparația mea nu ține de limbajul figurativ, chiar asta făcuse mutase în mine avântul, elanul, înălțarea, iar fiică-mea fără echivoc se dislocase și ea, se dezlipise de camera în care eram, plutea și ea în plăsmuire.
Unii dinte noi nici nu știm că avem ferestre, maică-mea, de exemplu nu știe nici azi, doar de Paști țin minte, deschidea larg ramele când văruia, pe acolo trebuia să se aerisească și să se se usuce pereții mai repede. Pentru ea fereastra era mai mult o chestiune tehnică asemenea sârmei ghimpate, baricadă ce nu o putea depăși, nici fizic, nici cu gândul, prefera să o ignore, deși, în sinea mea tot timpul am crezut într-o, hai să spun, pasiune ascunsă. Cu timpul am dedus că dacă fereastra nu o băga în seamă și mama o trata la fel, atitudinea ei era una superioară, mereu îi auzeam indiferența, avea un sunet de copilărie pierdută, regret, nostalgie, și toate la un loc. Dacă îi atrăgeam atenția cu ceva anume: uite plouă, ninge sau hai să tragem draperiile că e prea soare etc, prefera să-și vadă de treburi, nu se lăsa intimidată, intoxicată.
Pe bunica însă am văzut-o, de la ea am moștenit acest atașament, pentru ea fereastra era lumină, razele solare aveau rolul lor important, știa când începea ziua, când venea cineva. La masa ei de lemn, vopsită bleu, cu față de masă, care avea și două scaune, pentru ea și bunicul, dar el fiind mai mereu plecat eu eram pe locul lui. Dacă o pierdeam, aici o găseam: împletea, alegea neghina din grâul pentru colivă sau frământa aluat pentru pâine. Bunica avea ochi albaștri și era ușor să-i confund cu cerul, de fapt, o priveam pe ea cum privea, iar această inversare pentru mine era ca și când El îi încredințase misiunea de a-L purta. Toată lumea se retrăgea în ea, și de la ea parcă pornea totul, fluxul și refluxul avea loc într-adevăr la ore fixe, ce rămânea era mereu noi două, mai tinere, mai bătrâne. Cel mai mult îi plăcea să stea aici când ningea, cerul se lăsa atât de jos încât ne cuprindea și pe noi complice. La fereastra ei eram suspendate în timp și spațiu, aici îmi povestea despre viața ei, iar aceste povești băteau cu mult pe cele din cărți pe care mama mă îndemna să le citesc. Imersiunea fiică-mii este laptopul, ea vede podcasturi, filme, clipuri, aici își face temele, vorbește cu prieteni, își cumpără haine etc, schimbul ei cu lumea are alte cote augmentate, fereastra virtuală devine realitate și atât.
