Andra TischerAndra Tischer
19.04.2017

Decalogul drumului către Paradis

Decalogul lui Dante

Mă întrebam deunăzi, recitind magnifica Divina Commedia a florentinului Dante, cine ar mai citi în ziua de azi o operă de o asemenea întindere și complexitate, cu un eșafodaj cultural atât de vast care presupune, de asemenea, alte lecturi la fel de aplicate, cu o galerie de personaje impresionante atât ca număr, dar și ca tipologie, cu o structură triplu stratificată ce reclamă atenție pe fiecare dintre palierele sale, și apoi o viziune integratoare în care toate părțile acestui întreg să se regăsească într-o deplină armonie… într-o epocă în care informația poate fi accesată cu un click, esențializată și structurată elementar, pe înțelesul tuturor, configurând domenii cu totul diferite de interes, cine s-ar mai încumeta să parcurgă la pas, printre versuri al căror sens e uneori greu de pătruns datorită mai ales topicii specifice limbii italiene de atunci, istoria unei călătorii inițiatice prin Infern, Purgatoriu și Paradis, când aceste concepte nu mai formează de mult un centru de interes activ? Poate doar profesorii de literatură universală sau vreun elev mai conștiincios, un critic literar, poate un traducător temerar sau vreun lingvist încercat de tentațiile descifrării unui stil artistic ce poartă un nume destul de sonor: Il Dolce Stil Nuovo.

Nu mi-am promis să parcurg această Odisee a Evului Mediu integral, pentru că am mai făcut-o, și apoi ceea ce mi se pare important e mesajul ei, așa cum se cristalizează în urma descifrării aspectelor care țin de toate straturile ei mai mult sau mai puțin vizibile. Lectura Dantis poate avea o finalitate pragmatică, pentru că ar putea deveni ea însăși o invitație la re-citire, poate oferi mai multe chei în abordarea creației sau poate revela unele adevăruri fundamentale despre existența umană, în forma lor cea mai minuțios detaliată. Iată un Decalog al lui Dante așa cum l-am văzut eu, fără a avea pretenția de a explica lucrurile sau de a le cuprinde exhaustiv, ceea ce, desigur, ar putea forma obiectul unui studiu de proporții gigantice. Pe scurt, iată ce ne spune Dante Alighieri (29 mai 1265 – 14 septembrie 1321), unul din cei mai mari poeți lirici ai tuturor timpurilor, primul mare poet de limbă italiană, supranumit Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).

  1. Lumea e croită dual, iar în spatele aparenței ei profane, cotidiene, marcată de rutină și banalitate, se deschide o alta, purificată de orice dependență materială, o lume spirituală, în care sufletul devine actorul principal, animat de impulsul cunoașterii și al dorinței de a se desăvârși. În ființa noastră trecătoare, umanul și divinul se regăsesc într-o perpetuă frământare, împăcarea lor fiind posibilă prin autocunoaștere, care înseamnă călătorie în cele mai profunde straturi ale sinelui, care se cere descoperit, scos la lumină. Simbol plurivalent, poate cel mai semnificativ în opera lui Dante, lumina acoperă toate sensurile existențiale, fiind scop și cale către Adevăr, atât cât îi este permis ființei umane să-l deslușească. Prin urmare, rostul nostru este căutarea de sine, care aduce posibilitatea autodepășirii. Călătoria nu e ușoară, contează primul pas înainte.
  2. Omul poartă în el menirea sacră de a descoperi acele resurse interioare care să-i impulsioneze creșterea, evoluția pe scară umană. A te mărgini la o existență redusă la îndeletnicirile domestice e unul dintre păcate, și, din nefericire, mulți realizează prea târziu ce înseamnă a exista, fără a trăi. Care sunt căile prin care ne putem rupe de propriile noastre limite? În primul rând, să le conștientizăm și să dorim să le depășim. Să acceptăm provocarea și să ne lăsăm ghidați de acele spirite superioare, care au descoperit, la rândul lor, drumul, și ne pot îndruma în această viață, care trebuie să devină o călătorie spre cea mai înaltă ipostază a noastră. Dante nu e singur, ci e însoțit, de la începutul aventurii sale, de Vergiliu, poetul antic pe care îl admira nespus… Devenit ghidul său spiritual, acesta îl va îndemna să răspândească în lume acea lumină a cunoașterii pe care el a dobândit-o. Ceea ce poetul italian o va și duce la îndeplinire, prin Divina Commedie. Nu e de ajuns să cunoști, dacă nu dai mai departe din zestrea spirituală pe care ai acumulat-o.
  3. În ființa umană zac, în stare latentă, resurse inepuizabile de Bine și de Frumos, sublimări ale virtuților noastre fundamentale. Idealul Greciei antice, Kalokagathia, există și poate fi atins, cu toată mărginirea pe care timpul a abătut-o asupra oamenilor, condamnați la efemeritate. Fiecare individ poartă în el sămânța divină din care a fost făcut primul om, dar nu toți înțeleg că ea trebuie trezită la viață și îngrijită, astfel încât să devină, de-a lungul vieții, un arbore care să acopere cu coroana lui cea bogată întreg universul. Că e imposibil să ajungi să cunoști atât de mult încât să deții tainele tuturor lucrurilor ne-au demonstrat și alții (cunoașterea absolută fiind un apanaj al Divinității), printre care și Faust al lui Goethe, dar ceea ce contează e lupta perpetuă spre a obține cât mai mult din ele, prin puterea minții și curăția spiritului. Întreaga panoplie a personalităților pe care Dante le întâlnește în drumul său, parcurgând, în acest sens, o istorie culturală a umanității, dovedește că salvarea omului stă în puterea lui de a asimila cunoștințele pe care oamenii superior înzestrați le-au lăsat posterității. Învățătura e calea spre descoperirea propriei identități și a forțelor ei înnăscute, ea trebuie să devină cea mai nobilă și cea mai curajoasă acțiune a noastră.
  4. Pentru a evolua, trebuie să admitem dificultatea drumului pe care ni l-am asumat. Cărările lui trec prin Infern și prin Purgatoriu, dar nu trebuie să ne temem, pentru că scopul e înalt și ținta poate fi atinsă. Undeva, într-o lume ideală, există un teritoriu în care vom ajunge eliberați de tot ceea ce înseamnă imponderabilele vieții noastre, acele defecte care ne fac vulnerabili și ne abat din acestă minunată, în definitiv, aventură a ființei – frustrările, temerile, complexele de tot felul, lipsa de curaj, neîncrederea în sine și în ceilalți, dezechilibrele noastre morale: minciuna, viclenia, prefăcătoria, egoismul, mizantropia (lista e mult prea lungă), sunt defecte de care ne putem vindeca, atâta timp cât acceptăm schimbarea și ideea că orice transformare implică suferință. Uneori atroce, la limita suportabilității, dar întotdeauna cu un sens și în mod necesar urmată de un rezultat pozitiv. Indiferența e, între toate neajunsurile structurii noastre umane, cea mai periculoasă, pentru că ea provoacă letargia spiritului și chiar moartea lui.
  5. Oamenii sunt diferiți, între ei existând prăpăstii morale, sociale, intelectuale, sufletești, afective, dar, din rândul lor, se diferențiază aceia care au reușit să vadă nu începutul, ci capătul drumului, acolo unde idealurile sale au formă concretă și consistență. Cei mai buni sunt cei care au crezut în puterea artei și a științei de a schimba lumea, iar ei trebuie considerați, între minuni, din categoria celor posibile. Dante este poetul de geniu care nu numai că a intuit complexitatea lumilor de aici și de dincolo, dar mai ales a știut să o redea în cuvinte, pentru ca întreaga lume să poate accesa fondul de înțelepciune care e cuprins în ele. Forța lui e forța Spiritului însuși, capabil să creeze, ca un Demiurg, alte universuri care să convingă de justețea încercărilor omului de a se preocupa de propria soartă și apoi de acel destin comun al celorlalți. De aceea rostul Artei trebuie reconsiderat, pentru că ea reprezintă acea modalitate a umanității de a se reconfigura, de a se remodela în tipare ideale. Arta e cea mai frumoasă cale a omului spre Eternitate.
  6. Forța care ne face puternici în încercarea de a ne sustrage insignifiantului este Idealul, iar el nu ține de lumea lucrurilor concrete, ci de vasta geografie a sufletului, respectiv a spiritului nostru (dacă vom considera sufletul drept sediu al trăirilor, iar spiritul al înzestrărilor raționale, intelectuale). Idealul dă măsura puterii noastre ca forme de existență înzestrate cu rațiune și sensibilitate și tot el stabilește diferențele dintre oameni, creând ierarhii greu de răsturnat. El e o sinteză a capacităților noastre unite de a cugeta și de a imagina, o matrice a libertății noastre de a ieși din rând fără a-i strivi pe ceilalți. Măreția omului constă în felul în care își subordonează existența celor care au nevoie de sprijinul și îndrumarea lui.
  7. Educația ne se oprește la porțile școlii, ci, poate într-o măsură mai mare, dincolo de ele. Viața oferă cea mai bogată experiență, dar cere timp, atenție și răbdare. A întâlni oameni și situații, a trece prin conjuncturi mai mult sau mai puțin favorabile reprezintă tot atâtea posibilități de a învăța. Dante desprinde din fiecare pas pe care îl face de-a lungul experienței sale cele mai prețioase lecții, pe viu: cea a suferinței din dragoste, a confuziei existențiale, a neputinței de a schimba lucrurile, de a nu se abandona cruntei dezamăgiri, lecția umilinței și a supunerii, a tentațiilor interzise și a necredinței, dar le va converti în trepte solide pe care va păși, victorios, spre Empireu. În definitiv, ceea ce ne clădește sunt pietrele pe care le-am smuls din propria ființă și pe care am călcat, dornici de a ne înălța. Cu cât mai dură lecția, cu atât mai profundă trăirea și cu atât mai intensă satisfacția propriei metamorfoze.
  8. Nu există vreun nivel al existenței noastre care să fie lipsit de greșeli, iar ele se datorează incapacității oamenilor de a-și controla fondul instinctual, atavic, de a-și domestici pornirile care îi leagă de originea lor animalică. Dante demonstrează că pasiunile înalte curăță orice urmă de primitivitate în noi și constituie imbolduri reale care duc într-o singură direcție, cea a perfecționării. Credința la Dante, nu numai în sens religios, ci mai degrabă mistic, având în vedere atmosfera epocii în care scrie, este una din premisele umanității de a se ridica înspre armonie, pace și echilibru. Să crezi în virtute, să crezi în forțele tale, în puterile tale creatoare, în faptul în sine că poți deveni mai bun, mai frumos, mai plăcut oamenilor, iată lecții pe care, până la intrarea în paradis, poetul a trebuit să le confrunte și să le asimileze. Abia după ce a înțeles care este rostul căutărilor sale a putut auzi vocea corului de îngeri. Mântuirea, pocăința (dar nu în sensul pervertit de astăzi) au permis cufundarea lui în Lethe, ca apoi să fie condus de virtuți spre locul în care Beatrice îl aștepta, cu chipul acoperit de voaluri. Crede, chiar dacă drumul tău e presărat cu obstacole care îți pun la încercare trăinicia și adevărul propriilor revelații.
  9. Iubirea constituie, fără tăgadă, principiul generator și integrator al tuturor realităților, fie ele meta-, supra-, pseudo- sau i- realități, pentru că ea singura e capabilă să reunească antinomiile și să ”miște sori și stele”, spune Dante. Cel mai înalt nivel al credinței reprezintă iubirea cu care Demiurgul a creat lumea și o ține în mișcare. Ea e o forță care depășește contingentul și îl integrează în matricea eternității, liantul tuturor principiilor existențiale. Finalul călătoriei poetului prin lumea extramundană este marcat de experiența definitivă a regăsirii iubirii din tinerețe, unică și inegalabilă, Beatrice (al cărei prototip real este Beatrice Portinari, pe care, întâlnind-o la nouă ani, „cu atâta dragoste i-a primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a mai părăsit…”), cu care soarta îl reunește dincolo de existența pământeană, în Paradis, așa cum se întâmplă în cazul acelor iubiri tragice care își ucid în viața reală protagoniștii, pentru a le da șansa accederii la Absolut. Părăsit de Virgiliu, ”scumpul său părinte”, care își încetase acea sacră misiune de călăuzitor, Dante plânge, condiție necesară purificării pentru ultima frontieră a evoluției sale: recuperarea stării paradiziace – beatitudinea -, a condiției divine din care a fost alungat pentru o perioadă a penitenței datorată căderii în ”păcatul” de a fi crezut că, odată cu dispariția fizică a iubitei, dispare și iubirea care l-a făcut să-și schimbe în mod decisiv traiectoria vieții. Moartea Beatricei l-a pustiit sufletește și l-a făcut să-și piardă credința, își amintește el în momentele de cruntă deznădejde care i-au ascuns ”calea dreaptă”, dar Poezia și Filozofia, împreună cu geniul său, i-au compensat definitiv suferința atroce a căutării, răsplătindu-l cu lumina nestinsă a Eternității. Măsura Iubirii reprezintă șansa recuperării Paradisului pierdut.
  10. Deschide-ți ochii, cercetează, caută să înțelegi, crede în ceea ce simți inalterabil în straturile cele mai pure ale ființei tale, suferă – pentru că durerea arzătoare purifică și vindecă orice slăbiciune, iubește-ți Creatorul și maestrul spiritual pe care tu însuți l-ai ales drept model, și mai ales, nu te teme.

Lecția lui Dante e simplă: nu putem ajunge la Ideal decât pe calea plină de spini cu care viața ne aduce în situația de a  conștientiza propria imperfecțiune și de a o depăși, prin orice sacrificiu.

(sursă foto: centuriespast.tumblr.com – The Vision, Dante and Beatrice by Ary Scheffer Wolverhampton Arts and Heritage)

4.338 cititori