Andra TischerAndra Tischer
17.04.2017

La bojdeucă

În bojdeucă e liniște, Creangă scrie la măsuța pe care se văd urmele ceaunului și ale cuțitelor cu care, din când în când, mai râcâie în lemnul înnegrit de vreme. La sfârșitul mesei, când e mai liniștit, îl vezi că ia cuțitașul cu mâner de os și face câteva crestături… nu-s semne inteligibile, pur și simplu își face ordine în gânduri și are nevoie de un gest care să-i dicteze o anumită traiectorie a lor… cum ai fuma o țigară sau ai răsuci firele de tutun între degete… Cât e de mare, fața i se luminează din când în când și parcă îl apucă râsul, se copilărește ca Nică, ”vesel ca vremea cea mai bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburea sa”, când îi place ce scrie vezi pe fața lui hazul și îi tresaltă inima de bucurie, cum bine zice în ”Amintiri…” Doamne, că parcă întinerise după ce a  scris primele capitole… Eh, spre final s-a mai înmuiat, că deja îl cuprinsese dorul de ai lui și de copilărie… fără grijile de acum, când s-a întors lumea cu susu-n jos, de nu te mai poți baza nici pe cei care pretindeau că îți sunt prieteni… Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă… Iar societatea bună ar rămâne nebântuită. Iluzii… Numai Eminescu a rămas lângă el și-l iubește ca pe ochii din cap, chiar dacă uneori îl mai ceartă când n-are încredere în el. Pe el tocmai îl așteptăm de la Ieși, că vine de la Junimea, sperăm cu vești bune. La ultima ședință, Creangă a fost cam taciturn, deși mereu l-a îndemnat să vorbească, să citească așa cum a scris, că scrie bine în dulcele grai moldovinesc. Aista-i farmecul scrierilor Dumitale, bădie, nu trebuie să te rușinezi, uite cum vin cuvintele așa cum s-au pomenit din moșii noștri… Să nu te rușinezi niciodată de ”țărăniile” Dumitale, așa cum le-ai încondeiat pe nedrept, că în ele stă puterea noastră și a celor ca noi, care încă mai au grijă ca ceilalți să prindă la minte, ca Harap-alb… Că frumos te-ai  pus să zici acolo, când să se îndrăgostească fiul craiului de fata a mare a împăratului Verde… i-auzi: ”Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace. Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap- Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune.” Eminescu cita fragmente întregi ca și cum ar fi fost scrise de el însuși, i se umezeau ochii și i se punea nod în gât. Și-apoi cum nu? Aici, în bojdeuca din Țicău, s-au scris cele mai frumoase amintiri și cele mai frumoase povești… ce s-o alege de ea, mereu se întreba bădia Creangă, că tare mult ținea la pereții ăștia coșcoviți și la curticica în care stau mâțele la soare acum, de lene nici nu mișcă…

(sursă foto: ziaruldeiasi.ro)

Nu suporta Bucureștiul nici pace bună și mereu îl certa pe fratele Mihai că nu se mai îndeamnă să vină la Humulești, să bea amândoi un vin pe buza unei povești… Îi mâncase capul cu totul treaba la Timpul, și măcar de se alegea cu ceva, dar numai muncă, muncă… Poate tot lui Eminescu îi scrie și acum, că stă de atâta vreme tăcut, nici nu ridică ochii, de fiecare dată când întârzie îl apucă nervii. În ultima scrisoare, tare îl mai certase: ”Ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viaţă burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele”, care ţie îţi plăceau foarte mult. Eu am început, de, ca prostul, să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvi-o, nu ştiu. Atâta ştiu, că subiectul e copiat, aşa cum prea bine ştii că pot copia, e luat din viaţa de măhăla, unde stau de când am părăsit Humuleştii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.” Pe cât de mult iubea căsuța cu glicine în tot pridvorul, pe atât era de singur fără bădia, el, ditamai omul…

Dar iată-l pe prietenul lui drag, dă portița într-o parte și se zgâiește la cele mâțe, râzând pe sub mustață. Creangă e alt om, sare de la masa de scris cu tot cu foi și călimări și se năpustește într-afară, strigând din tot pieptul lui mare cât un taur, cu voce plină de tremur: A venit bădia, a venit bădia Mihai, dă zor să-i deschizi ușa de la intrare, pare-mi-se c-am încuiat-o de zăpăcit ce sunt!

Dar ușa de la intrare nu e niciodată încuiată…

1918: Bojdeuca din Iași a lui Ion Creangă a fost declarată muzeu, devenind prima casă memorială din România.

(sursă foto cover: adevărul.ro)

 

8.396 cititori