Daniel Cristea-Enache
Daniel Cristea-Enache: E. Lovinescu a scris un text memorabil, Mâni nemernice, în care își compara profesiunea intelectuală cu cea a tovarășilor dintr-un compartiment de tren, care aveau profesii manuale (sau antreprenoriale, cum am spune azi).
Și Dvs. ați scris un text antologic despre ziua în care vă vor „putrezi” mâinile sub pământ, după ce veți fi făcut atâtea cu ele… (Era un inventar al dexterităților Dvs. manuale, al lucrurilor pe care le-ați făcut cu mâinile; l-am parcurs uimit, eu fiind printre cei a-tehnici.) Dacă nu ați fi fost critic literar și scriitor, dacă nu v-ar fi plăcut atât de mult să citiți (cum ați recunoscut în runda anterioară) și să scrieți, ce meserie manuală v-ar fi plăcut să aveți? Ce v-ar fi plăcut să faceți zilnic, ca o meserie, cu mâinile dacă ele n-ar fi ținut mereu cărțile și instrumentele de scris?
Meseriile manuale presupun mai puțină concentrare și chiar mai puțină inteligență decât cele intelectuale? Sau lucrurile stau cel puțin uneori pe dos? Unele dintre aceste ocupații și meserii manuale vi se par mai complicate decât a scrie despre cărți? Sunteți de acord cu Hemingway care declara o dată că nu are pic de încredere într-un intelectual care nu știe să mânuiască o undiță?
Alex Ștefănescu: Frumoasă întrebare! Nu sunt un radical. Exprimarea mea e tranșantă numai din dorința de spectacol. Am spus și eu odată că nu pot să-l respect pe un intelectual (fie el și unul de elită ca Andrei Pleșu) dacă nu-și pune suc de roșii pentru iarnă. Era un mod de a zice.
Nu-mi fac un merit din aptitudinea pentru lucrul manual. Deși, de-a lungul timpului, mi-a adus multe satisfacții.
Îmi aduc aminte că la un moment dat colegii mei de la România literară voiau să fixeze pe un perete din redacție un calendar. Iar eu eram plecat în concediu. Au încercat să bată un cui în perete cu un ciocan. Și-au dat peste degete, au îndoit cuiul. Mai rău decât atât, a căzut o parte din tencuială, când cuiul a ajuns la betonul armat. Atunci cineva a spus resemnat: „Să-l așteptăm pe Alex. Numai el știe cum se face chestia asta.”
Și m-am întors din concediu. Pentru baterea cuiului, mi-am adus de acasă un rotopercutor, un diblu și un șurub lung. Colegii de redacție m-au înconjurat, plini de curiozitate, ca și cum urma să dresez un tigru. Am găurit peretele, am fixat diblul, am înșurubat șurubul, nu complet, am agățat calendarul. Colegii mei erau muți de admirație, m-au și aplaudat. Nici dacă aș fi scris un articol de critică literară genial nu aș fi avut un asemenea succes.
Toate meseriile din lume mă interesează și mă pasionează. Vreau să știu cum se face tot ce este făcut de mâna omenească. Dar dacă ar fi să aleg doar una, în afară de scris și citit, aș alege grădinăritul.
Tata avea o bucată de pământ în mijlocul oraşului Suceava şi făcuse din ea un paradis vegetal (dar nu este oare paradisul însuşi vegetal?). Dimineaţa, foarte devreme, lucra acolo, apoi, la şapte, venea acasă, se spăla şi pleca „la serviciu” (era inspector financiar). După-amiaza, din nou, se ducea la grădină. L-am vizitat odată, inopinat, şi l-am văzut, fără să ştie că-l văd, săpând cu hârleţul (în Bucureşti se numeşte „cazma”). Înconjurat de fasolea căţărată ca o iederă pe araci înalţi, de porumbul cu foşnet metalic şi de plantele de roşii curbate sub greutatea roşiilor, apăsa cu nădejde lama de metal în pământ, cu piciorul, şi scotea la iveală câte o felie de pământ negru şi gras, spre panica râmelor atunci trezite din somn. Inocula pământului, temeinic şi cu dragoste, ceva din propria lui identitate omenească. Primea în schimb, din adânc, o forţă ieşită din comun. Era fericit.
Am semănat şi îngrijit plante acolo, în grădina de care ulterior tata a fost deposedat abuziv şi care, ajungând pe mâna unui neghiob, s-a transformat într-un maidan; dar am făcut, în anii aceia fericiţi, grădinărit în multe alte locuri, pe pământul bunicii mele din Boroaia, în diverse curţi şi ganguri, în lădiţe cu pământ şi glastre.
Dintre toate plantele, iubeam cel mai mult căpşunii, nu numai pentru aptitudinea lor miraculoasă de a scoate la lumină superbe fructe roşii din pământul negru şi… murdar, ci şi pentru modul impetuos şi totuşi delicat de-a se înmulţi, întinzând stoloni în toate direcţiile, pipăind prin intermediul lor terenul, ca la un joc de baba-oarba şi lăsând în cele din urmă micile plante noi să se fixeze în locurile convenabile, fără să desfiinţeze încă tija de legătură – cordonul ombilical – prin care le alimentează.
Tot în acea perioadă am plantat răsaduri de roşii (pe care ulterior le-am udat, plivit şi copilit), am altoit pomi, am semănat portocali şi lămâi în butoiaşe cu pământ, am cultivat grâu în lădiţe de lemn, am îngrijit castraveţi (vestitele cucurbitacee ale lui Topîrceanu), urmărind apariţia florilor galbene în formă de clopoţei, scuturarea lor şi conturarea tot mai fermă a castraveţilor. (Făceam o scamatorie: alegeam un castravete încă foarte mic şi îl introduceam, fără să-l desprind de vrej, într-o sticlă de un litru, pe care o lăsam apoi să zacă pe pământ cu embrionul vegetal în burtă; castravetele creştea în interiorul sticlei, atingea mărimea unui pepenaş, iar eu, rupând vrejul şi ducând apoi sticla la şcoală, îi lăsam cu gura căscată pe colegii mei, care nu înţelegeau cum anume introdusesem castravetele voluminos în sticlă.)
Am cultivat şi flori, de la regina-nopţii la gura-leului… Dar trebuie să mă opresc cu enumerarea aici, pentru că altfel aş transforma un text conceput iniţial ca o succintă retrospectivă într-un manual de grădinărit. Rezumând, declar, cu emfază, că pot da lecţii şi unui ţăran în materie de cultivare a pământului.
Acum, la bătrâneţe, m-am întors la grădinărit. Am două mii cinci sute de metri pătraţi de pământ, într-un sat din sudul Bucureştiului, pe care îi cultiv cu mâna mea. Cei peste o sută de pomi fructiferi plantaţi de mine, viţa de vie pe care o tai cu grijă, ca să n-o doară, în fiecare primăvară, gardul viu format din molizi întreţesuţi compun, împreună, o zonă verde compactă, vizibilă din satelit.
Vara, în plină arşiţă, sunt proprietar de umbră, iar iarna – proprietar de zăpezi (aici zăpada nu se topește și nu se amestecă cu noroi; rămâne mereu virgină).
_________
Fragment din volumul Convorbiri cu Alex Ștefănescu, în curs de apariție la Editura Spandugino
