Dan RomașcanuDan Romașcanu
11.02.2024

Neptuniști contra Plutoniști

Unele dispute din istoria cunoașterii nu se sfârșesc niciodată. De exemplu, cele legate de istoria Universului, a planetei pe care trăim și a speciei umane. Voi descrie în articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD un episod al acestor dispute, care s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea. Voi evoca figura uneia dintre primele femei, om de știință și explorator, care a avut un rol determinant în aceste dispute. După cum vom vedea, ecourile răsună până astăzi și, în fapt, disputa continuă, chiar dacă argumentele sunt altele în vremurile noastre.

(sursa imaginii: http://historyofgeology.fieldofscience.com/2010/10/granite-controversy-neptunism-vs.html)

Originea și vârsta Universului sunt disputate încă din antichitate. Fiecare religie din vechime și-a construit o teorie sau un sistem de legende care să dea răspuns întrebărilor ‘de unde venim?’, ‘cum a apărut lumea înconjurătoare?’, cu întrebarea corolar ‘care este vârsta Universului?’. Vedele hinduiste, de exemplu, stabileau că Universul ar avea venerabila vârstă de 155,52 de trilioane de ani, civilizația Maya considera că lumea actuala (a patra într-o evoluție ciclică) s-a născut acum vreo 5 000 de ani, în timp ce creștinismul, preluând cosmologia evreiască, îi stabilește vârsta la exact 5 784 de ani. Această din urma atribuire se transformase în dogmă dominantă în Evul Mediu, și continua să inhibe contestările în perioada Inchiziției. Totuși, începând cu secolul al XVII-lea, în mare parte datorita spiritului Renașterii, dar și Reformei care eliberase o parte din creștinismul occidental de supravegherea poliției ideologice de la Vatican, din ce în ce mai mulți savanți stabiliseră că Pământul are mai mult decât 5-6 000 de ani. Studiul naturii din jur i-a pus pe cercetătorii epocii să-și pună întrebări legate de originea formelor de relief și a rocilor care compun uscatul și fundurile de mare. Ipotezele lansate în acea perioadă au fost împărțite, mai în glumă, mai în serios, în două categorii: Neptuniste și Plutoniste, după zeii patroni în mitologia greco-romană ai elementelor determinante în formarea rocilor: mările sau adâncurile Pământului. ‘Faust’ al lui Goethe (care era neptunist) menționează aceasta dispută și cele două categorii.

(sursa imaginii – colecția autorului)

Neptunismul a fost inventat în Germania de geologul Abraham Gottlob Werner (1749 – 1817), care a examinat rocile din mine. Potrivit lui Werner, globul terestru fusese făcut inițial din apă; în timp, particulele în suspensie s-au unit în roci solide, formând continentele și așezându-se în straturi încorporate cu fosile. Conform teoriei lui Werner, fundul oceanului a fost o suprafață inițial neuniformă pe care au precipitat cele mai vechi roci în perioada primitivă, caracterizată de condiții de apă foarte adâncă și calmă. Werner a atribuit acestor condiții formarea rocilor cristaline, precum granitul. Straturile succesive au fost create prin depuneri și sedimentări. Această teorie a fost contestată de James Hutton (1726 – 1797), un agricultor și geolog scoțian, care a insistat asupra importanței primordiale a vulcanilor și a cutremurelor pentru formarea rocilor. Extinzând vârsta Pământului cu mult înapoi în timp, el a schițat o explicație plutonistă care evidenția marile fenomene tectonice din adâncul pământului, care duc la ridicarea lanțurilor muntoase. Pentru adepții acestui model, rocile vulcanice erau uzate de eroziune și intemperii, depunând resturi pe fundul mării, care au fost treptat ridicate și modelate în noi configurații, prin căldură și presiune. Plutoniștii au recunoscut rolul apei în depunerea rocilor sedimentare precum calcarul, dar și-au confirmat definitiv cazul vulcanic analizând bazaltul. Oricât de minuțios au analizat neptuniștii diferite mostre, nu au putut găsi fosile prinse în acest material dur, cristalin, care era insolubil în apă. Consolidând și mai mult poziția plutonistă, Hutton a descris stâncile din Edinburgh, unde trăia, străbătute de benzi de bazalt care păreau să fi fost împinse în sus ca lava topită de sub suprafața pământului. Oricine vizitează orașul scoțian poate vedea aceste formațiuni în structura dealului pe care este construit Castelul și a colinelor și prăpastiilor din jurul său.

Disputele dintre cele două școli de geologi (numite și ‘Controversa granitului’) au continuat în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea atât în saloanele Societății Geologice și în revistele acesteia, cât și în jurnalele de călătorie scrise de exploratorii plecați în călătorii pe mările lumii în perioada de rapidă expansiune a Imperiului Britanic. La aceste dezbateri au participat neptuniștii Wernerieni (alt scoțian – mineralogistul Robert Jameson și discipolii săi) și plutoniștii Huttonieni (matematicianul și pastorul John Playfair, navigatorul Basil Hall și însuși Charles Darwin). Cele mai importante expediții au fost cele din 1776 și 1778 din zona Capului Bunei Speranțe, unde a fost descoperită o zona granitică pătrunsă în gresie și ardezie, primele exemple de granițe intruzive din afara Scoției. Nimeni nu fusese martor însă până atunci la un eveniment geologic care să confirme teza plutoniană. Aici apare în scenă Maria Graham (1785 – 1842), prima femeie care a intervenit cu argumente și dovezi convingătoare în aceasta dispută ‘bărbătească’.

(sursa imaginii: historytoday.com/archive/great-debates/maria-graham-and-valparaiso-earthquake)

Maria se născuse lângă Cockermouth, în Cumberland, sub numele de Maria Dundas, și nu-și văzuse prea mult tatăl în anii copilăriei și adolescenței, deoarece acesta era unul dintre mulții ofițeri de marină pe care clanul scoțian Dundas i-a dat lumii de-a lungul anilor. Fac aici o paranteză observând proporția considerabilă de scoțieni și contribuția lor în această dispută, dar și în general în dezvoltarea științei și tehnologiei britanice din acea perioadă. Călătoare fără liniște și autoare prolifică, Graham s-a căsătorit prima dată, soțul ei fiind și el ofițer de marină, în India, după care a început curând o carieră de scriitoare de cărți de călătorii, prin publicarea a două volume despre această țară. În calitate de soție a unui ofițer de marină a petrecut perioade lungi singură, dar, în mod neobișnuit pentru acea epocă, a refuzat să se limiteze la o viață de casnică. A lucrat ca editoare și traducătoare și și-a cultivat pasiunea pentru artă, trăind în Italia și scriind despre Nicolas Poussin. În 1821, Mary Graham a traversat oceanul Atlantic pe o navă comandată de soțul ei, dar acesta a murit de febră în timpul călătoriei. Ajunsă singură în Chile, a fost martoră a evenimentului care avea să-i schimbe cursul vieții, dar și să marcheze o pagină semnificativă în istoria științei. Este vorba despre cutremurul din 19 noiembrie 1822, pe care l-a trăit la Valparaiso. Martoră oculară, Mary Graham a descris modul în care o porțiune de coastă de 100 de mile a fost ridicată la câțiva metri deasupra nivelului său anterior, astfel încât ‘fundul mării a rămas expus, gol și uscat, cu paturi de stridii, mușchi și alte scoici lipite de stâncile pe care creșteau’. Exact ceea ce descriseseră teoretic plutonienii, doar că totul se întâmplase în realitate, în decurs de cinci minute, sub ochii exploratoarei.

(sursa imaginii: historytoday.com/archive/great-debates/maria-graham-and-valparaiso-earthquake)

Înțelegând semnificația evenimentului la care fusese martoră, Mary Graham a decis să rămână în Chile câțiva ani, pentru a scrie o carte care includea o versiune completă a raportului ei despre cutremurul de la Valparaiso. Pe drumul de întoarcere spre Anglia, ea s-a oprit mai întâi în Brazilia, unde s-a împrietenit cu împărăteasa Maria Leopoldina de Austria și a predat lecții particulare prințesei Maria da Gloria, tânăra fiică a împăratului. Câțiva ani mai târziu, s-a căsătorit cu un alt bărbat căruia îi plăcea să exploreze. Deși călătoriile lor au fost reduse după ce a suferit o ruptură vasculară, a continuat să cerceteze și să scrie – printre altele, o istorie a Spaniei, o carte despre Giotto și cărți pentru copii.

Raportul lui Mary Graham despre cutremurul din Chile a ajuns la Societatea Geologică din Londra, dar a fost luat în seamă doar un deceniu mai târziu, când controversa a escaladat la nivel de dueluri în saloanele academice, dar nu a fost departe de a se ajunge la dueluri cu pistoale. Fondatorul Societății, George Bellas Greenough, și-a folosit poziția prezidențială pentru a denunța cu argumente misogine credibilitatea lui Mary Graham și a nega validitatea observațiilor ei. Dar nu ea era ținta lui principală: furia lui fusese provocată de succesul public al unui alt geolog, rivalul său Charles Lyell, care tocmai publicase cel de-al treilea și ultimul volum din ‘Principles of Geology’. Această carte, considerată până astăzi fundamentală, a extins dramatic vârsta estimată a Pământului și l-a încurajat pe Charles Darwin să-și dezvolte teoria evoluției prin procesele de lungă durată ale selecției naturale. Chiar mai radical decât Hutton, Lyell a fost un plutonist convins, care a abandonat conceptul biblic al unei singure creații pentru a introduce un model ciclic. Lyell susținea că trăim într-un univers care se schimbă încet, într-un ritm constant. În modele repetitive, lanțurile muntoase de astăzi pot deveni treptat fundurile oceanelor de mâine, înainte de a se ridica din nou pentru a domina peisajul. Darwin a fost atât de convins de validitatea acestei teorii încât atunci când ‘Beagle’ a ajuns în Chile, a făcut o expediție specială pentru a vedea cu ochii săi ‘marile paturi de scoici’ ridicate deasupra nivelului oceanului, descrise de Mary Graham. În 1835, tocmai când ‘Beagle’ era ancorat în fata coastelor chiliene, un alt cutremur a lovit zona și a ridicat și mai mult pământul. De data aceasta, erau prezenți observatori bărbați, inclusiv Darwin. Mary Graham fusese total confirmată și reabilitată.

(sursa imaginii: amazon.es/Charles-Darwin-Beagle-Adventure-Countries/dp/0763645389)

Putem accepta ca pe un fapt istoric că relatările unei cercetătoare și exploratoare au fost puse sub semnul întrebării la începutul secolului al XIX-lea din cauza faptului că observatoarea era o femeie. Mai greu de înțeles și de acceptat este persistența teoriilor creaționiste în secolul XXI și mai ales prezența lor în programe școlare ca o alternativă a evoluționismului. În fapt, nu există o singura teorie creaționistă, ci mai multe. Singurul lucru asupra căruia creaționiștii sunt de acord este că nu le place evoluția. Chiar și Geneza oferă două relatări contradictorii despre creație. Printre creaționiști, există o gamă extraordinară de credințe despre cum a apărut viața. Câțiva creaționiști acceptă că evoluția a produs marea diversitate a vieții pe Pământ – în afară de oameni. Alții cred că toată viața a evoluat, dar că procesul a fost ghidat de o ființă supranaturală. Alți creaționiști acceptă că evoluția poate duce la schimbări minore (microevoluție), dar neagă faptul că multe mici schimbări pot avea că rezultat noi specii sau chiar noi grupuri de organisme (macroevoluție). Alții, în fine, cred că o zeitate a creat prima viață, dar apoi a lăsat-o să evolueze singură. Dar vârsta Universului? Aceasta este estimată astăzi de oamenii de știință la 13,7 miliarde de ani, în timp ce vârsta planetei noastre este de 4,54 miliarde de ani. Și aici mai există încă multe controverse și teorii noi, dar cel puțin este vorba despre controverse științifice. Dezbaterile, deci, continuă.