Literatura de aziLiteratura de azi
22.01.2016

Semitonuri

Cel care a fost supranumit „Suedezul zburător“ a trăit şi a reuşit să creeze dincolo de suprafeţe şi forme. Scriitor, pictor, fotograf şi alchimist, August Strindberg (22 ianuarie 1849 – 14 mai 1912) a ales să „prezinte” lumile invizibile.

A avut o viaţă de răzvrătit, trăită la graniţa dintre nebunie, în toate sensurile cuvântului, şi normalitate, în urma căreia au rezultat 60 de piese de teatru, peste 30 de scrieri de ficţiune şi autobiografice, şi 3 „cărţi albastre”, un fel de enciclopedii personale de alchimie şi ocultism.*

În prefața piesei de teatru Domnișoara Iulia, Strindberg își prezintă „sufletele” (personajele) ca fiind „conglomerate, făcute din stadii trecute sau prezente ale civilizației, fragmente de umanitate, haine de duminică peticite, toate strânse la un loc, așa cum este ființa umană”.

După zece ani petrecuţi în provincie, mă găsesc din nou în oraşul natal şi stau la masă cu vechii prieteni.

Avem cu toţii mai mult sau mai puţin cincizeci de ani, cei mai tineri din grupul nostru având patruzeci sau în jur de vârsta asta. Ne mirăm că n-am îmbătrânit de la ultima noastră întâlnire. Tâmplele şi bărbile noastre au fire albe pe aici şi pe acolo dar există şi unii care au devenit parcă mai tineri, toţi recunoscând că la vârsta de patruzeci de ani s-a petrecut o ciudată schimbare în viaţa lor. Se simţiseră deodată bătrâni, crezuseră că viaţa lor era pe sfârşite, îşi descoperiseră boli imaginare, braţele li se înţepeneau, le era greu acum să-şi îmbrace pardesiul. Totul li se părea uzat şi ros de timp, totul revenea, repetându-se cu o monotonie veşnică. Tânăra generaţie creştea ameninţătoare, uitând realizările celor mai în vârstă, sau, ceea ce îi irita cel mai mult, tinerii făceau aceleaşi descoperiri pe care le făcuserăm şi noi; cel mai rău era că ei îşi prezentau noutăţile lor vechi ca şi cum nimeni, niciodată, nu se gândise la ele.

Totuşi, evocând vechile amintiri din tinereţe, ne adânceam în timp, înviam acel trecut, regăsindu-ne acum douăzeci de ani, încât unul dintre noi se întrebase dacă timpul într-adevăr există.

– Kant s-a ocupat deja de problema noastră, răspunsese un filozof, timpul nu este decât felul nostru de a concepe existenţa.

– Exact la asta mă gândeam şi eu, căci îmi amintesc întâmplări de acum patruzeci şi cinci de ani ca şi cum ele s-ar fi petrecut ieri, şi tot ce s-a întâmplat în copilărie mi-e la fel de proaspăt în memorie ca şi ceea ce s-a întâmplat acum un an.

Se întrebau dacă toată lumea a gândit aşa, în toate timpurile. Un om de şaptezeci de ani, singurul din grupul nostru pe care-l consideram un moşneag, ne atrase atenţia că el nu se simţea deloc bătrân (tocmai se căsătorise şi avea un copil în leagăn). Această informaţie preţioasă ne dădu impresia că în fond nu suntem decât nişte băieţi şi tonul conversaţiei deveni într-adevăr foarte tineresc.

Încă de la prima noastră întâlnire remarcasem că prietenii erau aceiaşi, dar nu mai surâdeau aşa uşor ca înainte şi în vorbirea lor se simţea o anumită rezervă. Descoperiseră între timp valoarea cuvântului. Bineînţeles că viaţa nu le făcuse judecata mai blândă, dar inteligenţa îi învăţase că toate cuvintele sunt trimise înapoi, şi în acelaşi timp înţeleseseră că tonurile pline nu sunt suficiente pentru a defini un om şi că aveau nevoie de semitonuri pentru a-şi exprima opinia asupra cuiva.

Acum, dimpotrivă, îşi dădeau drumul fără teamă de cuvinte şi fără respect pentru opinii. Se regăsiseră în vechile obiceiuri, ambalându-se, dar totul era plăcut.

(„Singur”, traducere Gabriela Melinescu)

Imagine cover: pictură aparţinând lui August Strindberg (sursa foto: theguardian.com)

*sursa: adevarul.ro