Autorul Zilei

Te aștept…

Scriitorul are două biografii: una literară, alcătuită din ani și titluri și una spirituală, construită afectiv și ideatic, prin urmare atemporală. Așadar, Opera poetului Geo Dumitrescu (17 mai 1920 – 28 septembrie 2004) cuprinde câteva volume de versuri, dintre care cel mai valoros este considerat ”Libertatea de a trage cu pușca”, pentru care primește Premiul Fundațiilor Regale în 1946, apoi, într-o ordine pur aleatorie,  „Jurnal de campanie”, „Nevoia de cercuri”, „Africa de sub frunte”, „Aș putea să arăt cum crește iarba”, „Câinele de lângă pod” ș.a., o activitate jurnalistică remarcabilă, traduceri însemnate din poezia universală, precum și titlurile de membru fondator al Uniunii Scriitorilor și membru corespondent al Academiei Române. Am trecut în revistă, pentru cei pedanți, câteva sintagme prea puțin grăitoare pentru spiritul poetic al celui care avea să devină un lider al generației sale, întemeind cenaclul ”Albatros” și odată cu el, secondat de  Dimitrie Stelaru, Ion Caraion, Constant Tonegaru, una dintre principalele mișcări literare din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru cei înzestrați cu sensibilitate și cu dorința de a pătrunde în intimitatea atelierului de creație al poetului, prin urmare de a ajunge la harta biografiei sale intime, în lumea inefabilă a esențelor și a autenticității, propunem unul dintre poemele mai puțin cunoscute, dar revelatoare pentru forța sa artistică, turnată în tiparul unui experimentalism care își propunea să răstoarne canoanele deja vetuste ale modernismului.  „Te aștept” surprinde într-un discurs liric de mare finețe, structurat senzorial pe traiectoria versului alb, trăirea intensă a clipei de grație care capătă amploare sufletească, relativizând tot ceea ce ține de lumea exterioară și coborând în profunzimile ființei, până la disiparea completă a eului. O viziune sui generis asupra iubirii evanescente, care, volatilizată în etericul trup al îndrăgostitului, purifică întregul univers, anihilând orice contradicție. Unitatea de măsură a timpului devine așteptarea, cântărită în bătăi de inimă.

Te aștept. Gândurile stau agățate, umede

De amintirea ta, umede, pe funie,

Într-o amiază inertă, fără nicio adiere…

Te aștept. Ceasul s-a oprit. Și doar inima

o aud măsurând vremea asurzitor,

Drumul unic de la tine până la tine.

Te aștept. Am ars cuvintele mișcării,

Totul în jur a rămas timp curat, împietrit,

nemișcat plutesc prin zăpezi nesfârșite, păduri,

pe umăr cu pasărea-liră, pasărea așteptării…

Te aștept. La fereastră, țurțuri verzui

subțiindu-se lăcrimează. Te aștept.

Cu inima strânsă, te aștept ascultând

Ape amare ce-mi lunecă tulburi

prin lăuntrice peșteri obscure. Încordat,

te aștept, puternice bătăi la ușă,

cu sufletul la gură, te aștept,

îngrozit și dulce, țin un tigru de coadă,

nedespărțit, purtând sub braț, mereu,

genunchiul tău cald, arcuit, așa cum mi l-ai lăsat în ultima dimineață…

Te aștept. Liniștea s-a strâns

într-un nod uriaș, exploziv, către el,

sfârâind ușor, aleargă scânteia pe fir,

nevăzută, milimetru cu milimetru,

în tic-tac-ul asurzitor, culminant, al inimii.

Te aștept, alergând pe spirala de groază

a îndoielii. Te aștept. Totul

va sări în aer, pierind,

și nu-mi va mai rămâne nimic

în afară de lacrima ta, surâs,

în afară de ochii arzând, negre lalele,

și de geamătul tău sfâșiind

dimineața clandestină de nuntă.

Ninge îndârjit, roiuri de viespi ațâțate,

Ori ninge solemn, aproape abstract,

fără nicio legătură cu mine,

dar te aștept, te aștept, și sus,

pe sufletul meu stâng, în turnuri,

flutură flamuri albastre.

Geo Dumitrescu – Te aștept

(sursă foto: www.romaniamama.ro)

2.081 cititori