Eu gândesc altfel, adică tocmai dimpotrivă.

Eu, care am fost și birtaș la gara din Buzău, pricep, de exemplu, că cestiunea hranei de toate zilele, mai cu seamă pentru un om cu copii, este o cestiune vrednică de toată atenția, și că societatea noastră românească suferă în privința aceasta de multe neajunsuri. Vroi dar să spun ce gândesc despre bucătărie și bucătărese.

Un sec crede că m-am înjosit cu asta. De ce? Pentru că nu m-apuc să desbat ca dânsul, fără să le pricep de loc, asupra cestiunilor de înaltă cultură, pentru cari știu bine că aș avea, ca și el, mai puțină competență decât un bou bătrân pentru alergările Jockey-Clubului.

Nu. Ocupe-se dumnealui de cestiunile înalte, eu voi să desbat asupra întrebării: este sau nu bucătăreasa mea, a dumitale, a noastră a tuturor, vrednică de misiunea ei?

Dintru-nceput trebue să spun, cu părere de rău, nu! nu e vrednică.

*

Dumnezeu să mă ferească de șovinism și de brașovinism!

Dacă șovinismul este caricatura patriotismului, brașovinismul este caricatura românismului.

Când ar fi să dau vreo povață unui tânăr român, iată pe care i-aș da-o:

„Tinere, să-ți fie patria scumpă și sfântă ca și mama ta! S-o iubești și s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea și de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă și paradă. Ba, ai dreptul și datoria să urăști, să lovești, să sfărâmi pe acei frați ai tăi ticăloși, cari, în loc s-o iubească și s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă și severă, o curtează, o măgulesc și o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!”

Atât despre patrie — și sper că-n tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa și generoasa mamă vreo altă tiradă.”

(În Universul, 24 Septembrie 1899, fragmente din Notițe critice)

***

Cu gândul la Oracolele adolescenței, am descoperit un chestionar intitulat „Plebiscitul presei” și inițiat de Societatea Presei la care răspundea Caragiale în 1892:

„Care sunt calitățile favorite ale unor femei? Adesea… defectele aceleia pe care o iubeşti…

În ce epocă v-ar plăcea să trăiţi? Pentru trecut, în nici una; pentru viitor, într-una cât s-ar putea mai îndepărtată.

Ce defecte aţi scuza mai uşor? Acelea pe care le am şi eu.

Ce iubiţi mai mult? Călătoria cu tovarăşi deştepţi şi veseli.

Ce misiune susţineţi că e mai bună? Aceea care durează mai mult timp şi e plătită cu o bună diurnă.

De ce vă e frică? De proştii răi!

Care vă este actorul favorit sau actriţa favorită? Toţi îmi sunt prieteni… Actriţa preferată? Bine, domnilor, se fac asemenea întrebări unui om însurat?

Care vă este floarea favorită? Oricare, numai să nu fie retorică!

Care vă este ştiinţa şi arta favorită? Tocmai acelea pe care nu le cunosc deloc: matematicile şi muzica!

Care vă este mâncarea preferată? Ce-o fi, afară de cele care nu-mi plac!

Care este vinul favorit? Toate… care sunt bine născute şi bine crescute.”

(selecție de Odilia Roșianu)

Sursa foto: clubuldepresatransatlantic.files.wordpress.com

Post-ul Caragiale – (un pic) altfel apare prima dată în Literatura de azi.

n-avea grijă de ziua de mâine, e tot cea de ieri. bate capul să-nţeleagă fundul. deprinde-te cu nefiinţa, se naşte odată cu tine, e tot a ta. nu dormi. nu te trezi. când nu dormi, stinge-n tine setea de-a fi om. stinge ţigarea când pleci. deplânge doar uşorul, nu şi greul. stinge ţigarea.

adu-ţi aminte că ai dispărut deja ieri. stinge ţigarea mai iute. iartă răul celui care-ţi face bine. pune-ţi-l paznic pe cel ce te fură. râde când îţi sare sângele pe gură. umple cu absenţă locul în care eşti aşteptat. papă lapte. stinge ţigarea. fă-te singur şi străin pentru cel care-ţi cere tovărăşia. dezi-te şi de adevăr, şi de minciună.

ca să nu fii ucis, arată-te gata să mori. stinge ţigarea. disperă speranţa. spune-i lui văru-tu că-mi datorează cinci sute. nu uita că toate s-au făcut în lipsa ta. deci spune-i să-mi aducă banii cel târziu poimâine. deci poţi oricând dispărea.

teme-te de noroc. descoperă-te când eşti gol. acoperă-te când eşti plin. stinge ţigarea. nu te simţi întreg câtă vreme te afli în trup. când dispari, dă erată. bea mult. sau nu bea mult. fumează. sau stinge ţigarea. obişnuieşte-te cu neadevărul adevărat.

dacă-ţi vine să urli, ţine-ţi ţipătul sub glotă până se face dulce ca mierea. leapădă-te de tot ce îţi pare că ştii. învaţă să nu ştii. luptă pentru contra ta. fă-te că eşti mereu altcineva şi într-o zi vei chiar fi. stinge ţigarea.

ca să nu birui vreodată, aliază-te cu cei slabi. la amiază, spune-ţi că s-a-ntunecat deja. pe cei care-ţi sunt datori plăteşte-i să-ţi amâne plata. îndulceşte ceaiul cu fiere. trage perdelele. stinge ţigarea.

acum, că am rămas doar între noi, să recunoaştem că de fapt nu suntem doi. eu sunt nimeni, tu eşti nimeni, suntem de o singură fiinţă. hai, iute, să ne rugăm cu credinţă.

deci îngenunchează, aprinde-ţi ţigarea, dă drumul la radio şi începe rugăciunea: „este frig, nimeni veghează deasupră-ne, aici încetează emisiunea“.

Post-ul glossă apare prima dată în Literatura de azi.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

Post-ul Când amintirile… apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul „Camera radicalilor…” apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Aș fi fost doar „fosta nevastă a lui Camil Petrescu” apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Balada crinilor care şi-au scris frumos apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul Era Sâmbăta Paștelui apare prima dată în Literatura de azi.

Noi comisarul secției 55 după reclamația părților și anume domnișoara Matilda Popescu de profesiune particulară menajeră împreună cu mama sa d-na Ghioala Popescu idem, domnișoara Lucreția Ionescu de profesiune rentieră împreună cu mătușa sa d-na Anica Ionescu de profesiune văduvă pensionară viageră și d. Stavrache Stavrescu de profesiune propietar, după ce l-am eliberat adi dimineață de la secție, deoarece la prima cercetare ce am făcut-o aseară la fața locului pentru scandalul provenit, s-a pronunțat cu vociferări la adresa guvernului, care este un obiceiu al său cunoscut de toți concetățenii din această suburbie și în contra noastră chiar în eserciciul foncțiunii, transportându-ne în strada Grațiilor No. 13 bis unde se află imobilul în cestiune al susmencionatului propietar Stavrache Stavrescu, închiriat domnișoarii Matilda Popescu cu mama sa pe șase luni, de la sf. Dumitru corent până la sf. Gheorghe următor și pe care nu-i permite a intra în posesiune numai cu arvuna fără a complecta chiria, iar domnișoara Lucreția Ionescu cu mătușa sa trebuie să se mute și pretinde că nu vrea, deși propietarul susține că i-a rămas pe trecut datoare 22 de lei, lăsând și soba stricată, care d-sa contesteadă și nu lasă nici o mobilă amanet, constatând următoarele:

Avînd în vedere că d. Stavrache Stavrescu, propietarul imobilului din strada Grațiilor No.13 bis, lipit în dreapta cu imobilul aceluiași propietar cu No. 13 simplu, iar în stânga un loc viran tot al aceluiași propietar nengrădit depunându-se fel de fel de murdalâcuri de către vecini cum și de trecători, pentru care i s-a făcut în mai multe rânduri proces de contravențiune asupra salubrității publice, iar imobilul respectiv cu No. 13 bis fiind compus dintr-o cameră, o săliță și o bucătărie, toate de carămidă și o magadie de scânduri de lemne de foc, pe care l-a închiriat cu contract în regulă încă de la sf. Gheorghe trecut domnișoarii Lucreția Ionescu pe un an, iar acum sub felurite pretexte refudă, nevoind să considere absolut nimic.

Considerând că domnișoara Lucreția Ionescu pretinde că este în dreptul său deoarece în virtutea contractului cu timbru în regulă, când se știa că are domiciliu, neașteptându-se nicidecum, căci nu a avut măcar cea mai mică somațiune iar biletul de închiriat a fost pus ilegal și de aceea nu i-a dat nici o importanță, credând că este numai o glumă fiindcă datoria de 22 de franci nu intra la socoteala chiriei pentru că este bani împrumutați din mână, fiind prin urmare altă chestiune, și soba nu se putea strica, fiindcă a fost vară, și astfel nu voiește a evacua, deși sus-disul propietar i-a dat mobilele afară oprindu-i amanet un șifonel cu oglindă șlifuită în valoare de una sută douădeci de lei și o lampă sistem cu două fitiluri de porțolan cu abajur pentru suma de 18 lei, contestând patru care pretinde propietarul iar dânsul susține.

Având în vedere că d-șoara Matilda Popescu reclamă să intre imediat în casă neputând sta cu mobila d-sale expusă la intemperii, deoarece vremea amenință a se strica și începând să pice poate să i-o ude, și se păteadă fiind pluș de coloare delicată, și deoarece a părăsit orice alt domiciliu știind că a dat arvună de cincideci de lei și că poate conta cu siguranță iar propietarul a încuiat imobilul și a luat cheia, prin urmare nu cedeadă să lase a intra măcar un lucru cât de mic pâna ce nu i se achită tot restul chiriei în valoare de alți 50 de lei în plus peste arvună, ca să nu mai pață și cu domnișoara Matilda Popescu, căci s-a săturat, iar aceasta promite pe onoare cel mult peste cinci dile, adică la 1 Noiembre.

Considerând că din cercetarea ce am făcut-o aseară, când am fi putut pentru ca să facem proces-verbal de ultragiu adus guvernului și nouă ca agenți ai forței publice de către sus-numitul propietar, dar am credut de cuviință a nu mai continua nici un scandal, deoarece ne-am mărginit a duce la secție pe provocator până i va trece momentele de primă furie fiindcă pretindea până la sosirea noastră ambele chiriașe împreună cu mama și mătușa lor l-ar fi insultat și chiar l-ar fi lovit, încât de-abia a scapat spre a veni să reclame, care noi n-am constatat fiind dus la o altă chestiune de aceeași natură în strada Pacienții.

Având în vedere că după cum redultă din declarațiile părților, aseară ar fi venit domnișoara Matilda Popescu în birjă singură fără mobilă numai cu mama sa d-na Ghioala Popescu ca să vadă când începe să se mute domnișoara Lucreția Ionescu și cu mătușa sa d-na Anica Ionescu, iar acestea au început să râdă spunând că parol, dumneavoastră ați luat casa! iar la întrebarea domnișoarii Matildii Popescu că de ce râde, vechile chiriașe au răspuns că dânsele o au casa până la sf. Gheorghe, atunci a început nouele chiriașe să râdă, iar la întrebarea d-șoarii Lucreții Ionescu că de ce râde nouile chiriașe au răspuns că dânsele au dat arvuna în regulă, și atunci au început să caute pe propietar căci era ascuns în casa sa de alături.

Considerând că la pretențiunile chiriașelor sus-numitul propietar a amenințat cu dare afară din casă pe d-șoara Lucreția Ionescu și pe mătușa sa d-na Anica Ionescu, căci nu le mai dă casa, neplătind regulat chiria și având chiar pe trecut o datorie de 22 de lei și soba stricată, d-na Anica Ionescu exesperată a strigat să-i crape ochii cui minte, dacă datoria e de la chirie și soba nu era așa, pe câtă vreme d-șoara Matilda Popescu a dis că dacă se știe cu casa încurcată pentru ce face escrocherie și o mai dă și la alții! iar propietarul i-a raspuns că cu dumneata nici nu vorbesc până nu văz toată chiria că n-am poftă și de alt bucluc, și atunci pretinde dânsul că toate chiriașele au sărit asupra-i caudându-i lediuni.

Având în vedere că după intervenția noastră pentru a împăca pe părți, am luat în cercetare și actele constatând ca în chitanța dată de sus-numitul propietar că a primit arvuna de 50 de lei pentru imobilul pe care l-a închiriat domnișoarii Matilda Popescu nu se specifică numărul 13 bis ci dice numai 13 simplu iar amândouă imobilele sunt la fel identice cu deosebire că amândouă au fața pusă altfel cătră răsărit și cătră apus lipite spate-n spate, pentru ocadie ca să poată sparge didul de la mijloc și să facă un singur corp dacă s-ar ivi un amator cu famelie pentru o încăpere mai mare.

Considerând că toate chiriașele promit ca în cel mai scurt termen să achite resturile de datorii, iar chiriașele vechi să plătească și chiria pe semestrul următor, care propietarul se-nvoiește, iar d-șoara Matilda dice că sametegal ori la No. 13 bis, ori la 13 simplu, căci a luat casa providoriu până la sf. Gheorghe, iar propietarul care e becher poate să se mute în alt imobil mai mic pe care-l are în aceeași stradă la No. 12 vidavi, unde a rămas nenchiriat pretindând amatorii ca strada de curând construită nu are canal și tramvai.

Având în vedere că în fine s-a convins propietarul că e mai bine cu o bună maneră pentru ca să rămâie prin urmare domnișoara Lucreția Ionescu cu matușa sa d-na Aneta Ionescu la No. 13 bis, iar d-ra Matilda Popescu cu mama sa d-na Ghioala Popescu să se stabilede la No. 13 simplu, și nu rămâne nici cu imobilul de la No. 12 nenchiriat nemaiavând speranță după sf. Dumitru, deoarece fiind pe sedon de iarnă lumea s-a grăbit și a rămas foarte multe imobile goale, care se vede în fiecare stradă chiar mai la centru peste tot de închiriat.

Drept aceea am încheiat predentul proces-verbal spre a servi la trebuința părților…

Comisar secției 55

Mitică Pișculescu

Post-ul Proces-verbal (de Ion Luca Caragiale) apare prima dată în Literatura de azi.

Când s-a hotărât să frecventeze „Jockey-clubul”, mai întâi ca invitat, apoi ca membru propus de grupul intelectualilor de acolo, printre care unii îi erau tovarăși de vânătoare, a făcut acest pas ca scriitor care, împins de puterea sa de creație în continuă frământare, simțea nevoia de a observa cât mai îndeaproape un nou mediu social care-l interesa: societatea ieșeană, așa-zisă selectă, de după Primul Război Mondial.

Jockey-club își avea sediul într-un local propriu, socotit pe atunci printre construcțiile moderne ale orașului, atrăgând atenția trecătorilor prin poziția ce ocupa și prin folosirea în dublu scop: club și cofetărie. Clădirea era așezată în colțul din dreapta al străzii Lăpușneanu, acolo unde se întâlnește cu strada Copou, și se compunea dintr-un parter și etaj. Parterul, cu vitrinele și ușile lui mari, era amenajat anume în scop comercial. Aici era instalată o cofetărie de primul rang, al cărei concesionar de atunci, numit Tufli, era obligat să furnizeze membrilor clubului, la cerere, produse de cofetărie și aperitive. Etajul, ocupat de club, avea un hol mare și trei sau patru săli spațioase, luxos mobilate, cu o verandă mare înspre strada Lăpușneanu.

Câtăva vreme după constituirea lui – și de la această dată se scurseseră câteva decenii –, Jockey-club, fiind patronat de rege, a fost socotit ca un cerc select cu un număr limitat de membri – până la cel mult o sută. Și conform statutului inițial, transformat cu timpul în tradiție, nu puteau pătrunde decât anumite persoane care se bucurau de o situație socială deosebită și de avere: boieri încă avuți, actuali și foști înalți demnitari, influenți, în stare să procure fonduri de susținere la nevoie; apoi ofițeri superiori — de obicei generali și, în sfârșit, câteva personalități care se impuneau prin valoarea lor intelectuală, ca scriitorul Nicu Gane, istoricul A. D. Xenopol, renumitul profesor și om de știință Petre Poni și nu mai puțin apreciați, ceva mai târziu, alți doi profesori: Matei Cantacuzino și Dimitrie Alexandrescu, poreclit Tololoi.

De fapt, acest mănunchi de oameni spirituali, cu cultură aleasă, a ridicat prestigiul clubului față de opinia publică ieșeană, destul de exigentă în ce privește aprecierea valorii personale a celor ce frecventau diferite cercuri existente atunci în oraș.

Dar ca și în alte cercuri sau cluburi, și la Jockey, nu după mult timp, s-a împământenit o viață nocturnă, unde pasiunea jocului de cărți a cuprins cea mai mare parte din membri și invitați. Viața obișnuită la Jockey începea după-amiezile, cam pe la orele 5. Membrii, odată intrați în club, se adunau în grupe după cunoștințe și interese. Cei cu vază și prestigiu ocupau salonul din față, unde era veranda. Aici, cu ceaiuri sau cafele dinainte, cercetau câtva timp gazetele și revistele clubului, comentau apoi unele întâmplări ale zilei și sfârșeau cu câteva partide de panțarolă sau preferans timp de un ceas-două, după care plecau acasă.

Marea majoritate a membrilor însă, împrăștiată prin celelalte saloane, se frământa nerăbdătoare consumând câte ceva și făcându-și între ei confidențe în legătură cu aventurile galante avute. Dar cum se întuneca, îi vedeai adunându-se ca la comandă în jurul meselor pentru jocuri de cărți pe bani: écarté, pocher și mai ales bacara, stând până noaptea târziu, când un observator, cât de puțin atent, putea să vadă cum slăbiciunea omenească se transformă într-o patimă fără leac. La această viață nocturnă se adunau de obicei mulți membri și invitați: proprietari de moșii grevate de datorii mari, diverși oameni de afaceri, boieri scăpătați, în speranța unei șanse cu ajutorul căreia să-și refacă în parte starea materială pe drojdie.

Cu timpul, prin dispariția întemeietorilor, tradiția a slăbit și componența clubului a luat o altă înfățișare. Așa că în vremea când fratele meu a început să frecventeze acest cerc, printre membri se găsea un grup de intelectuali: profesori, medici, magistrați, avocați, ingineri, literați, apoi veniseră câțiva mari industriași, conducători de bănci și oameni politici cu priză în partide. Totuși, datorită urmei de tradiție ce mai ființa, aproape jumătate din numărul membrilor o constituiau încă urmașii fostelor familii boierești, mulți scăpătați materialicește, dar dornici a se număra printre membrii selectului club, socotind că prin această calitate își mențin un rang mai deosebit în societate.

Unii dintre acești urmași erau fără ocupație, trăind din veniturile modeste ce le mai rămăseseră, la care reușeau să adauge și unele mijloace de trai dubioase. Alții se văzuseră siliți să primească slujbe modeste, vremelnice, la stat sau la Epitropia Sf. Spiridon, datorită legăturilor de familie cu unii oameni ai zilei sau protecției politice, în care un rol însemnat îl jucau damele voalate. Speranța unor venituri ușor de câștigat era însă în jocul de cărți la club, care-i atrăgea pe toți așa cum atrage un magnet metalul. De fapt, o lume fără orizont, închistată într-o mentalitate învechită, retrogradă, străină și refractară față de tendințele de prefaceri economice și sociale ce se afirmau tot mai puternic după Primul Război Mondial.

În contrast cu această lume de suflete moarte, se afla un grup de intelectuali, care găseau aici unele mijloace de distracție și ocazii de întâlniri ce prilejuiau dese discuții și păreri asupra problemelor ce frământau țara pe atunci. Printre aceștia, țin să-i amintesc pe câțiva pe care i-am cunoscut mai bine.

Profesorul Ioan Simionescu, cunoscut om de știință, un aprig și neobosit luptător pentru popularizarea științei și culturii în straturile cât mai largi ale poporului, calități ce-au trezit un răsunet adânc în sufletul fratelui meu.

Profesorul Eugen Herovanu, un intelectual distins, cu vederi democratice. În tinerețe s-a relevat prin câteva producții literare gustate de cititori. Om perfect onest și modest, era mult prețuit pentru aceste calități. Ca avocat, nu căuta clientelă, deoarece îi repugna vorbăria goală. Era însă căutat în procesele grele în care, prin concluziile limpezi și juste ce le punea, ajuta mult pe magistrați.

În acest mediu, fratele meu venea în zilele programate spre seară pe la orele cinci, făcându-și partidele de panțarolă sau preferans cu partenerii cunoscuți și rar se întâmpla să stea peste ora zece. Obișnuiam să-l însoțesc numai până la club, iar alteori treceam pe acolo să-l întovărășesc la întoarcere acasă, în deal la Copou. Câteodată trebuia să aștept să-și isprăvească o partidă începută și în asemenea împrejurări, asistând la joc, făceam cunoștință cu unii membri care mă îndemnau să intru în rândurile lor, iar până atunci mă invitau să iau parte la joc, dacă doream. Eu nu jucam nici panțarolă, nici preferans, dar la invitația ce mi s-a făcut, că poate vreau să joc biliard pe consumație – joc la care aveam o oarecare îndemânare – din politețe am acceptat, jucând astfel de vreo câteva ori, rămânând ca în ce privește cererea de admitere ca membru să mă mai gândesc.

Așa s-a făcut că într-una din zilele de toamnă ale anului 1926 sau în 1927, spre seară, pe o vreme umedă după ploaie, fiind liber, l-am însoțit pe fratele meu la Jockey-club, unde primisem și eu o invitație. Cum stăteam în afara orașului, în deal la Copou, unde se făcuse noroi, mi-am luat galoșii – niște galoși noi, marca „Tretorn” – pe care i-am lăsat în vestiarul clubului la rând cu alte perechi, mai bune sau mai uzate, ale unora dintre membrii veniți ceva mai devreme.

În acea seară, amândoi am întârziat la jocurile unde ne angajasem, fiind printre ultimii care plecau. Cum fratele meu nu-și luase galoși, a trecut repede prin vestiar așteptându-mă afară pe trotuar până mi-i pun pe ai mei. Când colo, ce să vezi? Aceștia lipseau și în vestiar nu rămăsese decât o pereche veche și uzată. Întrebând pe omul de serviciu cine a luat galoșii mei, el n-a putut da nicio lămurire precisă.

Am ieșit din club explicând fratelui meu de ce am întârziat. El a rămas mai surprins decât mine. Nu-i venea să creadă că în selectul Jockey-club se poate întâmpla așa ceva.

Paguba nu era mare, dar faptul petrecut ne-a afectat mult. După câtva timp de mers în tăcere, am prins a vorbi:

– Bădie, dacă-i pe-aceia, eu trebuie să fiu mulțumit de această întâmplare care mă scutește de aci înainte să mai calc în acest club select.

– E bine că ai făcut și tu o experiență de natură socială, care îți va folosi în viață. Eu însă, adăugând la însemnările mele această întâmplare, trebuie să constat încă o dată, cu oarecare tristețe, cât de înșelătoare sunt aparențele.

După câtva timp, fiind întrebat de câțiva cunoscuți de ce nu se mai arată pe la Jockey, fratele meu le-a explicat motivul.

– Ei, cucoane Mihai, replică unul. Nu o lua și mata așa în tragic, căci orice pădure are și uscături!

– Da, într-adevăr, știu că orice pădure are și uscături, dar la Jockey-club sunt prea multe și eu nu mă simt bine între ele! răspunse fratele meu cu un ton mai apăsat ca de obicei.

Vasile Sadoveanu

Post-ul „JOCKEY-CLUB” apare prima dată în Literatura de azi.

Post-ul O ultimă scrisoare apare prima dată în Literatura de azi.