Daniel Cristea-Enache
Daniel Cristea-Enache: Aveți cunoștințe aprofundate în mai multe domenii, dincolo de cercul competențelor de critic și istoric literar. Majoritatea criticilor noștri literari par incapabili de a se „orienta” în afara analizei și evaluării operelor pe care le citesc. Pe cât sunt de buni cititori de literatură, pe atât de puțin înțeleg din alte domenii, fie din sfera vieții intelectuale, fie din cea a vieții practice. Nici cunoașterea de către ei a oamenilor, acuitatea psihologică, simțul social, reactivitatea civică nu sunt, în cazul criticilor, prea des întâlnite în breaslă.
Cum explicați această îngustare a perspectivei în cazul majorității colegilor Dvs. de profesiune?
Ați resimțit, de la un moment dat, că sunteți aproape „singur printre critici”, așa cum Sorescu era în volumul său de debut „singur printre poeți”?
Alex Ștefănescu: Am o mare, insațiabilă curiozitate față de tot ce e în jur. Dacă merg într-o vizită, vreau să aflu cum e construită casa, din plăci de beton sau din cărămizi, cu sau fără fundație etc. Iar betonul, fără îndoială armat, este turnat prin vibrare? Dacă nu, înseamnă că nu e compact. Cât privește cărămizile, sunt pline sau au acele goluri care asigură casei o mai bună izolare termică?
Dacă intru într-o pădure, mă uit atent la fiecare copac și încerc să-l identific. În caz că nu cunosc numele unor arbori, iau de la fiecare câteva frunze și, întors acasă, le caut imaginile în atlasele de plante de care nu duc lipsă. Tot în pădure culeg fragi și mă gândesc că sunt rudele îndepărtate ale căpșunelor. Strâng bureți – hribi, mânătărci, opintici, iuțani, dumbrăvioare – și îi evit pe cei otrăvitori, amintindu-mi că sunt mai frumos colorați decât cei comestibili.
Dacă mă uit noaptea la cer, redescopăr constelațiile despre care mi-a vorbit tata în copilărie și a căror configurație am învățat-o mai bine ulterior cu ajutorul unor hărți ale cerului. Luceafărul, care seamănă cu o stea luminoasă, este de fapt o planetă, Venus, a doua după Mercur, ca apropiere de Soare (Pământul este a treia). Ca să o văd, ca planetă și nu ca stea, mă urc pe terasa casei mele, unde am un telescop. O caut îndelung (iese ușor din cadrul vizual, chiar și la o mișcare de un milimetru a telelescopului), apoi măresc tot mai mult imaginea, până îi văd suprafața pietroasă și nisipoasă, asemănătoare cu aceea a Lunei. Cătălina, Cătălina, ce rău te-ai păcălit îndrăgostindu-te de Luceafăr!
Am în casă și multe cărți de popularizare a științei, mă uit la tot felul de filme documentare, stau de vorbă ori de câte ori am ocazia cu oameni de știință (de la Solomon Marcus am aflat tot ce voiam să aflu despre gândirea statistică și teoria probabilității).
Știu multe despre multe, dar nu ca să mă laud cu asta, ci ca să-mi potolesc setea de a ști, reală, intensă, necontenită. Și când o să mor o să mă studiez cu atenție, ca să înțeleg cum e să mori.
Nu am domenii privilegiate, toate mă interesează.
Nu sunt străin de matematică. Știu să rezolv ecuații de gradul unu și doi, știu ce e geometria fractală, știu să demonstrez teorema lui Pitagora. Mi-ar fi plăcut să pot demonstra și teorema lui Fermat (despre numerele prime) enunțată de Pierre de Fermat în 1637 și rămasă nedemonstrată până în 1994, când matematicianul englez Andrew Wiles a găsit soluția (trei sute cincizeci de ani mulți matematicieni și-au bătut capul cu ea, datorită și faptului că se instituise un premiu uriaș pentru primul care o va rezolva).
Sunt inițiat și în fizică, inclusiv în fizica atomică, mirându-mă și azi că apa, prin îngheț, se dilată în timp ce toate celelalte materii se contractă la frig sau că electronii sunt atât de ușori, încât aproape se poate spune că n-au greutate.
Am cunoștințe și de chimie, pot să fac deosebirea între substanțe organice și anorganice, să explic ce e apa grea, să combin un acid cu o bază ca să obțin o sare, să îndepărtez rugina de pe un clește tratând-o ca oxid de fier. Știu pe de rost tabelul lui Mendeleev (mare invenție!), dar și ce cuprinde cernoziomul care convine atât de mult plantelor.
Sunt la curent cu ce se întâmplă în lumea animalelor – unde hibernează aricii, ce fac leii cu puii concepuți de leoaice cu alți masculi, cum se orientează păsările călătoare pe distanțe mari, cum se sacrifică straniile caracatițe devenind hrană pentru puii lor, de ce ne atacă numai țânțăroaicele, iar țânțarii ne lasă în pace.
Știu mai multe decât știu în general scriitorii despre viața internațională, astronautică, jocul la bursă, istoricul navigației, lumea subacvatică, preistorie, sexualitate, vestimentație, pedagogie, arhitectură, armată, cinematografie, geologie, gastronomie, jocuri de noroc, politică, logică, folosirea computerului etc. etc.
Mă opresc aici. Cu enumerarea. Dar nu mă opresc cu cercetarea. Cercetez în continuare tot ce mă înconjoară. O să o fac până la moarte. Regret doar că atunci când o să mor o să dispară tot ce am în minte.
__________
Fragment din volumul Convorbiri cu Alex Ștefănescu, în curs de apariție la Editura Spandugino
