Celui mai iubit

Poate fi ușor sau greu să scrii despre una dintre cele mai mari iubiri din viața ta. Depinde de talentul și inspirația fiecăruia. Și de cât de mult dintre secretele dragostei tale ești dispus să aduci la cunoștința publicului cititor.

Câteodată e dificil inclusiv să-i spui celui pe care-l iubești din tot sufletul ce înseamnă, de fapt, pentru tine. Totuși, parcă de ziua lui ceva se descătușează și atunci cuvintele se ordonează ceva mai puțin haotic ca de obicei.

Una dintre cele mai mari iubiri din viața mea este Teatrul. Iar azi sărbătorim Ziua lui.

Aveam 8 ani când L-am văzut prima dată, iar bucuria mea a fost prilejuită de o piesă total nepotrivită (privire retrospectivă!) vârstei mele. Era vorba despre „Matca” de Marin Sorescu, în regia lui Dinu Cernescu (montarea de la Teatrul Mic), cu Leopoldina Bălănuță, Vasile Nițulescu și Mitică Popescu. Înțeleasă sau nu, piesa m-a marcat atât de tare, încât inclusiv acum îmi aduc aminte scene și replici din ea.

(sursa foto: tvr.ro)

Apoi a urmat foarte curând „Danton” de Camil Petrescu, pe scena Teatrului Național din București, o montare impresionantă ce cu greu ar putea fi uitată. De altfel, măcar în trecere, am mai scris despre ea în paginile revistei Literatura de azi.

Astea sunt primele 2 spectacole de teatru din viața mea. După care am rămas definitiv îndrăgostită de această formă de artă pe care am simțit-o cea mai apropiată sufletului meu. Clasice sau moderne, românești sau străine, bune sau mai neinspirate, piesele de teatru au găsit în mine un spectator fidel, gata să le descopere scânteia și s-o memoreze sufletește. Mirosul scândurii mă înfioară și acum – poate de aceea îmi doresc întotdeauna să stau cât mai în față, cât mai aproape de scenă.

Mircea Albulescu în „Danton”, 1977 (sursa foto: adevarul.ro)

În spatele scenei sunt oamenii, însă. Totdeauna, ca în spatele fiecărei opere de artă. Actori, regizori, scenariști, scenografi, coregrafi, machieuze, sufleuri șamd. Fiecare cu bucățica lui pe care trebuie s-o facă perfect. Și în spatele căreia sunt zeci de ore de repetiții, de eforturi, de gânduri chinuitoare, de căutări, de incompatibilități. Ore când personalități diferite trebuie să găsească numitorul comun, catalizatorul care va face ca reacția să aibă rezultatul optim. Când inteligența și talentul trebuie să învingă vanitățile inerente.

Teatrul a avut întotdeauna VOCE. Direct sau subtil, el a știut să exprime cel mai bine dureri, nedreptăți, suferințe, frici, dar și bucurii, iubiri, împliniri. Căldura oricărui sentiment trebuia să răzbată până la spectatorii care încercau să se regăsească sau, dimpotrivă, să uite de toate. Și să-și dorească să-i răsplătească pe cei care au făcut posibile niște momente de grație. Cu aplauze. În picioare. Cu fețele radiind de fericire sau pe care curg lacrimi nestăpânite. Plecând, apoi, spre case, cu o energie greu de explicat.

***

Primul spectacol de teatru din lume a fost dedicat Zeului Dionis… Să ne mai mirăm că vinul este atât de important pentru civilizație și cultură? A fost, firește, amuzant, fiind vorba și despre zeul veseliei: câțiva bărbați mascați și costumați, un dans, un cântec, un cor etc. Și de aici a început o poveste adevărată și incredibilă, în același timp, numită „teatru”. Spre deosebire de alte basme și legende, aceasta încă e vie, în orice clipă alături de noi și, probabil, va exista atât timp cât omul va fi pe pământ.

Departe de mine intenția de a scrie în acest articol o istorie a teatrului, fie ea și pe scurt – au făcut-o deja oameni informați și, de asemenea, datele pot fi găsite în orice enciclopedie de profil, tipărită sau online.

De Ziua Mondială a Teatrului, vreau doar să-i dăruiesc o floare celui mai iubit, sărbătoritului de azi. Și tuturor celor care îi dau viață.

(sursa foto cover: youtube.com)