Moartea vine prin fax

Pe bărbatul din fața mea îl știa oricine. Apăruse în zeci de emisiuni la televizor. Fotografia lui o întâlneai aproape zilnic în ziare. Revistele ilustrate se înghesuiau să publice reportaje despre viața lui intimă. Toți îi rosteau numele cu invidie și uimire. Fiindcă în numai câțiva ani reușise să devină unul dintre cei mai bogați oameni din țară. De fiecare dată când i se lua un interviu nu uita să precizeze că își pornise afacerile cu numai o sută de dolari. Se ocupa de anvelope și de calculatoare. Fabrica mobilă și o exporta. Comercializa televizoare. Investise în siderurgie. Își crease până și un trust de presă. Avea parteneri în toată lumea și nu de mâna a doua. Figura în toate topurile printre cei mai puternici oameni de afaceri din răsărit.

După propriile lui declarații, ziua lui de lucru începea la ora 6 dimineața și se termina la miezul nopții. Avea o putere de muncă fantastică. Și reușea să-și țină vastul imperiu cu strictețe sub control. Oricine încercase să-l tragă în piept plătise scump tentativa. Era pentru mulți o enigmă, în ciuda faptului că, în aparență, totul despre el era știut și lăsat să fie cunoscut. Singura libertate pe care și-o îngăduia era provocată de aventurile sale amoroase. Era un celibatar înrăit și trecea cu dezinvoltură de la o parteneră la alta. Avea farmec și reușea imediat să cucerească fata pe care punea ochii. Întâlnirile se consumau prin numeroasele vile pe care și le construise la mare sau la munte, iar când n-avea timp, în palatul pe care și-l ridicase la marginea Bucureștiului, într-o zonă plină de verdeață, pe malul unui lac. Nu-și ascundea escapadele – se lăsa cu ușurință fotografiat cu prietenele lui de o noapte sau de mai multe nopți – în funcție de interesul pe care i-l stârneau. La patruzeci de ani era un bărbat ­frumos, scânteietor în conversație și generos când era vorba să facă daruri. Paul Mindoiu întruchipa un vis pentru orice fată de douăzeci de ani. Iar acum stătea în biroul meu, pe unul dintre scaunele descleiate pe care le aveam în dotare și era în mod evident pradă unor frământări. Ce l-ar fi putut aduce pe marele magnat în bârlogul meu? Nu părea neliniștit, ci mai curând contrariat. Înainte de a începe să vorbim, trebuise să-și închidă telefonul mobil care suna întruna.

– Îmi pare bine să vă cunosc. Dar nu înțeleg de ce m-ați căutat.

– Nici n-aveți cum înțelege, din moment ce nici eu nu pricep nimic…

– Atunci?

– Vedeți, de un an de zile primesc prin fax scrisori de amenințare.

Îmi întinde o coală de hârtie pe care, probabil, într-un moment de furie o mototolise, după care încercase s-o netezească.

– Citiți!

Textul era scris la mașină, cu litere mari.

„Degeaba ai strâns averi; zadarnic faci vâlvă în jurul numelui tău. Vei plăti pentru fărădelegile tale. Nu te va scăpa nimeni de pedeapsa mea, oricâți body-guarzi te-ar înconjura. Ți-ai bătut joc de prea multă lume. Ai înșelat și ai corupt. Dar ai depășit orice măsură. Nu încerca să-ți aperi pielea – peste cinci zile o să-ți curm viața ticăloasă pe care o duci.“

Nu era nici o semnătură.

Am ridicat întrebător privirea spre Paul Mindoiu.

– De un an primesc astfel de scrisori, zise el.

– E același text?

– E oarecum asemănător. Numai că de data asta sunt anunțat când voi fi omorât.

– Bănuiți pe cineva?

– Nu.

– Vreun concurent?

– Care concurent? Nu-mi stă nimeni în cale.

– Invidie?

– Poate fi doar o simplă șicanare. Scrisori de-astea am mai primit la începuturile afacerii mele. După aia s-au potolit. Și deodată, au început să sosească aiurelile astea. Nu le dau mare importanță, dovadă că până acum nu m-am adresat poliției. Și totuși…

– Vreun nebun?

– Naiba știe!

Am mai privit încă o dată coala de hârtie lucioasă. Pe margini erau dungi roșii, semn că hârtia de fax era pe terminate când fusese primită.

– La urma urmei, se poate verifica de unde sunt trimise.

– Am și verificat. Asta e trimisă de la un oficiu poștal din Zalău. De altfel, toate scrisorile sunt expediate prin faxurile de la Poștă. De fiecare dată din altă localitate.

– Mda. E cam greu să dai de urma expeditorului. Cam câte ați primit?

– Vreo zece-cincisprezece… La început nici măcar nu le-am păstrat.

– Și chiar nu bănuiți pe nimeni?

– Pe nimeni.

– Și ce-ați dori de la noi? Să vă asigurăm protecție?

Pe chip îi apăru un zâmbet de superioritate.

– Are cine să mă apere…

– Lăsați-mi, totuși, hârtia…

– Dacă doriți…

Se ridică brusc de pe scaun și-și deschise telefonul mobil. Imediat acesta începu să sune. În timp ce vorbea la telefon, ieși pe ușă făcându-mi un semn vag din mână.

Aproape uitasem de vizita marelui magnat. Dar peste câteva zile, dimineața, când mă rădeam în baie și ascultam știrile la radio, l-am auzit pe crainic exclamând: „Extraordinar!“, după care a început să citească o știre bombă: cunoscutul om de afaceri Paul Mindoiu fusese găsit împușcat în Parcul Herăstrău.

Nici nu știu cum am ajuns la „Prăvălie“. Imediat am intrat la Marele Ștrumf și am cerut să-mi dea mie cazul.

– De ce te legi la cap când nu te doare?, mă compătimi Miron Stratilat.

La locul crimei n-am găsit nimic care să ne pună pe vreo urmă. După spusele medicului legist, Paul Mindoiu fusese ucis la miezul nopții. Asupra lui fuseseră trase de aproape două gloanțe. Dar ce căuta omul de afaceri la ora aceea în Herăstrău? Paznicii din parc auziseră împușcăturile, dar sosiseră prea târziu ca să-l mai ajute cu ceva. Iar pe asasinul din noapte nici măcar nu-l văzuseră.

– Cu siguranță, a avut întâlnire cu cineva cunoscut. Altfel nu se explică de ce s-a dus acolo și fără body-guarzi și la ora aceea…

– Ai dreptate, Miroane. Dar cine e persoana aceea?

Am început cercetările fără mult entuziasm. Nimeni din anturajul lui Mindoiu nu știa nimic. În noaptea în care fu­sese ucis, plecase val-vârtej de-acasă, după ce vorbise la telefonul mobil.

– Cum?

M-am întors într-un suflet la „Prăvălie“, unde mai erau încă lucrurile găsite asupra lui Paul Mindoiu. Printre ele – telefonul mobil. Luându-l în mână am început să mă rog ca să nu se fi descărcat bateria sau nu cumva apelul să fi fost de la un post fix. Am închis ochii și când i-am deschis am pri­vit ecranul telefonului mobil. Pe el era afișat un număr pe care l-am notat imediat, ca nu cumva să se piardă.

– Pe urmă, se înfoia Miron Stratilat, totul a fost o joacă de copil. Am verificat al cui e numărul și dacă acela a fost apelul care l-a trimis pe Mindoiu la locul execuției. De-abia după aceea am săltat persoana. A recunoscut totul imediat.

– Cine era?

– O femeie…, am uitat cum îi zicea… Hai că știți și voi, doar a făcut vâlvă în ziare.

– Sigur c-a făcut, Miroane. Dar nici până în ziua de azi n-am înțeles ce-a avut cu omul.

Miron era la a treia halbă, se cam făcuse, începuse să vorbească împleticit.

– Dacă n-aș fi eu, nici că ați afla… Dama cu pricina fusese în mare amor cu Mindoiu. În urmă cu vreo douăzeci de ani. Dar el o părăsise, cum a părăsit de-atunci zeci, dacă nu sute.

– Ei și? Pentru asta i-a băgat în pipotă două gloanțe?

– Stați, vericilor, că dandanaua e mare de tot. A părăsit-o, dar a lăsat-o și cu burta mare.

– Totuși, să te răzbuni după douăzeci de ani…

– Te răzbuni, dacă faci ce-a făcut Mindoiu.

– Ce naiba a mai făcut?

– Îl știți ce muieratic era. Nu-i scăpa una.

– Așa e.

– Ei bine… Nu, nu pot să vă spun. Dacă n-a răsuflat la ziare…

– Mai linge o bere, Miroane și spune-ne! O să fim mucles!

– Mindoiu s-a încurcat, în urmă cu vreun an, cu o fetișcană. I-a sucit mințile, a vrăjit-o și după ce s-a plictisit de ea, i-a făcut vânt.

– Și?

– Se face că tipa era chiar fata lui, cu dama cu pricina. Habar n-avusese că fusese tată. Când a auzit maică-sa de toată istoria – fusese plecată prin țară, avea o firmă de comerț, umbla de colo-colo –, nu i-a zis nimic fetei, dar și-a promis că-i va lua gâtul lui Mindoiu. Lucru pe care l-a și făcut. Dar mai întâi l-a fiert la foc mic cu scrisori de amenințare.

Ultimele fraze le-am auzit și eu. M-am repezit furios la Miron:

– Ce basm spui tu aici?

De toată fala lui Miron s-a ales îndată praful.

– De, Șefu’ scump, îi mai distram și eu pe ciumeții ăștia. Sunt în stare să creadă orice.

– Las’ că vezi tu distracție! Marș la culcare!