Andra TischerAndra Tischer
09.01.2017

Cum se iubesc oamenii pe pământ?

El – un tip excentric în gândire și comportament, filozof prin vocație, existențialist prin formarea spirituală, convins că ”esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui.”, prețuind din plin atributele esențiale ale vieții: iubirea, supusă și ea libertății, desigur, trăirea clipei, prietenia, credința în Dumnezeu – ”fără care nu există valoare, scop sau sens în lume”, o capacitate insațiabilă de cunoaștere și autocunoaștere… Ea: o frumusețe cuminte, incitantă prin ochii strălucind de inteligență, un spirit vioi și în permanentă căutare, venind dintr-o familie în care a învățat lecția umilinței femeilor într-o societate condusă de bărbați – ceea ce o va transforma într-o feministă convinsă, îl atrage prin nonconformismul ei deliberat, compensat de o nebănuită profunzime, aproape lirică.

”Ceea ce e minunat la Simone de Beauvoir este că are inteligenţa unui bărbat (şi vedeţi, în sensul în care vorbesc aici, sunt cam sclavagist) şi sensibilitatea unei femei.”, va spune Jean-Paul Sartre despre femeia care i-a înnobilat viața, niciodată ca soție, mereu ca prietenă, confidentă, parteneră de discuții filozofice, amantă, și nu în ultimul rând, iubită permanent. Între cei doi, tumult de sentimente amestecate, răstignite între iubire și prietenie, clădite pe eșafodajul unei atracții irepresibile de natură intelectuală, ceea ce a dat farmec, dar și suferință existenței în doi: pasiunea pentru scris, dedicarea față de studiu și perfecționare, vocația didactică, apetența pentru filozofie, toate acestea i-au ținut împreună, dincolo de avatarurile amoroase prin care le-a fost dat să treacă. Refugiul acestei femei de o sensibilitate aparte a fost –  în afară de munca la catedră și militantismul în favoarea libertății femeilor –  scrisul, care i-a devenit, într-un timp destul de scurt, o a doua natură, consacrând-o pe scena literară de prestigiu a secolului al XX-lea: Simone de Beauvoir  (9 ianuarie 1908 -14 aprilie 1986) lasă posterității o operă literară, eseistică și memorialistică de excepție, pentru care a fost premiată cu marea distincție a Franței, Premiul Goncourt, decernat în 1954 pentru romanul Mandarinii, o descriere în cheie realistă a mediului intelectualității franceze după cel de-al Doilea Război Mondial.

simone

                                                                          (sursă foto: blogue.artv.ca)

Prozatoarea era cunoscută însă din 1949, odată cu publicarea unei cărți care a stârnit un val aprig de controverse, datorită pledoariei acerbe în scopul feminității, așa cum o înțelegea ea de pe pozițiile existențialismului de care se contaminase de la Sartre: femeia nu este cu nimic mai prejos decât bărbatul, iar drepturile ei sunt inalienabile, inclusiv dreptul la avort, care e o manifestare a capacității ei de a discerne și de a face alegeri corecte pentru propria viață, la divorț – în condițiile în care, considera ea, mariajul este o instituție burgheză, la fel de abrutizantă ca prostituția, atâta timp cât femeia se află sub dominația bărbatului, la ascensiune intelectuală și socială neîngrădită.

Însă cea mai valoroasă parte a operei sale o constituie scrierile autobiografice, începând cu Amintirile unei fete cuminți, un Bildungsroman care îi aduce faima internațională și o consacră definitiv în literatura universală. Poveste a propriei deveniri (din copilăriei și până la vârsta de 21 de ani, perioada studenției de la Sorbona și a marii întâlniri cu Sartre), acest roman poate fi considerat o lectură obligatorie pentru orice adolescent aflat în căutarea sensului vieții. Nu numai din punct de vedere stilistic este o realizare excepțională, ci și ca reflectare vie și profundă a principiilor existențialismului pe care le va configura împreună cu filozoful pe care l-a iubit cu pasiune și infinită răbdare de-a lungul întregii sale vieți, și nu în ultimul rând ca o mărturie a prefacerilor spirituale a secolului trecut, atât de frământat și plin de evenimente cutremurătoare care au zdruncinat definitiv conștiința umană, redesenând-o din temelii. Ceea ce ne învață prozatoarea este că viața, cu toate suișurile și coborâșurile ei, cu toate traiectoriile ei sinuoase, nu de puține ori întunecate, merită experimentată clipă de clipă și convertită în artă, extrem de necesară nu numai propriei persoane, aducându-i confort și satisfacție intelectuală, ci și celorlalți, pentru care poate deveni model. O pledoarie pentru rostul cărților și al iubirii de oameni, într-o exprimare liminară, dar plină de scântei: Visam să-mi fiu propria cauză şi propriul ţel; acum credeam că prin mijlocirea literaturii mi se va îndeplini dorinţa. Literatura îmi va da nemurirea în schimbul eternităţii pierdute; nu mai exista Dumnezeu care să mă iubească, dar aveam să aprind o flacără în milioane de inimi. Scriind o operă hrănită din povestea propriei vieţi, mă voi re-crea şi-mi voi îndreptăţi existenţa. În acelaşi timp, voi fi de folos umanităţii; ce dar mai minunat decât cărţile i s-ar putea face? Mă ocupam şi de mine, şi de ceilalţi; îmi acceptam «încarnarea», însă nu renunţam la universal: proiectul meu putea cuprinde totul; satisfăcea toate năzuinţele care înfloriseră în mine de-a lungul celor cincisprezece ani.

Odată fixată o viziune coerentă asupra ființei (individuale și sociale), scriitoarea încheie seria creațiilor ficționale cu Femeia sfâșiată, o colecție de trei proze scurte în care expune drama femeii în căutarea propriei identități, victimă a unor principii existențiale atrofiante, nepotrivite vremurilor moderne, conștiinței actuale, pentru care viața concretă reprezintă nici mai mult nici mai puțin – spune Simone de Beauvoir – decât O ușă închisă – ceva care pândește în spatele ei. Nu se va deschide dacă nu mă mișc. Să nu mă mișc; niciodată. Să opresc timpul și viața. Dar știu că mă voi mișca. Ușa se va deschide încet și voi vedea ce se află în spatele ușii. Este viitorul. Ușa viitorului se va deschide. Încetișor, implacabil. Stau în prag. Nu este decât ușa asta și ceea ce pândește din spatele ei. Mi-e teamă. Și nu am pe cine să chem în ajutor. Mi-e teamă. Acest personaj feminin, de tranziție între două ipostaze-limită ale feminității, impresionează prin luciditatea și sinceritatea introspecției, prin puterea de autoanaliză a stărilor interioare, insuficiente însă pentru a se salva de sub tutela unor tipare limitate de existentă: soție și mamă, ea este nevoită să trăiască în exclusiv în aceste delimitări, care îi produc un sentiment dramatic al opacității în fața unei autentice trăiri a vieții.

Pe scurt: Nu te naști, ci devii femeie, spune una dintre cele mai eclatante figuri ale literaturii veacului trecut, îndemnând la afirmarea conștiinței de sine a tuturor celor care trebuie să-și croiască drumul în viață pe baza forțelor proprii, augmentate de influența pozitivă a unor oameni capabili să inspire, iar calea aceasta, fie că traversează munții, trece ape tulburi sau se întinde în fața ochilor precum un mal domol cu nisip fin, argintiu, la marginea mării, trebuie să treacă prin Iubire, pentru că nu există suflet, oricât de aspru, care să nu cedeze, mai curând sau mai târziu, în faţa dragostei.

(sursă foto cover: pinterest.com)

2.146 cititori