Monica rememorează cu nostalgie epoca parteneriatelor strategice — triumviratul Beligan-Dinică-Moraru — și analizează cu luciditate „risipirea” generației actuale, forțată să alerge între castinguri, seriale și rețele sociale. De la frica de a nu-și răni partenerul de scenă, pe Costel Constantin, cu o prăjină de recuzită, până la refuzul tentant de a părăsi Teatrul Național pentru un salariu mai mare în mediul privat, actrița își reafirmă loialitatea față de prima sa dragoste: scena de stat. Interviul dezvăluie și o fațetă mai puțin cunoscută a artistei: cea de lider și apărător al drepturilor breslei. În calitate de președinte al Sindicatului UNIT din TNB, Monica Davidescu luptă astăzi pentru recunoașterea „muncii nenormate” a actorului, demonstrând că energia consumată într-o oră de spectacol nu poate fi cuantificată în fișe de pontaj. O discuție despre adevăr — cel de acasă și cel din lumina reflectoarelor —, despre importanța de a nu-ți uita rădăcinile și despre pariul pe care îl face cu viitorul prin propria companie de teatru, Concordia. O incursiune sinceră în culisele unei vieți dedicate teatrului, unde „tragediana ingenuă” a învățat că, pentru a înflori, trebuie mai întâi să știi să stai drept.

Interviul integral poate fi urmărit aici: https://www.youtube.com/watch?v=LoH0SGu35MQ&t=14s

Teatrul Național: A doua casă și martorul istoriei

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe actrița Monica Davidescu. Monica, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Monica Davidescu: Și eu îți mulțumesc tare mult pentru această invitație. Abia aștept să povestim, mai ales că suntem la mine acasă, pot spune așa, pentru că eu consider Teatrul Național a doua mea casă. Suntem aici la frumoasele tapiserii din holul central al Sălii Mari și e așa, un spațiu familiar pentru mine, un spațiu în care avem multe lucruri de discutat și probabil de depănat amintiri.

Ionuț Vulpescu: Într-adevăr, e un loc simbolic pentru cultura națională și suntem la tapiserii, cum se spune, sunt cele trei tapiserii. Aceasta din mijloc, Teatrul lumii, e o metaforă cu personaje teatrale, personaje mitologice, teatrul în istorie, în devenire și teatrul ca viață. E un loc splendid. Aceste tapiserii au fost construite chiar în anii ’70, când s-a inaugurat în 1973 actualul sediu al Teatrului Național.

Monica Davidescu: După ce fusese incendiu la celălalt.

Ionuț Vulpescu: Și au scăpat miraculos de incendiu. Și de un incendiu ulterior, cred că în ’78 a mai fost un incendiu.

Monica Davidescu: Nu știu, eram prea mică atunci, dar mă bucur că au scăpat, pentru că mi se pare că sunt niște decoruri absolut valoroase, impresionante și pe care nu le mai găsești în altă parte.

Prima întâlnire cu scena și profeția lui Ioan Cojar

Ionuț Vulpescu: Spuneai că Teatrul Național este a doua ta casă. Când ai intrat prima oară în această a doua casă?

Monica Davidescu: În 1997 am avut prima colaborare. Eram în anul 3-4 de facultate și am avut o colaborare aici, la Măniuțiu, la un Richard, cred. Nici nu mai știu. Era un Shakespeare în orice caz. Ceva mai special. A fost pentru mine o mare bucurie să intru cu acest spectacol aici. Dar am simțit dintotdeauna că Teatrul Național e locul în care mă pot exprima și locul care mă reprezintă. După aceea am avut… cred că ar trebui să vorbim în acest podcast despre Marile Întâlniri. Știi de ce? Pentru că una dintre Marile Întâlniri a fost în anul 2 de facultate cu Ion Cojar, Dumnezeu să-l odihnească.

Era rectorul UNATC-ului și în 1996, când m-a văzut în anul 2 la un examen, pe hol, pe scările UNATC-ului, m-a bătut așa frumos pe obraz și a zis: „Tu, fetiță, când termini, vii la Național!” Da, mulțumesc! „Cum vi s-a părut examenul?” Îți dai seama, era rectorul facultății și decanul de la teatru. Trebuia neapărat să obțin de la el o vorbă bună. Un examen bun, eram Vasilisa din Azilul de Noapte. Și după aceea au trecut cei doi ani, am mai avut alte spectacole, bineînțeles că dumnealui m-a mai văzut, bineînțeles că am mai vorbit pe holuri în acești doi ani, dar după aceea a venit octombrie și nu m-am mai dus la școală, că ce să vezi, terminasem licența. Și bunica, gazda la care stăteam atunci — îi spuneam eu mamaie sau bunica, dar era o gazdă la care găsisem chirie — mi-a zis: „Nu ți-a zis acum doi ani domnul acela de la facultate să te duci la Național?” „Ba da, mamaie, dar poate o fi uitat.” „Du-te tu și adu-i aminte!”

Ionuț Vulpescu: A fost primul tău impresar, mamaia de care zici.

Monica Davidescu: O altă mare întâlnire. Și a zis: „N-ai ce să pierzi, te duci frumos, îi spui bună ziua, te cunoaște, mi-ați zis să vin, eu am venit.”

Ionuț Vulpescu: I-ai fost studentă la un moment dat, nu?

Monica Davidescu: Da, am fost studentă în acea promoție UNATC și mă știa de la toate examenele, mi-a dat 10 și la licență. Și am venit și am zis: „Bună ziua, mi-ați zis să vin după aceea.” „Perfect, acum se fac angajări!” Și am prins 1998, perioada în care s-au angajat foarte mulți tineri. Toți abia terminasem facultatea, ceea ce a fost un mare noroc pentru mine și suntem acum mulți ajunși la vârsta de peste 50 de ani, angajați atunci.

Ionuț Vulpescu: Promoția ta?

Monica Davidescu: Promoția mea, da. Uite, spre exemplu, Natalia Călin, care a fost și ea angajată și este tot aici la Național. Marius Rizea, în promoție cu mine, e angajat tot aici la Național. Dar au mai fost și alții, pentru că tot atunci au venit Silviu Biriș, care era cu un an înainte, Ileana Olteanu, apoi Ovidiu Cuncea. Am fost mulți angajați atunci. M-am bucurat. În ’97-’98 am terminat facultatea și în ’98, în octombrie, am început munca mea la Teatrul Național.

Telefonul de la miezul nopții: Radu Beligan și succesul fenomenal

Ionuț Vulpescu: Edificarea celei de-a doua case. Eu te-am văzut, îmi amintesc, când era domnul Săraru director, în anii 2000. Te-am văzut în mai multe roluri la Sala Mare. Sigur, Ana, în Take, Ianke și Cadâr, regia lui Gonța, cred. Daria, în Crimă pentru pământ, tot regia lui Gonța.

Monica Davidescu: Și aici trebuie să spun despre o mare întâlnire, pentru că trenul meu la Național a fost Machinal cu Alexander Hausvater. În 2000 am făcut acest spectacol. Câteva luni mai târziu, după premiera acestui spectacol, devine director domnul Dinu Săraru, Dumnezeu să-l odihnească. 2001, deci oricum în anul acela, dar nu mai știu dacă era în 2000 sau la început în 2001. În orice caz, dumnealui, în momentul în care a venit director, în fiecare seară era la teatru și trecea pe la cele trei săli în care se juca și vedea câte o jumătate de oră, o oră din spectacol, să-și facă o părere, să cunoască actorii, voia să-i vadă, să-i simtă, să-i vadă cum sunt în scenă. Câțiva ani mai târziu am aflat această poveste de la dumnealui. Pe mine m-a prins în acel moment, în scenă, în care spuneam replica „Eu eram, eu l-am omorât!”, într-o cămașă de in albă, și urma să merg pe un scaun electric. Asta era povestea pe scurt.

La puțin timp după acea vizită a domnului Săraru, a venit să vadă spectacolul Radu Beligan. Și a văzut spectacolul, bineînțeles că noi eram toți terminați, o echipă foarte tânără acolo în Machinal. Pe la ora 11 noaptea, seara, după spectacol, am ajuns acasă, bineînțeles, m-am băgat și eu în pat, vorba aceea, și sună telefonul. Răspund la telefon. „Bună seara, Radu Beligan sunt.” În pijamale cum eram, m-am ridicat în picioare: „Da, bună seara!” „Drăguță, azi am fost să văd spectacolul Machinal. Nu mi-a plăcut.” Și mi s-au înmuiat picioarele. Și-am zis, ce să fac, vai de capul meu, ce am făcut! „Dar are un mare merit acest regizor. Te-a descoperit pe tine. Vrei să fii fata mea, Ana, în Take, Ianke și Cadâr?” Nu spun ce bucurie am simțit în seara aia cu fața la fereastră, că m-a sunat Radu Beligan să-mi spună să fiu fata lui în Take, Ianke și Cadâr. Și a urmat Take, Ianke și Cadâr.

Ionuț Vulpescu: Marele succes al acelor ani.

Monica Davidescu: Marele succes care a reîntors publicul la teatru. A fost o perioadă destul de lungă în anii ’90 în care sălile nu erau pline așa cum ne doream. Și Take, Iancu și Cadâr a fost unul dintre spectacolele etalon care au readus spectatorii în număr mare la teatru. Am mers în turnee cu el. Iar aici era coadă la bilete. Se intra, se stătea pe strapontine, se stătea pe scări.

Lecția „Monștrilor Sacri”: Energie, rigoare și camaraderie

Ionuț Vulpescu: Ai fost fata lui Radu Beligan, dar ai fost cumva adoptată și de Marin Moraru..

Monica Davidescu: Pentru mine, Take, Ianke și Cadâr a fost adevărata școală de teatru. Acolo chiar am învățat cum se transformă, cât de viu este un spectacol și cum poți să găsești lucruri și la reprezentația cu numărul 80. La reprezentația 80, apropo de asta, în al treilea an în care deja se juca, domnul Beligan descoperă gestul ăsta (face un gest). Și vreau să-ți spun că la gestul ăsta se râdea un minut. „Și ce facem? Îl botezăm? Îl botezăm în religia noastră pe el?” Atât era gestul. Și distribuția formidabilă!

Ionuț Vulpescu: Și ce ai învățat esențial? Sigur, e un alt tip de școală decât aceea pe care ai avut-o la UNATC. Faptul că ai putut să joci lângă Beligan, Marin Moraru și Dinică. Lecția școlii a fost cea mai puternică sau întâlnirea cu aceștia?

Monica Davidescu: Din lecția școlii de la Grigore Gonța, un regizor extraordinar și un actor și un profesor foarte bun, am învățat că trebuie să dau absolut tot, indiferent de cine este regizorul sau cine face spectacolul. E foarte posibil să nu-ți placă, dar tu trebuie să dai tot, în așa fel încât, indiferent de ce se întâmplă, tu să fii văzut. Asta a fost lecția mea. Iar la Take, Ianke și Cadâr am înțeles că energia este cea care e foarte importantă în spectacol, pentru că dacă oamenii lucrează în aceeași energie, atunci acest bulgăre se face mare și se duce către spectatori, iar energia spectacolului nu are cum să nu ajungă la toți ceilalți. Pentru că energia dintre noi trebuie să fie bună. Și să știi că mi s-a întâmplat să fac parte din spectacole mari în care energiile actorilor nu se sudau și spectacolele nu s-au jucat mai mult de 20, maxim 30 de reprezentații. Dar am avut, pe de altă parte, norocul să fac parte din cele mai multe distribuții care au jucat spectacole cu reprezentații de peste 50, 60, 80.

Ionuț Vulpescu: Ai fost și Doamna Maria în Apus de Soare. Nu s-a jucat foarte mult.

Monica Davidescu: Și aici am o poveste. Aveam 33 de ani. Eu 33, Costel Constantin 63. Dumnezeu să-l odihnească.

„Fă-ți documentarea!”: Lecția Mariei

Monica Davidescu: Am primit acest rol. Nu am înțeles exact. Zic, vai de mine, cred că nu știu ce să fac cu el. M-am dus în birou la domnul director Dinu Săraru: „Domnule director, am o problemă. Nu credeți că sunt prea tânără pentru Maria?” „Mă, tu n-ai făcut documentare la rol. Ia du-te și fă documentare!” Zic, vai de mine, m-a prins, într-adevăr. Eu le vedeam pe colegele mele care aveau undeva la 40, 50 de ani, prietene cu Costel Constantin, și mă gândeam că poate s-ar potrivi mai bine ca cuplu în scenă. „Fă-ți documentarea!” „Să trăiți!”

Îl sun repede pe Radu Găină, regizor și documentarist la Televiziunea Română. Eu lucram cu el niște documentare atunci, fix despre Ștefan cel Mare, despre Cuza, despre Elena… Și zic: „Radu, te rog, ajută-mă să înțeleg ce e cu Maria.” „Stai! Îți dau imediat.” Mi-a adus repede o carte: „Citește-o pe asta. Maria are 30 de ani, mai puțin decât Ștefan.” Zice: „Este ideală distribuția, că sunteți fix la 30 de ani diferență.” Maria, la 14 ani, s-a urcat singură pe calul lui Ștefan cel Mare: „Eu am să devin doamna acestui om.” A plecat cu el. A ajuns la curtea lui Ștefan, a devenit a doua soție, tot Maria, și i-a spus: „Nu, pe Maria de Mangop cum să o îndepărtăm? O ținem în casele ei. Nu-i nimic, îi facem noi mâncare.” Și Maria de Mangop a murit, se pare, otrăvită cu arsenic. I-a dat mâncare. Eu așa am tras concluzia, că e posibil să îi fi trimis; deci o femeie foarte puternică, care știa ce vrea.

E foarte adevărat că am zis, totuși: „Dar băieții mei sunt prea mari.” „Da, dar o să joace ceva mai mici.” Că Ștefănuț trebuia să aibă 17 ani. 14 cu 17 sunt… eram chiar la vârsta aceea, cum ar veni. Știu că Dinu Săraru l-a chemat pe Dan Pița. Da, domnul Dan Pița a făcut asta. Iar acel spectacol începea cu Crezul. Erau, cred, 40 de oameni în scenă care spuneau Crezul, venind „din Arghezi până în Bălcescu”, cum spunem noi. Venind din spatele scenei de tot și spunând Crezul încet. Deci, începea acel spectacol cu o încărcătură… toți oamenii erau drepți.

Ionuț Vulpescu: Un ritual, o ceremonie.

Risipirea generației actuale vs. concentrarea „Monștrilor Sacri”

Monica Davidescu: Asta pentru că, vrei nu vrei, Ștefan cel Mare este un ctitor al multor biserici. Pe de altă parte, ei au avut șansa televiziunii, a filmelor pe care le-au făcut și a faptului că toată lumea se uita doar la un singur program. Or, vrei nu vrei, oamenii îi vedeau doar pe ei. În afară de asta, în tinerețea lor, au mers de la un teatru la altul, ei erau repartizați. Cei mai mulți începeau prin provincie, un an sau doi, în care își făceau mâna, jucau foarte mult. Piatra Neamț, era Teatrul Tineretului, exact școală pentru ei, și asta a însemnat mult. Și mai aveau ceva: nu se risipeau.

În momentul în care aveau de făcut teatru, făceau teatru. Și apoi începeau un alt proiect în altă parte, pentru că erau susținuți, erau adorați de public, abia așteptai să-i vezi și atunci ei voiau să facă un produs bun pentru public. Acum, din păcate, generația mea — începând cu generația mea și mai ales cea tânără în acest moment — aleargă dintr-o parte în alta pentru un venit în plus, să facă și film, să facă și teatru, pentru că acum nu mai este o singură televiziune. Sunt zeci, și pe lângă asta sunt toate platformele sociale unde trebuie să trăiești, unde trebuie să exiști, pentru că dacă nu te vede lumea, nu exiști. Și atunci cred că oamenii se risipesc, nu se mai concentrează așa cum se concentrau.

Ionuț Vulpescu: Relațiile pe scenă și relațiile în trupă, în teatru, crezi că erau, dacă nu ideale, oricum mai bune atunci decât la generația voastră și la promoțiile din urmă?

Monica Davidescu: Nu știu, cred că și atunci existau disensiuni și oameni care nu voiau să lucreze cu alți oameni, tocmai din cuaza faptului că nu aveau același gen de energie și că nu se puteau asigura în scenă de un partener de nădejde. Mi-aduc aminte că domnul Albulescu spunea: „Nu, nu, nu, eu în distribuție dacă intru, vreau să fiu cu Marin Moraru, mă bazez pe el.” Sau Marin Moraru se baza tot timpul pe domnul Beligan, sau domnul Beligan pe Marin Moraru, sau Marin Moraru pe Dinică.

Ionuț Vulpescu: Parteneriate strategice…

Monica Davidescu: Erau niște parteneriate strategice, dar de ce? Pentru că aveau încredere unul în celălalt. Ei construiau cărămidă cu cărămidă și știau că atunci, într-un dialog în scenă, n-avea cum să nu iasă acea scenă bună.

Triumviratul de aur și rivalitățile din culise

Ionuț Vulpescu: Era vreo mare prietenie din lumea lor care te-a impresionat? O prietenie care a traversat decenii și care e, poate, un model pentru tine?

Monica Davidescu: În perioada aceea mi s-a părut că Moraru și Dinică erau foarte buni prieteni și că au lucrat mult împreună, cred că de la Așteptându-l pe Godot, o piesă pe care au făcut-o în tinerețe. Dar nu numai ei doi, cred că era un triumvirat. Cei trei — Beligan, Moraru și Dinică — au făcut mai multe împreună în timp.

Ionuț Vulpescu: Dar vreo adversitate? Ceva, vreun tip de rivalitate care v-a costat și pe voi ca martori în scenă?

Monica Davidescu: N-am fost martoră la asta. Cred că rivalități poate că erau mai curând între femei. Numai că, din nefericire, în dramaturgie, cumva ai un rol principal de femeie și celelalte de bărbați. Și cumva, aici era problema că unele nu puteau fi distribuite, dar asta pentru că, în general, sunt mai multe roluri de bărbați în multe piese. Cred că ar trebui să scrie mai multe femei piese și să pună mai multe femei. E greu.

Ionuț Vulpescu: Care e rolul la care ții cel mai mult?

Monica Davidescu: Am peste șaptezeci de roluri și să știi că la fiecare am ținut în parte când l-am făcut. Asta pentru că sunt neliniștită și, în momentul în care am avut o perioadă de doi ani în care n-am fost distribuită — se întâmplă, era o trupă mare — nu mi-a plăcut să stau pe la direcție: „Vă rog, dați-mi și mie ceva”, mi s-a părut umilitor. Atunci mi-am făcut compania mea de teatru sau am mers în altă parte. Nu știu, țin la fiecare în parte, dar să știi că Ana a fost un rol la care am ținut tocmai datorită faptului că am învățat mult din acesta. Take, Ianke și Cadâr îmi doresc să-l reiau la un moment dat în companie, dar când îmi vor îmbătrâni mai bine partenerii, iar eu n-am să joc Ana, cred că am să joc o babă…

Ionuț Vulpescu: Ai o distribuție în cap?

Monica Davidescu: Da, am o distribuție în cap. Sau, mă rog, parțial am o distribuție în cap, dar nu știu cum se vor schimba lucrurile, așa că nu le spun, că sunt superstițioasă. Din perioada aceea țin la multe spectacole. Visul unei nopți de vară în regia lui Felix Alexa, cu Helena, pe care am făcut-o acolo, iarăși am ținut mult la personajul acela și s-a jucat 11 ani. Am ținut mult și la spectacolul Machinal, pentru că, ți-am spus, e trenul meu la Teatrul Național. Acolo m-a văzut Radu Beligan, acolo m-a văzut Dinu Săraru și când m-a văzut în acea replică, spunând cum am spus la început, mi-a explicat puțin mai târziu: „De aceea acum joci Daria.”

Când a pus Crimă pentru pământ regizorul Grigore Gonța, pe mine m-a distribuit în Daria. Și m-a chemat domnul Săraru la dumnealui în birou și zice: „Uite, acum, după atâția ani, pot să spun de ce joci Daria. Când am citit scenariul și te-am văzut pe scenă, cu lumina în care eu am descris-o pe Daria mea în roman, cu cămașa de in în care eu am descris-o pe Daria mea în roman, blondă cu părul despletit, cum am descris-o pe Daria mea în roman, spunând vorbele ‘Eu eram, eu l-am omorât!’, cum spunea Daria mea în roman… zice, în momentul ăla am zis: Crimă pentru pământ trebuie să se facă aici.” Și s-a făcut trei sau patru ani mai târziu. Și m-am bucurat, și rolul ăla mi-a plăcut foarte mult. Cu Costel Constantin, da. Îi dădeam cu prăjina în cap.

Ionuț Vulpescu: La repetiții vă antrenați?

Monica Davidescu: Nu, în scenă! Aveam o prăjină foarte lungă, de vreo 4 metri, o prăjină din aia de scuturat prunele, știi? Și ea era făcută cu burete în așa fel încât să nu omor omul totuși, în scenă. Și eu trebuia să îl ating pe cap, dar nu vrei să știi cât de frică îmi era să dau cu prăjina aia în Costel Constantin, care, bineînțeles că juca că îl omoram. Da, era un moment pe care eu nu pot să-l uit.

Loialitatea față de „A doua casă”: De ce am refuzat să plec din Teatrul Național

Monica Davidescu: Și urcam apoi pe un deal, pe pantă — erau în pantă ridicate toate trapele de la Teatrul Național — și apoi urma să cobor niște trepte. La un moment dat, treptele nu erau semnalizate. Nu vrei să știi cum am simțit! Era să cad în gol. Mai aveam încă un metru și jumătate… că știi cum e? Îți intră undeva în minte tot traseul ăsta pe care îl faci până acolo, numai că, fiind în întuneric și nesemnalizate treptele, aveam senzația că o să cad de la 7-8 metri, cât eram acolo în înălțime. N-am căzut. Am fost bine. Numai că așa de puternică era impresia când trebuia să dau cu prăjina în capul omului din scenă.

Ionuț Vulpescu: E vreun moment în cariera ta când lucrurile… ai fost la o intersecție, la o cotitură și ai fi putut să alegi un alt drum?

Monica Davidescu: Mi s-a oferit, dar nu mi s-a părut loial să renunț la Teatrul Național. Tot sub direcția lui Dinu Săraru s-a făcut spectacolul Chicago. Un spectacol în care cântam, dansam, jucam, un spectacol extraordinar. S-a jucat 3 ani la rând, în fiecare sâmbătă, cu producători din afară. A fost o combinație: Teatrul Național a obținut o orgă nouă de lumini și, mai mult, o scenotehnică din asta de lumină. Atunci au băgat oamenii o sumă impresionantă, pentru că trebuiau schimbate multe lucruri, și au făcut acest spectacol săptămână de săptămână. A fost un succes. Acel Chicago… după aceea au mai urmat și alte musicaluri, respectiv Romeo și Julieta, care se juca în Teatrul „Ion Dacian” pe vremea când ființa la Sala Studio.

Și apoi alte spectacole, iar Teatrul „Ion Dacian” s-a mutat în sala nouă și a crescut. Atunci am avut o perioadă foarte bună, producătorul a adus un alt spectacol pentru mine și soțul meu să-l facem în particular. L-am făcut în particular, îl jucam la o sală de cinematograf, apoi l-am dus la un teatru particular și de la acel teatru particular am început să-l creștem. Eram eu cu soțul meu, am început să creștem teatrul și după aceea mi s-a propus: „Îți dăm același salariu ca la Teatrul Național să pleci de acolo și să-ți faci numai ce vrei tu, ce roluri vrei.” Era tentant, pentru că la Teatrul Național, deja în 2012-2014, nu mai primisem niciun rol. Ultimul rol pe care îl făcusem era în Bârfe, zvonuri și minciuni, o piesă pusă în scenă de Ion Caramitru, și nu mai aveam premiere. Simțeam că stau degeaba și că iau banii degeaba, ceea ce nu este în natura mea, și mi-am zis nu. Prefer să mă duc și să fac orice la Teatrul Național, dar nu renunț la Teatrul Național.

Compania Concordia și misiunea educațională: „Tăcerea e tot violență”

Monica Davidescu: Au început după aceea, au venit alte proiecte, au venit proiectele din „Uși Deschise”, unde am deja două proiecte la care țin foarte mult. E un program al teatrului prin care actorii pot aduce propuneri și, dacă spectacolul primește undă verde la vizionare, se poate intra cu el în producțiile Teatrului Național.

Ionuț Vulpescu: Ți-ai făcut totuși propria companie…

Monica Davidescu: Da, după aceea mi-am făcut compania mea. De ce? Pentru că am crescut vreo trei teatre încercând să-i învăț pe oameni cum se face și, când spun asta, mă refer la oamenii care veneau să ajute, dar care nu știau nici măcar cum se pune o haină pe umeraș. Și atunci mi-am zis: de ce să nu fac compania mea? Împreună cu soțul meu ne-am făcut Compania de Teatru Concordia, care este o extensie a Asociației ArtMusic, pentru că prin asociație facem și multe proiecte educaționale. Acum avem în desfășurare un proiect educațional cu Poliția Română, se numește „Tăcerea e tot violență”. Este un proiect împotriva bullying-ului și încercăm să facem conștientizare prin artă. Facem chiar spectacole independente fix pentru liceu, aducem liceul la teatru și vorbim despre asta. Și ne bucurăm că facem parte. Mergem și în țară, împărțim flyere, vorbim cu copiii, suntem peste tot. Asta e. Cred că teatrul are menirea asta, să fie educațional. Și dacă putem să facem asta, de ce să nu o facem?

Clasici în haine moderne: Caragiale, Peaky Blinders și actualitatea politică

Ionuț Vulpescu: Ți se pare că la cei care formează publicul nou, la cei tineri, tipul ăsta de mesaj al teatrului clasic este interesant sau este mai prizat, mai degrabă, într-o formulă modernă adaptată lumii lor?

Monica Davidescu: Să știi că publicul e foarte divers. Eu țin la piesele clasice, țin la marile capodopere dramaturgice, și naționale, și internaționale, dar în același timp mă gândesc că ele trebuie adaptate societății în care trăim. Și nu neapărat adaptate într-o direcție anume, ci pur și simplu să sugerezi spectatorilor câte ceva. Mi se întâmplă chiar acum: în companie am pus două spectacole de Caragiale. Am început cu O noapte furtunoasă și doar la costume am adăugat niște elemente à la Peaky Blinders — un serial pe care l-au văzut tinerii — și am zis: ah, gata! Vreau să spun că doar costumul te duce puțin într-un oarecare univers care ar putea să nu mai aibă legătură cu Caragiale, dar Caragiale fiind rostit la virgulă, e Caragiale exact așa cum este scris, fără niciun fel de intervenție. Și atunci spectacolul pare clasic, dar modern.

La O scrisoare pierdută, celălalt Caragiale la care am avut premiera de curând, acum câteva luni: costume clasice, semnate de Doina Levintza, piesă clasică, n-am tăiat, n-am distrus, n-am interpretat Caragiale în niciun fel, dar ne-am uitat puțin la clasa politică, la ce se întâmplă în alegeri — pentru că e vorba despre alegeri acolo — și doar am sugerat, prin două cabine de vot sau prin împărțirea stegulețelor, exact ceea ce scrie Caragiale. Și este de o actualitate covârșitoare! Oamenii spun: „Măi, fraților, dar parcă ați fost în alegerile trecute!” „Nu, e Caragiale, n-am schimbat nimic din Caragiale, e cel mai actual.” Da, asta e adevărat. Dar am luat și altele. Am luat un Feydeau din 1870 și ceva și doar am adaptat vorbele care erau mai vetuste, să spunem, în limbaj modern, și are mare trecere.

Publicul tânăr și provocarea lui Shakespeare

Ionuț Vulpescu: Dintre dramaturgii români, care ți se mai pare că sunt foarte actuali sau foarte iubiți și căutați de public?

Monica Davidescu: Cred că și Victor Ion Popa… am vorbit de Take…, dar și, uite, un coleg a pus Steaua fără nume și era încântat. Și vrea să pună și Jocul de-a vacanța, tot Sebastian. Văd că la noi aici… deci nici nu mi-a venit să cred că Allegro ma non troppo, un spectacol pus acum cred că aproape 10 sau 12 ani, se joacă în continuare cu sălile pline. Și e Minulescu, nici n-ai crede! Am jucat un timp în acest spectacol înlocuind o colegă care a rămas însărcinată și ne-am ajutat în perioada în care era în creșterea copilului. Acum a rămas în continuare colega mea pe rol. Cred că au trecere. Dar sunt și autori moderni care, dacă ar fi puși în stil clasic, crede-mă că ar fi foarte interesanți.

Ionuț Vulpescu: Pentru cei din afară, din dramaturgii universali, din cei clasici — am pomenit de Shakespeare — crezi că mai există public? Am văzut tot felul de interpretări și reinterpretări. Crezi că este același lucru sau tot trebuie să adaptezi în funcție de public?

Monica Davidescu: Cred că Shakespeare trebuie adaptat mai mult decât Caragiale. Caragiale este oricum actual; rostit în limba română, Caragiale e actual. Dar Shakespeare e puțin mai greu de înțeles de societatea actuală și mai ales de cei tineri. Însă, în momentul în care găsești ceva care să facă parte din universul lor și să-l aduci în spectacol ca acțiune, nu mai trebuie să schimbi text sau versuri. Într-adevăr, tinerii sunt mai grăbiți; ei nu mai stau la teatru trei ore. Stau greu trei ore la teatru. Atunci publicul de teatru care vine la un spectacol cu pauză este în continuare un public adult, nu un public tânăr. Spectacolele pentru publicul tânăr trebuie să fie de o durată la care ei să poată rezista: o oră și 45 sau două ore.

Pasiune și risipire: De la fata de la sat la biblioteca facultății

Ionuț Vulpescu: Crezi că mai e pasiunea pe care o aveați voi când erați în școală și când repetați zile întregi?

Monica Davidescu: Da, stăteam în sală. Sunt copii foarte pasionați. Am mai avut șansa să dau casting cu unii dintre ei pe la filme sau în diverse alte ocazii. Sunt foarte pasionați, vor să facă teatru, dar sunt risipiți. Pentru că în momentul în care sunt chemați la casting, gata, ideea este că fac un film și uită că erau prinși într-o repetiție. În momentul în care au intrat într-o repetiție și au scos o premieră, încep o alta în altă parte, aleargă în prea multe părți și nu se așază, nu-și dau timp. Nu că nu sunt pasionați, dar nu-și dau timp să se înțeleagă. Și e foarte adevărat că în teatru mi s-a întâmplat de multe ori să repeți ceva, să vrei să înțelegi ceva și să-ți pice fisa peste un an, pentru că te duceai într-o direcție greșită poate față de gândul inițial.

În facultate mi se întâmpla asta foarte des. În facultate aveam senzația că oamenii vorbesc o altă limbă. Aveam falsa senzație că eu vin de la țară și că sunt sub nivelul celor de la oraș. Petreceam mult timp în bibliotecă și după aceea mi-am dat seama că, de fapt, era total greșit. Eu veneam dintr-un oraș despre care se spunea că avea cei mai mulți intelectuali pe metru pătrat, Câmpina, în care era imposibil să n-ai o carte în mână dacă mergeai în autobuz. În autobuz învățai tema pentru a doua zi, citeai o carte, făceai un rebus… aveai o carte în mână! Nu puteai să mergi așa, oricum.

Și cumva eu știam, aveam un repertoriu vast de poezii, de monologuri, citisem, și tot mă gândeam: „Măi, dar dacă eu știu mai puțin? Dacă eu știu mai puțin?” Mi-am dat seama de lucrul ăsta puțin mai târziu, prin anul trei, când de fapt am realizat că nu știu mai puțin, știu chiar mai mult. Și că, pe lângă ceea ce știu, ce am citit și ce am în cap, știu să fac multe acțiuni pe care oamenii de la oraș n-aveau cum să le facă, pentru că eu am trăit la sat. Deci știu ce înseamnă îngrijirea animalelor, știu ce înseamnă pământul, știu ce înseamnă fânul. De aceea probabil domnul Săraru m-a și distribuit în Crimă pentru pământ, că a zis: „Tu ești un om de la sat, știi ce înseamnă o palmă de pământ în plus”. Și da.

Mentorii de la clasă și de pe scenă: De la Grigore Gonța la „Bibanu”

Ionuț Vulpescu: Care au fost profesorii favoriți în facultate? L-ai pomenit pe Ion Cojar.

Monica Davidescu: Da, profesorul meu a fost Grigore Gonța. A rămas în continuare favoritul meu pentru că era un om foarte grăbit să ne spună toate lucrurile, să ne facă să înțelegem totul. Cred că am această chestie de la el: trebuie să facem lucrurile, iar când ai început ceva, trebuie să-l duci la bun sfârșit. Nu intri așa în scenă, ca Vodă prin lobodă; intri cu un scop, duci un scop, lucrezi în scenă și, bineînțeles, trebuie să înțeleagă și spectatorul acest scop al tău. Încă îl mai vizitez, trebuie să-l sun astăzi și mă bucur că încă putem să vorbim. El este profesorul meu.

Ionuț Vulpescu: Ai fost la clasa lui?

Monica Davidescu: Am fost la clasa lui. El e profesorul de la care am învățat și regizorul unora dintre rolurile mele, regizorul acestor două spectacole în care am jucat: Take, Ianke și Cadâr și Crimă pentru pământ, două roluri foarte importante pentru mine. Și l-aș zice pe Dem Rădulescu, dar pe de altă parte, era profesor la cealaltă clasă, paralelă cu noi, dar eram colegi în spectacole. Dem Rădulescu este cunoscut publicului pentru sketch-urile pe care le spunea la microfon, iar în verile în care eu am prezentat foarte multe spectacole de divertisment pe litoral, el era unul dintre actorii principali. Eu eram prezentatoarea, tânăra prezentatoare drăguță care îi punea în lumină pe cei care intrau în scenă.

Ionuț Vulpescu: Studenta prezenta profesorul?

Monica Davidescu: Studenta prezenta profesorul, da. Mai înainte n-am fost studentă, în ’93-’94 nu eram încă studenta lui, după care am devenit în ’94 studentă. N-am fost la clasa lui niciodată, dar era cumva un profesor-actor de la care învățam în scenă.

„Tragediana ingenuă” care iubește comedia

Ionuț Vulpescu: Cum ți-a spus Ion Cojar: tragediană ingenuă?

Monica Davidescu: Da, când ieșeam din facultate ni se dădea un atribut, să zicem în funcție de rolurile pe care le-am jucat, cam care era genul tău. Eu am fost „tragediană ingenuă” și am zis că poate mi-e ușor să plâng, că mi-e ușor să-i fac pe oameni să plângă, dar mie îmi place comedia! Mie îmi plăcea, dar n-am prea fost distribuită în comedie și nu înțelegeam de ce. Acum mă distribui eu în comedii, stai liniștit, și-mi place.

Ionuț Vulpescu: Ai făcut compania și acolo te poți distribui…

Monica Davidescu: Trebuie să recunosc că am stat atât de mult pe lângă Ileana Stana Ionescu. Port mărgelele ei la gât, să știi că mi le-am pus astăzi în mod special, am zis că o să o pomenesc. Mi-a dat mai multe dintre bijuteriile sale înainte să-și piardă memoria și apoi, cu domnul Andrei Ionescu, tot așa, stăteam împreună și îmi zicea: „Uite, asta i-ar plăcea să o ai tu, asta i-ar plăcea să o ai tu”. S-au dus, asta e, Dumnezeu să-i odihnească. Am învățat de la ei în sketch-urile pe care le prezentam în toate spectacolele astea — și au fost multe, vorbesc de undeva la vreo 9 ani de prezentări seară de seară, uneori în fiecare vară, cel puțin 60 de zile, 60 de spectacole. Deci sunt mulți ani adunați. Stela Popescu, iarăși, Cristina Stamate… oameni cu care am lucrat, pe care i-am prezentat, i-am pus în lumină în scenă și de la care am învățat.

Ionuț Vulpescu: Ar trebui să scrii toate lucrurile astea.

Monica Davidescu: Ți le mai povestesc. Îți povestesc ție, pentru că memoria lor merită păstrată și merită să vorbim despre ei. Și nu numai legat de Teatrul Național… erau cunoscuți de toată lumea, tocmai prin prisma faptului că exista o singură televiziune la care ei erau foarte bine prezentați. Aveau filme, aveau aceste emisiuni cu sketch-uri, erau invitați peste tot. Probabil de aceea oamenii i-au păstrat în memorie. Noi nu mai avem această șansă, deoarece televiziunile, vezi bine, fac telenovele, seriale… nu toate au impact. Ai senzația, așa, că începe să fie un malaxor. Pentru noi, actorii, e foarte important să fii într-un serial, într-un film, capeți experiență și vizibilitate, însă experiența pe platou e foarte diferită de ceea ce se întâmplă în scenă. Dar te ajută și e foarte bună.

Ionuț Vulpescu: Ți se pare că formula asta, „tragediană ingenuă”, mai stă în picioare și astăzi, la treizeci de ani după ce a rostit-o Ion Cojar? Ți se pare că se potrivește?

Monica Davidescu: Din păcate n-am avut niciun rol în care să-i demonstrez acest lucru și mi-aș fi dorit. Nu mai pot să fac Anna Karenina, că-s depășită de vârstă. Nu știu, poate că la un moment dat se va găsi un proiect sau voi putea propune un proiect mare în care să pot demonstra că, da, pot fi tragediană ingenuă.

Vocea Sindicatului: Lupta pentru drepturile artiștilor și „Piramida Culturală”

Ionuț Vulpescu: Când a descoperit tragediana ingenuă că are și o vocație de sindicalistă, de cineva care îi adună pe ceilalți în jur și le apără drepturile?

Monica Davidescu: Să știi că asta cu sindicatul a venit, cred, în urma muncii de 8 ani în companie. Pentru că în companie a trebuit să-mi țin oamenii aproape și să-i mulțumesc. Din 2018 a trebuit să-mi apăr oamenii, să le apăr drepturile, dar să-i și oblig să-și facă treaba. E foarte greu, mai ales când am adus în companie oameni care m-au ajutat ca prieteni mai întâi, dar apoi au devenit angajații mei și au niște obligații. În același timp, eu mă gândesc cum să le ofer posibilitatea să aibă mai multe drepturi. În companie e ușor, că suntem puțini oameni, însă aici mi-am dat seama că la noi la teatru, dacă nu ai o bună corelare între vârful icebergului — care este actorul pe care îl vede spectatorul — și toată baza din spate (oamenii de la scenă care pun decorurile, costumele, luminile, sunetul, partea de producție și promovarea), moare repede interesul spectatorului. E un angrenaj întreg.

Cât am fost consilier la Primărie, am făcut un proiect care se numea „Piramida Culturală”. I-am spus așa tocmai pentru că eu văd lucrurile în dorința de a construi săli; spații încă mai există în București și poți să construiești de la zero niște săli pentru trupele independente. De ce? Pentru că foarte mulți tineri ies de pe băncile școlii și nu mai au unde să joace. Dar ei au inițiativă și își fac diverse proiecte particulare pe care nu au unde să le prezinte. Sunt teatre foarte mici, independente, cu 50-60 de oameni prin subsoluri. Unii închiriază cum fac eu; eu închiriez în sălile existente când și cum găsesc. Pot spune că joc 3 sau 4 zile pe lună, mai ales în zilele de luni care îmi sunt libere. Pentru ei ar fi esențial să se construiască o sală în care 30 de zile să joace 30 de trupe independente. Să ai măcar un spectacol pe lună unde să te poți prezenta.

Ionuț Vulpescu: Acum ai ajuns chiar să te ocupi de sindicat.

Monica Davidescu: Am început să mă ocup de Sindicatul Teatrului Național. Acum sunt președintele sindicatului unit, Sindicatul UNIT. Cele două sindicate, cel democratic și cel liber, s-au unit, au făcut fuziune. Sindicatul liber a absorbit sindicatul democratic și a devenit Sindicatul UNIT. Este vorba despre toată baza. Suntem 250 de membri acum. E vorba despre o bază foarte mare. Nu toți oamenii sunt în sindicate; sunt vreo 480 de angajați ai Teatrului Național, dar jumătate sunt în sindicatul acesta. Mai sunt încă două sindicate mici, Sindicatul Actorilor și încă unul, dar au puțini membri. Sunt în această echipă din decembrie anul trecut și acum au ieșit documentele, sunt președintă. Am multe lucruri de făcut.

Munca nenormată și echilibrul în trupă

Ionuț Vulpescu: Doamnă Președinte, cu ce te-ai confruntat în această perioadă de când conduci Sindicatul UNIT? Ce trebuie rezolvat urgent?

Monica Davidescu: În primul rând, această muncă nenormată la care vrem să ajungem. Să normezi munca unui actor la opt ore pe zi este extrem de dificil. Ceea ce mi se întâmplă mie în scenă într-o oră, în care mă gândesc cum să dau cu bâta în cap unui om fără să-l omor, crede-mă că mă consumă mai mult decât patru zile de muncă la birou. Asta nu poate fi cuantificat. Și atunci vreau să conving Ministerul Culturii și Ministerul Muncii. Suntem în procesul de negociere pentru a schimba acest Articol 15 din Ordonanța 21, să trecem de la muncă normată la muncă nenormată și să obligăm managerul să creeze obiective. Dacă eu am câteva obiective pe lună (spectacole, spectacole-lectură, podcast-uri, workshop-uri), atunci se consideră că mi-am făcut norma. Munca vizibilă este prezența la teatru, iar cea invizibilă este ceea ce faci acasă, învățând roluri sau menținându-ți condiția fizică.

Încerc să îi conving să ajungem la un număr de obiective agreat de toată lumea. Acest lucru atrage după sine o responsabilitate pentru manager: dacă e obligat să țină trupa angajată, trebuie să aibă grijă să aducă regizori care să pună spectacole pentru această trupă și să îi coordoneze pe actori. Din nefericire, în perioadele de interimat s-a lucrat pe grupuri: „hai că pui tu”, „punem cu ăsta”. Au fost oameni care au ieșit dintr-o premieră azi și au început alt spectacol mâine, în timp ce alții au stat degeaba.

Ionuț Vulpescu: Nu e o soluție.

Monica Davidescu: Nu e o soluție. În primul rând că îl folosești atât de mult pe acel om încât nu va mai da randament, iar în al doilea rând ceilalți rămân fără obiective. Trebuie să fii atât de echilibrat încât să poți să dai obiective tuturor.

Profilul managerului ideal: Eficiență, strategie și respect pentru trupă

Ionuț Vulpescu: Cum ar trebui să arate, din perspectiva ta, directorul Teatrului Național și ce așteptări sunt de la el?

Monica Davidescu: Ar trebui să gândească pe termen lung. Cred că, pentru a mulțumi pe toată lumea, ar trebui să gândească obiectiv, să aducă proiecte care să angajeze toate cele șase săli și să le pună într-o anumită ordine. Pentru că, dacă te duci cu trei proiecte — cum sunt acum începute la Sala Studio — toate în același timp, e prea mult pentru producție. Sunt aceiași oameni la tehnic, n-ai cum să faci trei „case” în același timp, când vor toți. Trebuie o eficientă programare a timpului.

Dacă se gândește clar că în mai este programată premiera X la Studio, în iunie premiera cealaltă la Sala Atelier, în septembrie la Sala Mare, atunci rotești resursele. Aduci regizorii în așa fel încât să monteze la sălile respective; dacă toți se înghesuie pe Studio sau pe Sala Mare, îl aduci pe unul anul ăsta și pe celălalt la anul, când îi vine din nou rândul sălii respective. Am această pretenție a programului, pentru că, dacă ai un program pe un minim de trei luni, toată lumea știe ce are de făcut. Mașinistul va ști cum să-și așeze decorurile în portofoliu; dacă el nu știe ce face peste trei săptămâni, decorul pe care trebuie să-l pună mâine este cumva în spatele altor șapte decoruri. Și atunci mută manual șapte decoruri din depozit ca să-l scoată pe acela, pentru că așa s-a nimerit cu programul. O programare ar ușura munca tuturor: a celor de la scenă, de la producție și, bineînțeles, a actorilor. Iar în această programare trebuie să aibă grijă să rotească trupa, astfel încât toți să aibă cel puțin o premieră pe an. Actorii sunt nemulțumiți doar atunci când nu lucrează.

Magia distribuției: 70% din succesul unui spectacol

Ionuț Vulpescu: Te întreb de energie — ai folosit de mai multe ori cuvântul ăsta. Când se pierde energia asta în trupă? Când devine negativă? Atunci când nu joci, nu?

Monica Davidescu: În principiu, da. Când nu joci sau când rolul pe care îl ai de făcut este sub nivelul tău, ori te simți umilit în rolul acela, se întâmplă ca tu însuți să fii „energia greșită” în grup. Tot la școală am învățat de la Moisescu, Dumnezeu să-l odihnească — eram la orele de regie cu colegii de la regie, noi fiind actorii care lucrau cu ei. Le spunea așa: „O distribuție bine făcută pe energiile corecte în scenă a rezolvat problema regiei în proporție de 70%. Cu 20% mai vii tu de acasă, 10% mai ai întâmplarea și ai rezolvat problema.” Prin urmare, regizorii trebuie să fie foarte atenți la distribuții.

Ionuț Vulpescu: Crezi că Teatrul Național mai poate să fie acel loc special, izvorul energiilor pozitive în teatrul românesc?

Monica Davidescu: Da. Cred că Teatrul Național are nevoie de titluri mari. Are această obligație să mențină cultura, să păstreze lucrurile importante care s-au făcut înainte și să meargă mai departe. Și are și spațiile necesare. Sunt șapte săli: una e valabilă vara, una pentru 9G (noua generație), dar sunt celelalte patru săli mari unde poți face spectacole atât clasice, cât și moderne, contemporane. Trebuie doar o bună programare.

Ionuț Vulpescu: Și dimensiunea națională? Care ar fi raportul între dramaturgia universală și creația românească?

Monica Davidescu: Eu cred că ar trebui să avem minim 30% creație românească. Teatrul se cheamă „I.L. Caragiale”, deci o piesă de Caragiale n-ar trebui niciodată să lipsească din repertoriu. Dacă acum avem Scrisoarea pierdută și D’ale carnavalului, avem și în chirie spectacole precum O noapte furtunoasă a mea, de la Compania de Teatru Concordia.

De la admiterea cu Mircea Albulescu la versurile „rapandulelor”

Ionuț Vulpescu: Care este proiectul tău major acum?

Monica Davidescu: Ne-am înhămat la o muncă destul de grea: vrem să facem Romeo și Julieta în cadrul Companiei de Teatru Concordia. Am început deja o primă repetiție, o primă întâlnire cu scenografii pentru costume. Shakespeare din nou!

Ionuț Vulpescu: Când ai dat admiterea la UNATC, ce monolog ai avut?

Monica Davidescu: Din Act venețian de Camil Petrescu: „Am mâncat măsline putrede cu pâine și te-am așteptat…”. Mi-aduc aminte că am început să-l spun, iar Mircea Albulescu, care era în comisie, mi-a zis: „Stop, stop!”. Eu îl spuneam înverșunată, cu patos și obidă, că eram supărată, părăsită. Și el a zis: „Vreau să te întinzi așa pe marginea scenei și să nu-ți pese! Spune ca și cum nu ți-ar păsa! Uite, e acolo la ușă, el pleacă și ție nici nu-ți pasă.” Am făcut așa cum mi-a zis. Mi s-a părut WOW să primești o indicație și să te transformi instantaneu. Cred că de aceea am și luat examenul atunci.

Ionuț Vulpescu: Ai peste 70 de roluri. E vreo replică favorită care te reprezintă?

Monica Davidescu: Am ales ceva pentru astăzi… cine vrea, pricepe: „Meserii sunt felurite, dar mă scoateți din sărite că nu-i una să vă plac! Scumpe surioare? Iacă! Mai înșiră-le! Dar pe alese! Cartofori, cusători, cerconțepici și crai, și birtași, și polițai, caligrafi, spițeri, cătane și chipuri de cocoane, dezvărțate sau vădane, matracuce și modiste, și farfuze, și coriste… Iubitoare, foc de scule! Rapandule!” Face parte din una dintre primele scrieri dramaturgice ale acestei țări. Spectacolul s-a numit Molto, gran impressione, aici la Național.

Adevărul în familie și adevărul de pe scenă

Ionuț Vulpescu: Care sunt valorile tale definitorii, atât în viața personală, cât și în cea artistică?

Monica Davidescu: Pe mine mă încântă să spun adevărul, deși nu e bine să fie spus de fiecare dată. Acasă, între mine, soț și copil, trebuie să fie totul adevărat, chiar dacă uneori ne doare. Criticile ni le spunem din adevăr. Cred că e cel mai greu lucru între soți, să-ți accepți criticile, dar noi o facem. Aici, la teatru, aș vrea același lucru. De multe ori oamenii inventează lucruri și se propagă neadevăruri, se face din țânțar armăsar. E nevoie să spui adevărul în față. Iar în scenă, tot ce spui e adevărat. Fetița mea mă întreba: „Mami, tu minți acolo în scenă?”. I-am zis: „Mamă, pentru personaj, lucrurile pe care le spune sunt adevărate.” Eu țin la acel adevăr. Chiar dacă spectatorul știe că e o ficțiune, pentru mine, în acel moment, e un adevăr.

Ionuț Vulpescu: Monica Davidescu, mulțumesc mult pentru adevărurile acestei zile. Vin cu mare bucurie la spectacolele tale.

Monica Davidescu: Să nu ratezi Incognito, Secretul familiei Posket sau Bârfe, zvonuri și minciuni de Neil Simon. Sper să se reia curând.

Ionuț Vulpescu: În final, un gând pentru cei care urmăresc podcastul Avangarda.

Monica Davidescu: Gândul meu este acesta: să nu uitați niciunul de unde ați plecat. Nu vă uitați rădăcinile, pentru că ele ne fac să stăm drepți. Dacă ne uităm la rădăcinile din dramaturgie, ne inspirăm de acolo. Dacă ne uităm la rădăcinile de la părinți, vedem cum ne sprijină. Dacă vă inspirați din trecut, puteți să înfloriți în orice mod, dar fără să vă uitați rădăcinile.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult.

Monica Davidescu: Mulțumesc și eu.

Post-ul „Acasă”, la Teatrul Național apare prima dată în Literatura de azi.

Interviul integral e disponibil aici : https://www.youtube.com/watch?v=ourYBqGFL9M

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să-l am invitat pe istoricul și scriitorul Filip-Lucian Iorga. Domnule Iorga, mulțumesc că ați acceptat invitația mea!

Filip-Lucian Iorga: Mulțumesc pentru invitație! Încep cu o surprindere: ce curios și ce bucurie pentru mine să fiu invitat la o discuție sub sigla „Avangardei”… Nu m-am considerat avangardist, pentru că mă ocup de istorie, de trecut, de secolul al XIX-lea. Să spunem că vin dintr-o zonă mai conservatoare. Dar da, într-un anumit context, treaba asta cu trecutul devine „avangardă”, pentru că este din ce în ce mai excentrică.

Întâlnirea din liceu cu Alexandru Paleologu

Ionuț Vulpescu: Ați realizat multe interviuri cu personalități. Volumul Trecutul este viu, cu Neagu Djuvara, Breviar pentru păstrarea clipelor, cu Alexandru Paleologu. I-ați intervievat pe Lena Constante, Barbu Brezianu, Constantin Țoiu, Mircea Horia Simionescu. Personalități străine precum Jean Delumeau, Jacques Le Goff. Cum e mai ușor? Cum te simți mai confortabil? În postura celui care ia interviul sau a celui care trebuie să răspundă la întrebări?

Filip-Lucian Iorga: Cred că m-am obișnuit în ultimii ani să fiu intervievat, dar poate că aveam mai multe emoții la început, când mergeam eu la aceste interviuri, pentru că era o mare diferență de vârstă. Gândiți-vă cum e să fii elev de liceu și să-l întâlnești pe Alexandru Paleologu, care nu era doar un octogenar, ci era un scriitor faimos, era parlamentar, ambasador, o figură foarte publică.

După anii ’90, a fost considerat – și asta îl enerva foarte tare – unul dintre „ultimii boieri”, pentru că nu există „ultimii boieri”, ei încă mai sunt. Sigur că aveai emoții, te pregăteai foarte bine, le citeai cărțile… așa făceam eu. Dar până la urmă, treptat, a devenit o plăcere, un deliciu să am această oportunitate de a vorbi cu astfel de oameni. Inițial a fost această dorință de a cunoaște oameni care mi se păreau diferiți, să spunem, față de media societății, față de atmosfera generală.

Cred că totul a pornit de acasă, din familie, din conversațiile cu bunicul meu, care venea cumva din această lume a intelectualilor interbelici. A fost ofițer de carieră, dat afară de comuniști după război după război și făcuse Politehnica, era inginer energetician, dar cu o cultură caracteristică acelei generații. Adică făcea lucruri pe care eu nu sunt capabil să le fac: desena foarte frumos, decupa foarte frumos. Chiar zilele trecute am înrămat un autoportret al lui, un profil făcut din carton – se uita în oglindă și își decupa propriul profil.

Citea foarte mult. Îmi amintesc că obișnuiam să citim acasă poeziile lui Eminescu sau din Caragiale, ca să ne distreze, și ne explica atunci când nu înțelegeam un cuvânt sau o situație. De acolo am înțeles, am aflat pentru prima dată că în „scrisoarea pierdută” e o luptă în interiorul unui partid, și nu între două partide, cum ai putea crede dacă nu cunoști realitatea politică interbelică.

Ionuț Vulpescu: Cele mai grele bătălii sunt cele din interiorul partidelor…

Filip-Lucian Iorga: Dumneavoastră știți mai bine lucrurile astea… Deci cumva am pornit de acasă. Și îmi amintesc – acum realizez – că bunicul avea o metodă de a mă antrena. Eu aveam 6, 7, 8 ani, iar el avea 70. Obișnuia să mă contrazică, poate chiar și atunci când era de acord cu ce spuneam sau cu opiniile mele. Mi-am dat seama că mă contrazicea chiar și când spuneam lucruri diferite sau când mă răzgândeam; încerca să mă provoace să argumentez. Mă întreba mereu de ce cred asta.

Ionuț Vulpescu: O școală înainte de școală.

Filip-Lucian Iorga: Da, a fost o școală. El și-a făcut liceul la Matei Basarab în București, iar acelea erau licee serioase. El și frații lui au fost la Matei Basarab – latină, greacă veche… Chiar am manualele lor. Și bunicii, și bunica mea Alexandrina mi-au insuflat acest interes pentru trecut prin poveștile de familie. Străbunicul care a fost luat prizonier la Turtucaia…

Despre curaj și candoare

Ionuț Vulpescu : Avem aici, să arătăm, această carte absolut superbă, un album: Cartea Curajului și a Candorii, scris de Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga.

Filip-Lucian Iorga: Aici sunt bunicii soției mele, Ana. Am ajuns să frunzărim arhivele familiei și am găsit un caiet de gospodărie. Bunica Anei, Ana Vasilescu, din Neamț, făcuse o școală de gospodărie la Brașov. Erau foarte la modă în perioada interbelică, școli foarte serioase. De fapt nu de gospodărie, materia respectivă era de gospodărie, școala se chema de conducătoare de grădini, adică de educatoare. Ea a fost educatoare și învățătoare în perioada interbelică.

L-a cunoscut pe ofițerul Radu C. Mihail, care venea din sudul țării, din Vlașca. S-au cunoscut în Transilvania, și acest lucru e simbolic, pentru că e cumva un rezultat al Marii Uniri: o fată din Moldova și un băiat din Țara Românească se întâlnesc în Transilvania, se căsătoresc acolo. E această categorie care se ridică, elita rurală care se școlește și care reprezintă coloana vertebrală a țării, urmând modelul elitelor înalte.

Este și o categorie foarte lovită după război, când au venit comuniștii. Radu Mihail a luptat pe Frontul de Est, ceea ce a devenit după război incorect politic, pentru că a luptat împotriva „marilor prieteni” de la Răsărit, împotriva URSS. A fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, decorat pentru curaj pe Frontul de Est. Și s-a întâmplat să fie eliminat din armată, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea vechilor ofițeri și cu bunicul meu. A trebuit să supraviețuiască, să muncească, să-și continue viața. Copiii au avut multe obstacole în școli. Tatăl Anei, de exemplu, a vrut să fie ofițer ca tatăl lui, dar nu a putut.

Elita bunicilor

Ionuț Vulpescu: Bunicii voștri, cei patru, sunt, într-un fel, primul contact cu elita pe care ați studiat-o și ați prezentat-o celorlalți. Prin ei a fost prima ușă deschisă către lume.

Filip-Lucian Iorga: Da, bunicul meu matern, Mircea Stănescu, făcea parte dintr-o veche familie de boieri și moșneni din Ialomița, o ramură cu un nume al unei familii mai cunoscute, Poenaru- Bordea (există o stradă în București). Primul ofițer român căzut în Primul Război Mondial a fost Gheorghe Poenaru-Bordea. O altă ramură, Poenaru Iatan, înrudită cu Ștefan Luchian, cu mareșalul Prezan. Bunicul meu făcea parte din această ramură care a păstrat numele inițial al familiei din secolul al XVII-lea, Bărbulescu, apoi Stănescu, urmașii unui Barbu din secolul al XVI-lea.

Ionuț Vulpescu: Și semnați Filip-Lucian Iorga Bărbulescu.

Filip-Lucian Iorga: Doar pe Facebook. Nu mi-am luat numele în acte, deși nu e un nume rar, sunt mulți Bărbulescu, dar e un nume care are o istorie, apare în secolul al XVII-lea, e atestat în documente și încerc să-l onorez. Sigur că a fost un prim contact cu o lume care era cumva așezată undeva sub o copertă, sau exilată, sau persecutată în deceniile de comunism. Am început să aflu lucruri, să mi se povestească. Au trecut 80 de ani de la mitingul din 8 noiembrie 1945, ultima mare miting pro-monarhie și prima mare manifestație anticomunistă, reprimată la acea vreme. Bunicul meu a fost acolo și îmi povestea cum a fost cu prietenii lui liberali, cum mergeau la spitale să vadă oamenii răniți. Nu făcea politică, ofițerii pe atunci nu se implicau în politică, dar era „politica națiunii” în acel moment. Regele Mihai reprezenta încă o speranță pentru români în fața trupelor sovietice și a perspectivei comunizării.

Așa am ajuns acolo. Și mulțumită liceului – pentru că am făcut liceul la Spiru Haret – am aflat de toți acei absolvenți pasionanți: de la Mircea Eliade la Constantin Noica, de Nicu Steinhardt și toți ceilalți. Paleologu, Brezianu… Barbu Brezianu a fost primul pe care l-am întâlnit ca licean. Am debutat la revista Vlăstarul, unde debutaseră și unii dintre acești cărturari interbelici. Așa l-am cunoscut pe Barbu Brezianu, care m-a frapat prin delicatețe, prin eleganță. Era un personaj, cum azi nu mai vezi. Avea o bibliotecă și o colecție frumoasă de documente, de fotografii, și o bunătate și o blândețe…

Îmi povestea – și eu eram încă șocat, nu înțelegeam exact cum au reușit acești oameni să nu fie înrăiți de lucrurile prin care au trecut. Îmi povestea că, după ce a dus o viață destul de largă și spectaculoasă, s-a căsătorit cu una dintre cele mai bogate fete din București, Adina Asan (cei cu casa din Piața Romană, care au avut una dintre primele mașini din București), și a intrat în această familie. Există poze cu el și cu Noica îmbrăcați în frac la baluri. Și el asta spunea. ”M-au luat, m-au închis, am ajuns la Canal… și cum a fost acolo, sufereați?”

Iar el spunea: „Da, eram robi la roabă, căram piatră cu roaba… dar seara era foarte frumos. Mă uitam la stele. În oraș nu văzusesm stelele, acolo la Canal am văzut cerul, era minunat.”

Unii s-au salvat prin credință, alții prin cultură, povestindu-și unii altora – acele așa-zise „universități din închisori” – își aminteau cărțile citite, învățau limbi străine. Unii pur și simplu s-au născut probabil cu o înzestrare sau cu un optimism care nu poate fi învins de nicio împrejurare.

Bunătatea ca inteligență

Ionuț Vulpescu: Bunătatea este o formă de inteligență? Paleologu spunea că nu există „inteligență diabolică”. Nu există așa ceva. Inteligența este o expresie a bunătății; doar oamenii buni pot fi inteligenți.

Filip-Lucian Iorga: Da. Și răutatea este un semn de prostie. El spunea mereu că diavolul este de fapt prost; că încearcă, e viclean, dar nu e inteligent. Inteligența, în această ordine, înseamnă până la urmă să ai acele opțiuni de viață care să te mântuiască. Despre asta e vorba, e o perspectivă creștină asupra lucrurilor.

Ionuț Vulpescu: Convingeri și idealuri. Mi-a plăcut mult titlul cărții, Cartea Curajului și a Candorii. Curaj, candoare… probabil printre cele mai delicate cuvinte. Poate și „tandrețe”. Sunt câteva, foarte puține.

Filip-Lucian Iorga: Și printre calitățile destul de rare. Nu e foarte ușor să fii curajos sau să rămâi candid, să rămâi curat și să faci aceste lucruri în același timp. Să rămâi curat, să fii curajos, nu este foarte ușor. Mulți din acea generație… acum, fără să idealizăm excesiv, desigur, au fost și bestii, bestii au fost în toate generațiile.

Ionuț Vulpescu: Natura umană face acest lucru posibil oricând.

Filip-Lucian Iorga: Dar în toate epocile, cred că e datoria noastră să căutăm astfel de repere, să le identificăm în cărți și în oameni.

Ionuț Vulpescu: Să avem repere și modele. Bestii au fost oricând în istorie, și în istoria noastră cu siguranță, în secolul XX, un secol teribil. Mai sunt însă candizi astăzi?

Filip-Lucian Iorga: Ce exemplu să vă dau? Dacă ascultăm muzica ușoară din perioada interbelică… sigur, după aia știm ce a urmat. Carnagiu, Războiul al II-lea Mondial, Holocaustul, Gulagul. Lucruri oribile. Dar dacă asculți muzica aia interbelică, din anii 20-30, ea vorbește și despre candoare și amorul care era cântat în acele melodii, asculți Jean Moscopol, Cristian Vasile, aveau ceva naiv versurile, ne fac să zâmbim, erau foarte delicate, atât de candide. Desigur, lumea trecea prin traumele prin care a trecut, sensibilitățile s-au tocit. Astăzi ascultăm muzică în care dragostea este exprimată în muzica la modă… nu mai e nimic candid acolo.

Ionuț Vulpescu:  Alexandru Paleologu spunea: un om care nu are talent literar nu e bărbat pe deplin. Vedem alte talente azi…

Filip-Lucian Iorga: Bun, sunt mari scriitori, dar ei sunt profesionalizați. În general scriitorii se ocupă cu scrisul, cu literatura, îți văd de treaba lor. Dar ce ne facem cu restul societății? Apropo de ce spuneam mai devreme, inginerii din perioada interbelică sau școliți atunci aveau talent, scriau bine. În corespondență, cel puțin, scriau frumos. Politicienii… Erau artiști! Dacă citești discursurile lui Barbu Catargiu, Lascăr Catargiu sau alții… Iorga, Brătienii, Take Ionescu „Gură de Aur”.

Ionuț Vulpescu: Aveau cultură. Educație și cultură. Cum integrăm aceste povești din această carte, povești precum cele ale bunicilor voștri, cum integrăm aceste povești în istorie? Aceste mici biografii personale și de familie, cum le contextualizăm, cum le integrăm în istoria țării și chiar a lumii, uneori, când se petrec într-un context precum Primul Război Mondial?

Filip-Lucian Iorga: Cred cu tărie că micro-istoria, așa-zisele „ mici istorii”, ne ajută să înțelegem mult mai bine ce s-a întâmplat în trecut. Pentru că, de multe ori, marile sinteze sau cărțile teoretice, tratatele sau manualele tind să depersonalizeze istoria, să vorbească despre evenimente abstracte, despre structuri abstracte. Desigur, acele structuri profunde ale istoriei trebuie cercetate. Dar nu poți avea contact cu trecutul dacă nu înțelegi că acest trecut a fost populat de oameni ca noi. Bun, diferiți poate prin moravuri, haine, lucrurile pe care le mâncau sau despre care vorbeau, dar erau oameni ca noi. Și în acest fel, înțelegând proximitatea, asemănările dintre noi, putem înțelege mai bine cum au acționat, de ce au făcut anumite lucruri și cum a fost construită lumea în care trăim azi. Pentru că noi nu suntem rupți… De multe ori asta e o mare greșeală: „facem istorie”. Dar istoria nu e doar disciplina pe care o învățăm la școală. Istoria e parte din fiecare dintre noi, pentru că avem niște părinți, niște bunici, niște străbunici care au trecut prin aceste evenimente, prin aceste traume, și noi suntem rezultatul lor, cu bune și cu rele. Dacă nu înțelegem asta, ajungem în blocajele de care ne plângem atât de des, tocmai pentru că nu ne asumăm. Și acesta este un cuvânt la care am o alergie, pentru că vorbim despre asta… „să fim asumați”, „să ne asumăm lucruri”. Oricum, trecutul nu e separat de noi, asta vreau să spun. Trecutul e parte din noi și nu facem decât să ducem mai departe niște lucruri pe care le-am moștenit, le-am învățat și le-am interpretat. Dar chiar și lentila noastră prin care privim lumea e influențată de lucrurile pe care le-am primit, care vin de la strămoși.

Ionuț Vulpescu: Suntem mai subiectivi decât alții? Această lentilă e mai subiectivă decât în alte spații?

Filip-Lucian Iorga: Nu cred. N-am crezut niciodată că noi, românii, am avea o stea în frunte sau că trebuie să ne punem cenușă în cap. Suntem oameni absolut obișnuiți, cu doi ochi, cu două mâini, două picioare, cu o istorie reală care e adesea un trecut mai traumatic decât al altora pe unele segmente, dar suntem o societate europeană destul de obișnuită.

Pasiunea genealogiei

Ionuț Vulpescu: De unde vine această pasiune pentru genealogie?

Filip-Lucian Iorga: De acasă, desigur. Când auzi ca și copil, vezi fotografii vechi, sepia, începi să întrebi: „Cine e ăsta?”. „Ăsta e unchiul, străunchiul unchiului”. Vin dintr-o familie cu o memorie genealogică destul de bogată și asta m-a condus către multe izvoare genealogice, dar și către multe epoci ale istoriei pe care am început să le percep ca aparținându-mi. De aceea, noi toți… uneori aud: „Bun, dar familia mea nu are istorie”. Nu există familie fără istorie. Nu trebuie să fie o familie regală sau aristocratică pentru a avea un trecut și pentru a respecta și cunoaște acel trecut. Da, am avut soldați, țărani în Primul Război, în Al Doilea Război, în Războiul de Independență. Ei au făcut România așa cum e astăzi și ar merita să fie mai bine cunoscuți.

Ionuț Vulpescu: Ca să înțelegi că fiecare familie are o istorie, ar trebui să citești prima frază din Război și Pace a lui Tolstoi – citită de 14 ori de Paleologu – prima frază e suficientă pentru a vedea relația fiecărei familii cu fericirea și nefericirea.

Filip-Lucian Iorga: Da, uneori e contraintuitiv. Ne îngrijorăm de problemele de zi cu zi, căutăm un job mai bun, avem o familie de care să avem grijă, suntem nemulțumiți de unii politicieni, ne gândim să plecăm din țară uneori…

Ionuț Vulpescu: De ce nu ați plecat?

Filip-Lucian Iorga: Pentru că mă ocup de mormintele și genealogiile românești și e greu să pleci. Am fost întotdeauna prea atașat de familia mea, de trecutul nostru, ca să pot să mă mut în altă parte. Îmi place să călătoresc, pot sta câțiva ani în străinătate, dar nu aș pleca niciodată definitiv dacă nu aș fi obligat – desigur, ca cei din anii ’50. Dar de aceea spun, fiecare familie are un trecut care merită redescoperit. Și de aceea lupt pentru fiecare oportunitate, în ciuda acestor credințe că familiile lor nu au lăsat nimic. Chiar și la facultate am un opțional unde le propun studenților să vorbească cu cineva mai în vârstă din familia lor, pentru că majoritatea nu cred că ar fi important sau poate se plictisesc de poveștile repetate la nesfârșit. Dar știu foarte bine că în câțiva ani s-ar putea să fie interesați sau vor dori să transmită detalii copiilor lor și nu vor mai avea pe cine să întrebe. Am auzit asta de multe ori de la oameni pe care i-am intervievat: „Ce păcat că n-ai prins-o pe mama, pe bunica, pentru că știa mult mai multe ca mine”. Dar asta e și o iluzie. Știm multe lucruri și noi, generația noastră, dar dacă nu le transmitem, se pierd. Deci, atât timp cât avem pe cineva din familie, e bine să întrebăm, să aflăm despre familia lor, biografiile lor, să înregistrăm și să notăm detaliile. Pentru că se pierd. Chiar dacă își spun poveștile la mesele de familie, dacă nu suntem atenți, nu vom ști detaliile. Acesta e primul pas. Dacă ești pasionat, poți căuta în arhive publice, poți vedea până unde te conduce starea civilă, unde vei găsi documente. Dar cred că trebuie să începi de acasă.

Ionuț Vulpescu: Când ați mers la arhive, care a fost cea mai mare descoperire? O zi în care ați fost fericit că ați descoperit ceva.

De la Stalingrad cu dragoste

Filip-Lucian Iorga: Dacă le pun cap la cap, cred că ar fi săptămâni. Marile surprize din arhivele private… Atât cât s-a păstrat în România, în București, deși comunismul a distrus mult, nu a distrus totul. De exemplu, la o ramură a familiei mele paterne – familia Iorga înrudită cu familia Referendaru – se găsește jurnalul de front din Al Doilea Război Mondial, de la Cotul Donului, al vărului primar al bunicului meu patern. Un manuscris care a supraviețuit prin niște avataruri, a supraviețuit războiului printr-un miracol. Știți că la Cotul Donului românii au fost încercuiți, majoritatea au devenit prizonieri. Dacă ar fi existat jurnale, s-au pierdut sau sunt prin arhivele rusești și sunt greu de redescoperit. Acest om a fost foarte norocos, providențial: soția lui a născut și el a avut o permisie pentru câteva zile exact în momentul încercuirii fatale. Când s-a întors… majoritatea trupelor căzuseră. El a continuat să lupte, desigur, în unitatea sa, era medic militar, dar a avut această șansă extraordinară să ducă jurnalul acasă. Acest jurnal a supraviețuit și a trecut prin perchezițiile Securității; este menționat chiar într-un proces verbal pe care l-am găsit la CNSAS, că „deține un jurnal de război”. Nu l-au confiscat. Familia l-a păstrat, a avut această înțelepciune să-l păstreze, și am reușit să-l publicăm anul trecut: De la Stalingrad cu dragoste, pentru că este o carte de dragoste pentru soția lui, dar în același timp este o mărturie – una dintre puținele mărturii la cald de la Stalingrad, mărturii românești. Deci ce bucurie mai mare decât să găsești așa ceva legat de propria familie? Dar și jurnalul din Primul Război Mondial al lui Grigore Romalo, găsit la Dan Romalo – un centenar pe care încă îl avem printre noi, un om extraordinar, urmaș al Bălăcenilor (al lui Iancu Bălăceanu, care a avut o contribuție importantă la aducerea lui Carol I în România). Tatăl său, acest Grigore Romalo, a lăsat un jurnal fabulos din Primul Război Mondial în care judecă cu mare luciditate eșecurile și scăderile și mai puțin luminoase din pregătirea armatei române.

Mitul epocii de aur

Ionuț Vulpescu: Ce impact a avut Primul Război Mondial și cum a schimbat structura vechii Românii?

Filip-Lucian Iorga: Marele Război are un impact prin victimele pe care le produce, prin traume, dar și prin împlinirea visului național. Este cumva concluzia unei lupte de multe generații pentru independență și unitate. Visul Pașoptiștilor se împlinește în 1918. Nu putea fi aceeași Românie; Vechiul Regat, cu bunele și relele lui, era o țară nouă care, într-un fel, aducea laolaltă multe tradiții care nu erau foarte similare. Gândiți-vă cât de departe era un țăran basarabean care trăise în Imperiul Țarist de un mare burghez dintr-un oraș mare din Transilvania. Diferențe foarte mari. România Interbelică a avut această sarcină de a omogeniza aceste fragmente. A reușit destul de bine, dar desigur, cu lipsurile și rămânerile în urmă pe care le știm. Nu a fost o perioadă ideală. Nu există așa ceva, acestea sunt mituri. Aceste „epoci de aur” sunt doar în mintea noastră. Iar schimbările la nivelul elitei, desigur, au fost. În primul rând, marile moșii au dispărut [prin reforma agrară] după Primul Război Mondial și treptat și-au pierdut influența politică și economică. Dar nu au dispărut complet. Influența a rămas în zonele militare, diplomatice și culturale. Adevărata ghilotină a fost comunismul.

Ionuț Vulpescu: Asta voiam să vă întreb. Sunteți pasionat de elită, de memoria elitei românești. Care a fost momentul devastator, anii ’50?

Filip-Lucian Iorga: Da, desigur, în anii ’50 multe vieți sunt pierdute. În primul rând sunt oameni care sunt uciși chiar în închisori. Resursa biologică – pentru că mulți pleacă în exil. Și mijloacele de trai care permit o educație caracteristică unei elite: sărăcia și declasarea. Dacă nu-ți mai poți păstra rangul… asta se întâmplă și în timpul regimului boieresc, sunt familii care se ridică și familii care decad. Așa cum spunea Paharnicul Constantin Sion, autorul Arhondologiei boierilor moldoveni din secolul XIX, nici nu se mai știa în ce opinci s-au topit… într-o familie de boieri, din cauza divizării moșiilor, pentru că nu-și mai păstrau rangurile în capitale, sărăcea sau răzeșea. Nu doar din punct de vedere politic sau economic. Asta se întâmplă și cu vechile elite românești. Își pierd resursa biologică, devin mai puțini și își pierd preeminența socială în lipsa averii, în lipsa mijloacelor de a se școli. Până la urmă, dincolo de genetică (e greu să intrăm în discuția asta, ce e în gene, ce se naște în noi), foarte importante erau instrumentele educației, ale transmisiei. Ce primeau acești oameni în primii ani de viață, în adolescență, în tinerețe? Ce auzeau în jurul lor, ce valori primeau de la înaintași, ce uzanțe și ce comportamente căpătau? Aceste lucruri au fost din ce în ce mai greu de transmis în comunism. Mai mult, multe familii au preferat – chiar și în familia mea am întâlnit fenomenul – să nu vorbească despre anumite lucruri. Adică, să nu forțeze copiii care trăiau în comunism și trebuiau să se integreze în acel sistem socialist. Nu le mai spuneau ce averi avuseseră familiile înainte sau că sunt înrudiți cu anumite personaje care nu erau bine văzute, pentru a-i proteja. Acești oameni, după ’90, mulți mi-au spus: „Nu știam nimic. În anii ’90 habar n-aveam. Aveam un nume istoric, dar nu știam nimic despre familia mea”.

Ionuț Vulpescu: Cât de mult are de-a face ce s-a întâmplat în ultimii ani cu ce s-a întâmplat în anii ’50?

Filip-Lucian Iorga: Are totul de-a face. Nu a fost o ruptură… a fost o iluzie să credem asta. A fost foarte important că am intrat în niște structuri occidentale, evident, și e foarte bine că am făcut-o, dar nu a fost o ruptură din punctul de vedere al cadrelor politice, al elitelor politice, economice, chiar culturale. Nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Revoluția Franceză. Ceea ce comunismul a transformat în societatea românească noi am cam preluat.

Elită deschisă vs elită rigidă

Ionuț Vulpescu: Prin ce se caracterizează o elită în general și care a fost profilul elitei românești până în 1945?

Filip-Lucian Iorga: Era o elită – e un termen sociologic – „elită virtuoasă”. Ce însemna pentru Mosca și Pareto „elita virtuoasă”? Era o elită deschisă. Nu era o elită rigidă. Desigur, cei mai prestigioși și influenți au rămas până la comunism aristocrații, urmașii familiilor domnitoare, marile familii boierești. Dar încerc să explic și să conving în ultimii ani, inclusiv pe colegii mei de breaslă, istoricii, să ieșim din stereotipul istoriografiei comuniste. Nu existau doar „marii boieri” (cele câteva zeci de familii cu cele mai înalte ranguri) versus o masă a populației subjugată, împilată, aservită. Trecutul românesc e mult mai complex, mult mai nuanțat. Iar elita e mult mai amplă, pentru că includea nu doar marii boieri din Iași și București. Includea și familiile boierești de țară, boierii de provincie care aveau un rol foarte important în județe: colectau taxe, construiau biserici, făceau școli, aveau grijă de țăranii de pe moșie, luptau în război, erau ofițeri. Boierii de provincie, răzeșii, moșnenii, care sunt parte a aristocrației românești, chiar dacă mulți dintre ei erau săraci și trăiau, să zicem, rural (cel puțin aparent), dar aveau origini aristocratice. De aceea, burghezia care a început să se formeze în secolul al XIX-lea la noi nu e o ruptură între vechea elită și această burghezie, pentru că mulți dintre așa-zișii burghezi sunt descendenți de răzeși, moșneni și mici boieri. Deci toți vin din acea lume. De aceea, aceste clase care se ridică urmează modelul aristocratic. Și asta vedem în felul în care bunicul meu îmi povestea despre București. Era foarte trist de felul în care arăta Bucureștiul și de felul în care se comportau mulți bucureșteni. Dar își explica fenomenul. Îmi spunea: „Ei s-au născut în București, erau o familie cu câteva generații de bucureșteni în spate. Când venea cineva la București de la țară sau din provincie, ce făcea? Se uita în jur. Vedea cum se îmbracă boierul, cum se îmbracă negustorul. Căuta să-și pună o cravată, să se îmbrace, să-și pună o pălărie…”. Sunt lucruri simple, dar ne referim la felul în care vorbeau, la cum se comportau, la politețe, la eleganță în comportament. Deci preluau un model de elită. Dar el spunea că acest lucru nu a mai fost posibil când ai adus sute de mii de oameni în momentul industrializării. Acești oameni nu puteau, nu aveau cum să preia un model și să se urbanizeze organic. Știți că veneau oameni, comunități întregi de la țară; păstrau niște păsări pe balcon, tăiau porcul în spatele blocului, pentru că așa erau obișnuiți. Nu poți acuza un astfel de comportament, atât timp cât nu au avut șansa să preia un model așa cum au făcut în perioada interbelică.

Rânduiala pierdută a vieții

Ionuț Vulpescu: A devenit un anti-model. Bunul-simț e Graalul?

Filip-Lucian Iorga: Da, Alexandru Paleologu era obsedat de ideea asta, a bunului-simț. Dar nu e ceva foarte simplu, e greu de definit și nu există o rețetă. Ne plac rețetele, vrem să citim o carte care explică „cum să fii mai bogat”, „cum să ai succes”. Succesul este valoarea supremă. Bunul-simț n-are de-a face cu succesul. Poți avea multă bună cuviință dar să nu te încadrezi în baremul succesului. Cred că e un fel de barometru: ce se face, ce e exagerat, ce se spune și ce nu, ce se face și ce nu. Și vine din ce ai văzut în primii ani, din experiențele avute. Și din nou, Paleologu spunea că nu are legătură cu stratul social din care faci parte. Îi venera pe țăranii adevărați, spunea că erau mai „lorzi” decât boierii. Aveau un protocol, aveau o rânduială a vieții. O rânduială a vieții care s-a stricat pentru că trăim într-o lume din ce în ce mai accelerată. Nu doar comunismul a fost de vină – a distrus și transformat mult – dar și epoca în care trăim noi…

Ionuț Vulpescu: Nici capitalismul nu e foarte prietenos. Viața nu e chiar un produs de marketing. Și atunci această obsesie a succesului, totul făcut foarte repede, fără merit… E un dezechilibru major între merit și răsplată.

Filip-Lucian Iorga: Această problemă a devalorizării competenței este șocantă. Nu-mi amintesc autorul, dar e o carte, „Sfârșitul competenței”. Cu toții suntem de acord că acesta e un efect bun, un efect sănătos al democrației: faptul că toată lumea are o voce. În trecut nu toată lumea avea o voce. În anii ’20 și ’30, un specialist în istorie sau în literatură impunea norma.

Ionuț Vulpescu: Dar nu numai în anii ’20. În anii ’90 încă era… Pare o involuție, o degradare, fără a fi nostalgici. E o ieșire din cultură. Cultura și educația sunt marginale.

Filip-Lucian Iorga: Nu am început să spun la început de unde vine această pasiune pentru interviuri cu personalități. Cred că această nebunie a început de la seratele lui Iosif Sava. Pentru că mă uitam împreună cu bunicul meu și cu restul familiei și eram încântat de ce vedeam acolo. Și mă gândeam că ar fi grozav să pot vorbi cu astfel de oameni. Că aș câștiga mai mult decât din orele obișnuite de la școală. Da, pentru că aveai ocazia să vezi, după deșertul care fusese, niște oameni care gândeau.

Ionuț Vulpescu: Din toate interviurile realizate, e ceva ce rămâne foarte prezent în  memorie?

Filip-Lucian Iorga: Aproape în fiecare zi ne amintim de unul sau două dintre personajele pe care le-am întâlnit, de oamenii pe care i-am iubit, de la care am învățat chiar și în mici aspecte ale vieții de zi cu zi. De exemplu, Alexandru Paleologu și Neagu Djuvara au reprezentat două școli diferite în termeni de vestimentație. Alexandru Paleologu nu te lăsa să pleci din casa lui… Chiar și când se mișca greu, îmi ținea haina când plecam. Un om de 80 de ani ținea haina unui elev de 17-18 ani. La început mă simțeam prost, fiind tânăr. El spunea: „E normal, sunt gazdă”. În timp ce Neagu Djuvara, care avea un stil mai sportiv, să zicem, și care a trăit mult mai mult și voia să arate își arate vigoarea, nu accepta niciodată să i se țină haina: „Mă descurc singur!”. Desigur, îți amintești aceste lucruri și lucruri mai profunde, dar ele sunt încă parte din mine. Le port cu mine în fiecare zi.

Despre uitare și morminte

Ionuț Vulpescu: Cum faci ca trecutul să fie viu, cum faci să îți porți trecutul cu tine? Trăim într-un fel de presiune, o obsesie a actualității, a prezentismului. Nu avem un instinct istoric puternic.

Filip-Lucian Iorga: Nu cred că trebuie să singularizăm, cred că e un fenomen mondial. Ne detașăm de trecut mai repede decât o făceau ei. Nu cred că poți ține trecutul aproape dacă nu iubești oameni. Mai ales oameni din trecut sau momentele din trecut. Deci cred că atașamentul și iubirea sunt cheia. Nu să ne apucăm să învățăm tratate pe de rost, ar trebui pur și simplu să realizăm că trecutul are legături cu oameni pe care i-am iubit. Și ducând acel trecut mai departe, cei dragi nouă sunt încă prezenți. De aceea îmi place acest mod de a comemora oamenii din trecut. Desigur, respectăm ritualurile religioase, facem comemorări, face, coliva, mergem la parastase. Dar comemorarea înseamnă să vorbești despre acei oameni, să ți-i amintești, poate să-i preiei… Asta nu e o maimuțăreală sau un plagiat, să păstrezi niște gesturi sau niște expresii. Nu știu, poate să porți o cravată de la un om bătrân sau de la cineva care ți-a lăsat-o. Pur și simplu să integrezi acest trecut în viața ta. Și așa devine viu, prin afecțiune și prin trăire, nu prin muzealizarea. Apropo de muzealizare, totuși, cred că ar trebui să avem mai mult respect pentru urmele materiale ale trecutului. Și aici stăm încă foarte prost. Una dintre obsesiile mele din ultimii ani este patrimoniul funerar. Nu pot înțelege… sunt niște elemente despre caracterul creștin al poporului român care nu se potrivesc cu procentele din sondaje, nu se potrivesc cu realitatea. Ce facem? Toți spunem că poporul român are cultul morților. Cum vedem asta în felul în care tratăm mormintele înaintașilor? Faptul că distrugem permanent mormintele vechi, mormintele istorice, operele de artă, mormintele personalităților, chiar și în cimitirele istorice din București. Pentru a trăi ceva din acel trecut avem nevoie de niște urme, niște amintiri. Dacă aruncăm pozele de familie, nu vom ști cum arătau strămoșii. Dacă distrugem mormântul unui fost prim-ministru… Știți că la Alexandru Marghiloman, osemintele lui nu mai există, au fost, se pare, aruncate. E incredibil că se întâmplă așa ceva, aproape sub ochii noștri. Trebuie să fim mai vigilenți, cum spuneau comuniștii.

Ionuț Vulpescu: Dacă ai recomanda unui tânăr 3 titluri pentru a înțelege istoria elitei românești, care ar fi acelea?

Filip-Lucian Iorga: Păi, aș începe cu titlul pe care l-ați menționat, nu pentru că e cartea mea, ci pentru că e cartea lui Alexandru Paleologu (Breviar pentru păstrarea clipelor), doar pentru a vedea cum se exprima, care erau valorile, care erau comportamentele pe care un astfel de om le avea. Bineînțeles, nu putem să nu menționăm enciclopedia lui Mihai Dimitrie Sturdza. Cred că e o sursă extraordinară. Din păcate s-a prăpădit înainte să o termine, a ajuns la litera E, deci e o enciclopedie care include familiile boierești din Moldova și România. Nu doar arbori genealogici, ci și istorie, biografie, fotografie. E o lucrare complexă care îți poate oferi o imagine completă a ceea ce a fost vechea elită românească. Sperăm că acest proiect va continua în anii următori cu echipa care l-a preluat. Și ca să dau ceva mai greu de găsit, să trimit cititorii prin anticariate sau poate găsesc online: Arhiva Genealogică este o publicație a Institutului de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași, cea mai serioasă și solidă organizație științifică românească ce se ocupă de heraldică, genealogie, istoria elitelor. Sunt multe volume din această revistă publicate în anii ’90-2000 care conțin multe studii despre familiile boierești românești. Dar dacă vor să ajungă la mitologiile genealogice – dar asta e o etapă ulterioară – pot recomanda și cartea mea, Strămoși pe alese, publicată acum câțiva ani, în care m-am ocupat de acest imaginar genealogic care ar trebui cunoscut, pentru că a influențat istoria vechilor familii românești.

Ce rămâne cu adevărat?

Ionuț Vulpescu: Vorbeam despre amintiri. Care sunt lucrurile care sunt cu adevărat importante? Ce rămâne, până la urmă?

Filip-Lucian Iorga: E foarte greu de spus. Cred că e un noroc și în asta. Mă gândeam… Mă întreb ce rămâne? Rămâne ceva cu adevărat? În primul rând asta e întrebarea de la care plecăm. Dacă rămâne, de ce rămâne ceva? De ce acel ceva și nu altceva? Vezi că sunt case care au noroc, chiar dacă nu mai aparțin primilor proprietari. Au noroc, sunt restaurate, sunt valorificate. Sunt personalități mai norocoase care sunt evocate la Academie, care au nume de străzi. Sunt altele care poate au avut un rol identic sau la fel de important și care sunt nejustificat uitate, sunt necunoscute. Încercăm să le recuperăm și dau un exemplu rapid despre preocupările mele din această perioadă. Mă gândesc la Mihail Kogălniceanu, care e foarte bine cunoscut, e venerat, e adesea omagiat. Și bunul său prieten și coleg, Petre Mavrogheni, care e aproape necunoscut. Nu are nume de stradă, nicăieri în țară, deși a fost candidat la domnie în 1859, deși l-a susținut pe Cuza în acel moment cheie (s-a retras în favoarea lui), deși a fost un mare ministru de finanțe și al afacerilor străine și a fost co-autor – de aceea îi menționez pe amândoi în acest tandem – al legii de dezrobire a robilor particulari. Deci are un merit egal cu Kogălniceanu, nu e nicio îndoială. Chiar recent citeam, a apărut o istorie a romilor, foarte frumos, lăudabil, dar Petre Mavrogheni nu apare. De aceea zic, de ce se întâmplă asta? Nu știu, toți trebuie să reflectăm. Cred că ar trebui să încercăm să lăsăm ceva. Adică măcar să fim conștienți că nu suntem o generație spontanee. Și că, până la urmă, nu știu dacă va veni sfârșitul lumii, sfârșitul colectiv în timpul nostru, dar cu siguranță fiecare dintre noi va avea un sfârșit al lui, individual. Și când vine acel sfârșit, ce rămâne după, nu? Pot rămâne niște cărți, pot rămâne niște legi (dacă am fost în politică), sau niște instituții. Pot rămâne niște construcții, dacă suntem ingineri sau arhitecți. Niște opere de artă. Sau niște copii bine crescuți, dacă am fost bunici, părinți care și-au făcut datoria cum trebuie. Sau poate rămâne pur și simplu, cum spunea Alexandru Paleologu foarte frumos, în eternitate, „niște gesturi, niște semne ale umanității noastre”. Fie că suntem convinși că există o viață de apoi, sau poate nu suntem, această „viață de apoi” poate însemna și supraviețuirea unor gesturi bune. Un cuvânt bun pe care l-ai spus unui student care era nesigur, în loc să-l lovești ca să-ți arăți superioritatea în acel moment de slăbiciune al celui care poate voia să învețe de la tine, dar nu era capabil în acel moment. Nu știu, poate un cuvânt bun e mai util decât un întreg tratat de știință pe care ai încercat să i-l bagi în cap cu forța. Sau un gest… să ai ocazia să schimbi ceva în bine și să nu te abții de la acel gest. Sau să spui adevărul chiar când e inconfortabil, când nu e la modă, când este, cum să zic, „inactual”. Să ai curajul inactualității. Și asta poate fi lăsat în urmă. Până la urmă nu toți pot lăsa legi, construcții sau cărți. Umanitatea din noi poate produce efecte pe termen lung.

Umor și umori

Ionuț Vulpescu: Iubirea, memoria și umorul

Filip-Lucian Iorga: Iubirea și memoria, deja am vorbit despre asta. Dar ce facem cu umorul? Nu vi se pare că avem din ce în ce mai puțin? Suntem crispați, tensionați…

Ionuț Vulpescu: O țară tristă plină de humor…

Filip-Lucian Iorga: Sau de umori…

Ionuț Vulpescu: Umorul e inevitabil legat de inteligență. Deci ne întoarcem la educație, la cultură, la lectură, la cărți, la anturaje care ne forțează să fim inteligenți, să avem umor, să râdem de noi înșine, să nu ne luăm prea în serios. Asta e foarte important. Nu trebuie să fii Woody Allen, dar nu trebuie să fii „serios” [în sensul grav, posomorât]. Nu poți vorbi în prelegeri, trebuie să avem arta conversației. Pare că ne-am dus mai mult spre monologuri și am lăsat conversația.

Filip-Lucian Iorga: Da, avem o succesiune de monologuri în paralel, dar oamenii nu ajung să dezbată. Poate tehnologia… La metrou. Mereu mă uit la oamenii din jurul meu și toți sunt cu nasul în telefon. Mă uitam la fete, la băieți, la studenți – nu se uită unii la alții. Acum există rețele sociale, se cunosc acolo. Dar hai să ne ridicăm nasul din această tehnologie. Alexandru Paleologu era foarte radical. Eu n-aș merge atât de departe. Desigur, tehnologia are utilitatea ei, un astfel de instrument poate fi folosit pentru a îmbunătăți lucrurile sau pentru a ajuta oamenii. Chiar și inteligența artificială. Dar chiar și acolo, pentru a folosi aceste motoare AI, trebuie să știi ce să ceri. Deja am avut experiența anul trecut, prima dată la o licență, să primesc în bibliografie și în note lucrări inventate de unul dintre acele motoare pe care studentul le-a folosit. Trebuie să realizezi că mai și inventează.

Ionuț Vulpescu: Despre ce o să scrieți peste 10-15 ani?

Filip-Lucian Iorga: Despre ce ar trebui să scriu chiar acum, pentru că am deja un sentiment de vinovăție că nu fac destul. Ce ar trebui să fac, în primul rând, legat de moștenire, de ce lăsăm în urmă?

Trebuie să continui proiectul memoriei elitei românești. Am publicat acum câțiva ani un volum care a pornit de la o serie de arhive pe care le-am colectat deja și care se ocupa de rolul urmașilor boierilor în Primul Război Mondial. Cartea se numea Un cântec de lebădă. Dar am strâns un material vast care trebuie sistematizat. Sunt sute de ore de interviuri, sunt multe răspunsuri – zeci de răspunsuri scrise la un chestionar – sunt manuscrise, sunt fotografii, documente. Și vreau să încerc să continui seria și să scriu pe diverse teme analizând aceste mărturii. Nu pur și simplu publicând cărți de interviuri, să zicem, ci analizând și interpretând acest material. Să scriu, de exemplu, despre educație în vechea elită românească, despre reședințe, despre relațiile cu țăranii sau cu personalul de serviciu, despre Al Doilea Război Mondial și comunism, despre ce s-a întâmplat după 1990. Sunt și alte teme pe care aș vrea să le abordez, dar aici e marea bătălie cu timpul. Cum facem să ne apărăm timpul. Asta e o întrebare pe care trebuie să ne-o punem… Pur și simplu să fim șoarece de bibliotecă; viața în care suntem angrenați ne permite din ce în ce mai puțin asta. Și dacă vreți să vă spun un secret, apropo de ce spuneați mai devreme despre talent: nu știu dacă am talent, nici nu mă interesează în acest moment, dar faptul e… să spun un secret, că am fantezia de a scrie literatură pornind de la niște povești de familie. Aș vrea să scriu, să fac literatură din unele dintre aceste povești pe care le-am moștenit.

Armata strămoșilor

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult pentru acest dialog. Și în final ne întoarcem la avangardă, pentru că aș vrea să vă invit să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

Filip-Lucian Iorga: Rămâneți „avangardiști” în sensul bun. Adică interesați, curioși, și urmăriți aceste întâlniri și discuții. Eu o fac cu plăcere. Și chiar dacă simțiți că nu aveți ceva original sau că nu sunteți neapărat foarte originali, nu e un mare păcat. Medievalii, de exemplu, țineau foarte mult la continuarea unor tipare; pentru ei autoritățile contau (filozofii din antichitate, Sfinții Părinți, literatura creștină). Deci haideți să nu cădem în această patimă a originalității cu orice preț. Există modele și valori legitime care doar așteaptă să fie redescoperite, recitite și transmise mai departe. Dar marea urgență pentru toți cei care au avut ocazia să se uite la mine astăzi este să să nu lăsați să dispară poveștile și istoriile propriei familii. Cât de mult puteți, vorbiți cu oamenii mai în vârstă din familia dumneavoastră, strângeți aceste povești. Scrieți pe spatele fotografiilor când și unde au fost făcute și cine apare acolo. Scanați documentele pe care le aveți, pentru că pot dispărea. Și veți vedea că veți fi mai puțin nesinguri, și în viața de zi cu zi. Cumva această armată de amintiri și de strămoși o să vină de partea dumneavoastră și vă va susține în tot ceea ce faceți.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult!

Post-ul „Nu m-am considerat avangardist” apare prima dată în Literatura de azi.

Maria Coman rememorează momentele de căutare din parcursul său, descriind cum a descoperit că scena nu este doar un spațiu al performanței, ci un altar al vulnerabilității. Ea dezvăluie cum, în fața partiturilor bizantine, a învățat că vocea trebuie să se plece în fața textului sacru și cum studiul riguros s-a împletit treptat cu o nevoie acută de liniște interioară. Artista povestește despre „cotiturile” care au făcut-o să înțeleagă că muzica este, înainte de toate, o terapie a sufletului, și mărturisește cum experiențele de viață, marcate deopotrivă de îndoieli și certitudini, au condus-o spre regăsirea de sine în lumina tradiției.

Chiar în timpul turneului său național, „Pași spre Înviere”, Maria Coman analizează alături de fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, rolul vindecător al artei și forța smereniei într-o lume dominată de zgomot. Ea explică mecanismele interioare prin care sunetul pregătește sufletul pentru lumina sărbătorii pascale și de ce, pentru ea, fiecare concert este un drum parcurs împreună cu publicul către o regăsire spirituală.

O prezență caldă, sinceră și profund emoționantă, Maria Coman, într-un dialog avangardist despre liniște, credință și drumul spre lumină, la unul dintre cele mai urmărite podcasturi culturale.

Interviul integral poate fi accesat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=rg4RFK_JOFA

Imnul Iubirii: Fundamentul spiritual

„De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință; și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toată avuția mea și de-aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuiește; nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Întâlnirea cu avangardista muzicii psaltice

Ionuț Vulpescu: Avangardista muzicii psaltice la noi, artista Maria Coman. Maria, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Maria Coman: Mulțumesc pentru invitație, mă bucur să fiu cu tine, alături de tine în acest minunat loc.

Ionuț Vulpescu: Am făcut și eu muzică psaltică, am făcut Seminarul Teologic. Nu-ți spun ce note aveam; ele erau probabil în contrast cu celelalte. Obțineam note de trecere. Dacă mă vede părintele Frangulea, o să spună că nu sunt foarte inspirat amintind orele mele de seminar. La mine e limpede de ce am studiat.

De la Jazz și Pop la rigoarea bizantină

Ionuț Vulpescu: Cum ai ajuns tu de la muzică ușoară — asta este o formulă care nu e foarte reușită — de la jazz, pop, nu?

Maria Coman: Da, exact.

Ionuț Vulpescu: La muzică psaltică? Care a fost momentul, care a fost cotitura când ai luat această decizie?

Maria Coman: Păi aș începe de fapt cu iată copilăria pe care am avut-o alături de familia mea deosebită. E un dar de la Dumnezeu să fii binecuvântat cu un loc în care educația primează. Familia care de atunci m-a crescut, să spun așa, cu valorile Bisericii. De mici copii, am crescut de la trei ani în slujbele Bisericii și mi-a fost cunoscută această muzică. Repet, nu m-am gândit nicio clipă că eu voi ajunge la nivelul la care sunt acum, pe care cred că l-am atins în urma muncii și a efortului constant depus, pentru că îmi place ceea ce fac.

Pandemia ca punct de introspecție și succes

Maria Coman: Dar chiar și așa, pot să spun că punctul de cotitură de care ai amintit a fost în pandemie, când cu toții am trecut prin momente poate mai puțin plăcute. Pentru mine a fost benefică pandemia. Pentru lume nu a fost chiar atât de bună, dar uite că singurul rezultat de succes din toată treaba asta a fost drumul pe care am început să merg: muzica bizantină. Totul a venit dintr-o căutare de aproximativ 15 ani în care Îl întrebam constant pe Dumnezeu ce ar trebui să fac cu vocea pe care mi-a dat-o. Pentru că am încercat mai multe proiecte care au mers până într-un punct, dar nu au mers așa cum mi-am dorit eu. Nu știu, când aveam 20 și ceva de ani, îmi doream să fiu la radio, pe TV, să cânt muzica aceasta.

O regăsire la momentul potrivit

Ionuț Vulpescu: Și ai ajuns la radio și la televiziune.

Maria Coman: Am ajuns, dar nu în direcția pe care eu pornisem, iată, în adolescență sau în tinerețe, mă rog. Așa că, uite, drumul pe care l-am apucat acum m-a dus astăzi aici, în fața ta și în fața multora.

Ionuț Vulpescu: Și pandemia, care a fost un moment de introspecție, de analiză, de meditație, te-a făcut să iei această decizie?

Maria Coman: Da, exact, da. Dar repet, nu a fost nimic plănuit. Adică m-am aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, lângă oamenii care au acceptat ideea mea. Cu siguranță nici ei nu s-au așteptat să ajungă atât de departe cu acest proiect și uite că a funcționat.

Ionuț Vulpescu: Adică, în ce sens a funcționat?

Maria Coman: Lumea a înțeles mesajul pe care eu l-am transmis cu tot sufletul meu.

Coerența dintre viață și cântare

Ionuț Vulpescu: Este muzica psaltică, muzica bizantină, cea mai exigentă? Te obligă să fii cumva și în acord cu ceea ce cânți?

Maria Coman: Absolut, eu consider…

Ionuț Vulpescu: Să fii coerent și în viață și în ceea ce cânți?

Maria Coman: Să poți să trăiești o astfel de muzică, să o înțelegi și să poți să o expui atât pe scenă, cât și în biserică. Este nevoie să îți impropriezi cuvintele pe care tu le rostești, pe care de altfel le și cânți. Să incluzi în viața ta un soi de… cum să spun? Canon, e mult spus canon, dar un anumit stil de viață. Este exigentă dacă nu te regăsești în aceste valori. Dar câtă vreme fac parte din viața ta și te conduc mai departe, nu este chiar atât de exigentă. Eu cel puțin nu am niciun regret. Nu regret că n-am încercat ceva; mi-am dus viața în niște limite acceptabile, adică limitele bunului simț, să spunem.

Promisiunea din copilărie: Un moment de cotitură

Ionuț Vulpescu: Dar ce s-a întâmplat când aveai 3 ani? Am văzut undeva că a fost un moment delicat, un moment complicat pentru tine când erai mică.

Maria Coman: Da, am avut un moment, să spun așa, mai dificil din punct de vedere al sănătății și pot să spun că a fost cheia schimbării în familia mea. Pentru că, odată cu vindecarea mea, a venit și promisiunea părinților mei ca educația pe care urmau să mi-o dea mie, și eventualilor frați pe care i-aș mai fi avut — pentru că atunci eram doar eu — să fie în Biserică. Am dus o viață normală, dar, repet, având aceste valori călăuzitoare în viață. Și atunci a fost momentul schimbării, da. Deci la 3 ani, familia mea a purces, iată, pe acest drum.

Ionuț Vulpescu: Când aveai trei ani… și câțiva ani mai târziu ai ales și tu și le-ai confirmat dorința lor de când erai mică.

Maria Coman: Câțiva, ceva ani mai mulți, da.

Câștigul spiritual: „Nu am pierdut absolut nimic”

Ionuț Vulpescu: E vreun cost? Simți că e vreun cost în momentul în care ai îmbrățișat drumul ăsta relativ recent, în urmă cu câțiva ani? Ai pierdut ceva renunțând la tipul de muzică pe care îl cântai înainte? Sau oamenii se raportează la tine altfel acum?

Maria Coman: Nu am pierdut absolut nimic. Oamenii se raportează la mine prin prisma nevoii spirituale acute pe care o au atunci când ascultă ceea ce noi cântăm. Nu am pierdut absolut nimic; consider că am câștigat mai mult decât m-aș fi gândit sau m-aș fi așteptat vreodată de la viață. Și mai mult decât L-am rugat pe Dumnezeu până acum. Ce am câștigat? Este o mulțumire și o împlinire sufletească pe care nu am găsit-o în nicio altă activitate pe care am întreprins-o până acum. Vorbim, efectiv, strict de sfera profesională. Inclusiv, nu știu, toată munca pe care am depus-o până acum și în muzică, dar și în domeniile în care am lucrat, nu a existat niciodată un moment care să mă împlinească la fel de tare precum muzica pe care o cânt acum.

Studii internaționale: De la Viena la Criminalistica din Liverpool

Ionuț Vulpescu: Vorbeai de studii. Ai studiat la Sibiu, la Viena și la Liverpool. Liverpool e echipa mea, e echipa de fotbal… Ce ai studiat la Liverpool?

Maria Coman: Am studiat mai multe lucruri. Am făcut Drept Internațional, am făcut Managementul Resurselor Umane, am făcut inclusiv, am terminat un curs de Criminalistică. Pentru că avea legătură cu profilul pe care îl alesesem eu acolo. Odată ce pleci student din țară în altă țară, la altă universitate, nu sunt aceleași programe de studii. Diferă puțin, dar, mă rog, sunt anumite lucruri comune care trebuie să fie și într-o parte și în alta. Și iată că am fost curioasă să studiez și acest lucru. M-a impresionat foarte mult modul de predare și de însușire a cunoștințelor pe care cei de acolo ni l-au prezentat și pot zice că m-a ajutat foarte mult, când a trebuit să fac față poate anumitor provocări și la masterul pe care l-am urmat și, mă rog, la alte instituții.

Jurnalismul și cultura ca nișă esențială

Ionuț Vulpescu: Ai făcut și jurnalism. Asta te-a ajutat în timpul festivalului internațional George Enescu, cel mai important eveniment cultural pe care îl are România.

Maria Coman: Limbile străine te obligă, prin natura lor, să fii un bun comunicator și să înțelegi ce înseamnă o limbă străină. Am dezvoltat aceste abilități — probabil că le aveam din copilărie, dar le-am dezvoltat pe parcurs — și am ajuns să lucrez în televiziuni, unele de nișă, cum ar fi Trinitas TV, altele naționale, cum ar fi televiziunea noastră.

Ionuț Vulpescu: Cultura e de nișă…

Maria Coman: Corect, adevărat.

Ionuț Vulpescu: Dar e o nișă esențială. E nișa care face diferența. Cine nu are acces la muzica bizantină, ce crezi că pierde? Ce oferă muzica bizantină într-un mod particular, într-un mod special?

Rugăciunea cântată: Trup și suflet în fața lui Dumnezeu

Maria Coman: Muzica bizantină îți oferă o anumită stare de interiorizare care te duce mai aproape de sensul rugăciunii, de Dumnezeu. Adică îți creează o așezare menită să te liniștească, să îți aducă în suflet acel har pe care îl oferă tuturor celor care se roagă cu inima. Adică nu spui doar niște cuvinte prin care Tu Îi ceri ceva lui Dumnezeu; tu pur și simplu te dedici total.

Ionuț Vulpescu: Ești trup și suflet.

Maria Coman: Trup și suflet, da. Acolo, când te rogi, este momentul tău cu Dumnezeu, iar muzica bizantină vine și îmbracă această formă de rugăciune diferit.

Ionuț Vulpescu: E mai mult muzică sau e mai multă rugăciune?

Maria Coman: Este rugăciunea cântată. Este o rugăciune de două ori mai puternică. Așa că, din punctul meu de vedere, este mai mult rugăciune. Muzica, repet, este un adjuvant, pentru că noi reacționăm la tot ceea ce înseamnă stimul din jurul nostru, iar sunetul este unul dintre principalii stimuli la care răspundem în viața de zi cu zi. Muzica inclusiv îți poate determina starea de spirit — știm asta foarte bine din studii — în funcție de ceea ce asculți, corpul nostru se adaptează.

Alegerea repertoriului: Între emoție personală și rigoare corală

Ionuț Vulpescu: Repertoriul cum ți-l alegi? Spuneai că tu ai construit conceptul concertelor tale.

Maria Coman: Da, îl aleg în funcție de ceea ce mă atinge pe mine mai mult. Adică pot să spun că la unele cântări reacționez diferit. Dacă eu simt că pe mine mă duce mai aproape de Dumnezeu o anumită cântare, consider că, punându-mi sufletul și încercând să transmit aceeași emoție oamenilor, mă simt bine, mă simt în elementul meu. Alte cântări sunt specifice: tu, ca solist, nu poți să cânți acea partitură. Sunt făcute special acele cântări pentru mai multe voci. Sună mult mai bine dacă asculți un cor decât dacă asculți un solist, și atunci n-am cum să le includ. Le dau mai departe celor din cor și ei le pregătesc pentru concerte.

Formarea unui public real: De la rețelele sociale la Ateneul Român

Ionuț Vulpescu: Faci muzică bizantină de 4-5 ani. Ai foarte mulți urmăritori și pe rețelele de socializare, dar și public real, „în carne și oase”. Când ai început să-ți dai seama că ai construit un public? Cât timp ți-a luat din momentul în care te-ai decis să cânți muzică bizantină?

Maria Coman: Publicul a venit pe parcurs. Adică nu am avut o strategie de marketing prin care să-mi adun oamenii. Am primit mai multe mesaje, am primit mai multe cereri de concerte din partea unor organizatori locali sau naționali, pentru că am ajuns și prin țară și prin alte țări, de altfel. Și publicul a venit constant. Știi cum e, cea mai bună reclamă e recomandarea: dacă mie îmi place ceva, îți spun și ție, la rândul tău dai mai departe și atunci publicul așa se formează. Nu m-am așteptat la un public atât de mare. Primul meu concert pe care l-am organizat a fost în 2023, la Ateneul Român. Atunci a fost, de fapt, o încercare. O încercare reușită, pentru că Dumnezeu a rânduit să merg mai departe cu concertul meu de Crăciun. Dar a fost și momentul în care mi-am dat seama că publicul este foarte receptiv la ceea ce eu și colegii mei propunem. Deci, da, relativ târziu mi-am dat seama.

Fidelitatea față de drumul ales: „Acasă de Sărbători”

Ionuț Vulpescu: A fost vreun moment în acești cinci ani când ai vrut să renunți și să te întorci la muzica pe care o cântai înainte?

Maria Coman: Nu, nu a fost niciun astfel de moment. Eu, pe lângă muzica bizantină, în concertul meu de Crăciun, de exemplu, care se numește „Acasă de Sărbători”, am și orchestră simfonică și avem anumite piese pe care le cânt doar cu orchestra. Adică pot să spun că nu m-am îndepărtat total de muzica pe care o abordasem înainte, dar nici nu simt nevoia de a reveni în acea zonă, pentru că, repet, momentan mă împlinește foarte mult ceea ce fac acum.

Muzica sacră: Dincolo de zidurile bisericii

Ionuț Vulpescu: Unde crezi că trebuie cântată muzica asta? La Ateneu, în săli de spectacol, la Teatrul Național sau în biserică?

Maria Coman: Aceasta este o muzică sacră, este o muzică ce nu trebuie transformată în spectacol. Faptul că s-a întâmplat să fie adusă pe scenă — și eu am fost una dintre persoanele care au făcut asta — este o chestiune foarte bună, pentru că mai mulți oameni au acces să descopere ce înseamnă muzica bisericească, ce înseamnă Biserica. Eu cred, îți spun sincer, că o parte din publicul meu nu merge neapărat la biserică, nu este consacrat obiceiurilor noastre și poate nu merge nici măcar la slujbe. Unii nici măcar nu cunosc ce înseamnă Biserica, crede-mă. Și doar pentru că au primit o invitație sau li s-a propus: „Hai să mergem și aici!”, poate li s-a părut interesant conceptul unei astfel de manifestări culturale. Au descoperit-o și au început să meargă mai departe pe acest fir al cunoașterii credinței ortodoxe și a vieții psaltice. Deci este un lucru bun, dar, repet, biserica trebuie să fie locul predominant în care oamenii să asculte.

Puterea tămăduitoare a cântării: Mărturii de la ascultători

Ionuț Vulpescu: Ai cântat în multe biserici?

Maria Coman: Da, am cântat în foarte multe, de sărbători sau nu, depinde. Atât în țară, cât și afară. Am fost invitată și am acceptat cu drag de fiecare dată.

Ionuț Vulpescu: Cu siguranță, după concerte sau pe conturile tale, ai fost abordată de oameni care te-au ascultat. Care ar fi cea mai emoționantă reacție a unui ascultător de care îți amintești?

Maria Coman: Îmi amintesc că oamenii care se află în condiții de sănătate nu prea bune ne-au transmis că, odată cu ascultarea cântărilor noastre, starea lor s-a îmbunătățit sau poate vindecarea a venit mai repede. Așa spun ei, sunt multe exemple. Primesc tot felul de filmulețe cu copilași care încearcă să cânte ceea ce noi am pus deja pe rețelele de socializare pentru a fi la îndemâna oricui. Este un moment emoționant, pentru că vezi un pui de om care este sincer și are acea curăție sufletească pe care poate adulții o mai pierd pe drum. Parcă întregește acel cadru al rugăciunii.

Misiunea dincolo de aplauze: Smerenia artistului

Ionuț Vulpescu: Simți că ceea ce cânți este o misiune, o chemare?

Maria Coman: Da, chiar simt acest lucru profund. Și atunci contează mai puțin reacțiile din jur, în sensul că nu sunt determinante. Dar țin cont de ele, sunt un om deschis, îmi place să primesc sfaturi, pentru că e bine să te înconjori de oameni corecți.

Ionuț Vulpescu: Chiar vreau să te întreb: care e raportul dintre acest tip de muzică și ideea de artist și smerenie?

Maria Coman: Smerenia trebuie să fie un atribut general valabil în viața fiecărui bun creștin. Ea este o virtute pe care o primești cu ajutorul lui Dumnezeu, prin munca ta, dar o dobândești prin mila Lui. Scena te poate ispiti să crezi despre tine mai mult decât ești. Aplauzele sunt o chestiune atât de trecătoare. Am analizat atent în ultimii doi ani: la început există acea bucurie că lumea te aplaudă, dar după aceea realizezi că sunt efemere. Acum te aplaudă, se sting luminile, ajungi acasă și ești tot tu cu tine. Eu personal nu mă văd diferită de cum eram înainte să mă urc pe scenă. Vreau să rămân un om care nu se lasă afectat de această „celebritate”, dacă o fi pe undeva. Când cineva mă apreciază, îi răspund: „Corect ar fi să-I mulțumim lui Dumnezeu, pentru că de la El am acest dar”. Este o datorie să înmulțești darurile primite și să le oferi altora, nu să le oprești pentru tine.

Susținerea Bisericii și misiunea prin televiziune

Ionuț Vulpescu: Ai avut din partea Bisericii un suport? Ți s-a părut că el există, că este real? Sau au fost oamenii mai degrabă reticenți, prudenți atunci când ai început să cânți și să te afirmi?

Maria Coman: Am găsit sprijin pentru că, uite, și colaborările pe care le-am avut au fost tot timpul cu binecuvântare. Cu binecuvântare din partea ierarhiei noastre. Televiziunea care a început să distribuie aceste cântări a fost televiziunea Patriarhiei, deci Trinitas TV, nu se poate spune altfel. Am avut susținere și am susținere în ideea în care sunt foarte multe parohii dornice să vin și să cânt la Sfânta Liturghie, să cânt după. Adică, ce poate fi mai frumos decât să cânți în Casa lui Dumnezeu, alături și în rugăciune cu oameni care au aceeași slujire? Deci, susținerea există oricum. Până la urmă, de ce să nu susțină o astfel de activitate?

Publicul căutător: Generația 18-40 de ani

Ionuț Vulpescu: Din experiența acestor ani, cu siguranță ai și eșantioane de public. Îți dai seama cam cine te urmărește. Publicul tânăr, de pildă, este interesat de așa ceva? De muzică psaltică?

Maria Coman: Foarte interesat. M-am uitat la segmentele de public care, mă rog, ascultă cel mai des aceste cântări. Publicul cel mai căutător, să spun, este între 18 ani și 40 de ani. Deci chiar public tânăr.

Ionuț Vulpescu: Cum îți explici curiozitatea asta a lor?

Maria Coman: E lucrarea lui Dumnezeu, efectiv. Eu nu aș ști să-ți explic. Într-adevăr, niciodată nu m-am așteptat ca o astfel de muzică să aibă ecou în sufletele atâtor oameni, și tineri, exact cum ai spus.

Ecoul internațional și puterea cuvântului

Ionuț Vulpescu: În epoca asta a zgomotului, a ecranelor și a tehnologiilor…

Maria Coman: Da, să știi, am foarte multe mesaje de la oameni care nu ascultă în mod regulat muzică bisericească, nu merg la biserică, dar spun că simt ceva. Uite, au fost câteva înregistrări pe YouTube cu persoane din străinătate care fac un fel de sondaj pe internet și caută voci sau melodii care atrag atenția. Oameni care nu au legătură cu Ortodoxia, care poate țin de alte religii, dar care se declară impresionați, deși nu înțeleg ceea ce eu cânt. Nu înțeleg cuvintele pentru că sunt în limba română, ei, evident, nu au legătură cu noi. Și atunci spun doar că sunt impresionați și că nu înțeleg de ce, dar trebuie să spună mai departe. Iar eu consider că aici este doar lucrarea lui Dumnezeu: că e prin vocea pe care mi-a dat-o, că sunt cuvintele care… chiar dacă sunt într-o altă limbă, e vorba despre puterea cuvântului.

Universalitatea muzicii și versurile proprii

Ionuț Vulpescu: Tu cânți în română și în greacă.

Maria Coman: Am cântat și în macedoneană și în sârbă, da. Fiecare nație are specificul ei și își pune amprenta în felul ei. De exemplu, eu am împrumutat câteva linii melodice de la frații noștri sârbi, macedoneni și așa mai departe și am pus versurile scrise de mine pe aceste melodii. Lumea a primit foarte bine aceste rugăciuni cântate, chiar dacă publicul român nu era neapărat obișnuit cu astfel de melodii. Dar ei reacționează pentru că, repet, e lucrarea lui Dumnezeu. Nu vreau să mă gândesc prea mult la asta, pentru că după aceea dau în alte idei…

Ionuț Vulpescu: O teoretizezi prea mult.

Rugăciunea Inimii: Terapia sufletului

Ionuț Vulpescu: E vreo rugăciune pe care o porți cu tine oriunde ai fi?

Maria Coman: Cea mai simplă rugăciune pe care m-a învățat să o spun duhovnicul meu de când eram copil: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!” Rugăciunea inimii. Dar să știi că în momente de tensiune sau în momente în care sunt efectiv încărcată, epuizată, și spun această rugăciune, simt că mă liniștesc instant. Pentru mine este terapie, în primul rând; terapia sufletului.

Surse de inspirație: Corurile de la Muntele Athos

Ionuț Vulpescu: Ai și creat multe dintre versurile melodiilor tale. Te simți mai confortabil sau atunci sau când preiei melodii consacrate pe care le reinterpretezi?

Maria Coman: Mă simt bine oricum, câtă vreme scopul este acela de a-L lăuda pe Dumnezeu și de a duce oamenii mai aproape de Biserică.

Ionuț Vulpescu: E vreo voce puternică de muzică bizantină care te-a impresionat?

Maria Coman: Pe mine m-au impresionat foarte mult corurile de călugări din Sfântul Munte. Am ascultat foarte mult Mănăstirea Vatopedi, am ascultat înregistrări de la Schitul Lacu, de la Marea Lavră. Din țară ascult, de regulă, corurile masculine. Mă inspir din orice sursă pe care o găsesc; este pentru mine o nouă oază de unde îmi iau dragostea și puterea de a cânta mai departe. Muzica aceasta, cântată de oricine, are un efect special.

Rolul tăcerii și asumarea Psalmilor

Ionuț Vulpescu: În muzica bizantină, tăcerea, pauza dintre cuvinte, are un rol… Ce crezi că spune tăcerea?

Maria Coman: Această tăcere te face să pleci genunchii în fața lui Dumnezeu și să te gândești că atenția ta trebuie să fie, în primul rând, asupra a ceea ce citești sau cânți. Când ai cântat un psalm, de exemplu: „Mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui”, faci o pauză și te întrebi: „Ce am zis aici? Îmi asum? Cred?”. Sfântul Antonie de Suroj spunea foarte bine că rugăciunea nu trebuie să fie o rutină: poți citi șapte acatiste pe zi, dar important este să iei o frază, o bucățică de psalm, să o spui până o înțelegi și o pui în practică.

Echilibrul între tradiție și modernitate

Ionuț Vulpescu: Cum faci trecerea de la tradiție — muzica bizantină fiind una arhaică — la publicul de astăzi, la modernitate?

Maria Coman: Consider că această tradiție face parte dintr-un patrimoniu care trebuie respectat și adus așa cum este, fără să-i aduci atingere, în fața oamenilor. Când cânți o astfel de muzică, trebuie să adopți o anumită sobrietate, o anumită trăire, dar asta nu ține de „tradiție”, ci de înțelegerea mesajului, de a ți-l asuma total.

„Treapta virtuților” pe opt glasuri

Ionuț Vulpescu: Mesajul e mai mult în cuvinte sau în linia melodiei?

Maria Coman: În cuvinte, clar. Cuvintele primează. Omul, când pleacă de acolo, din biserică sau din sala de concert, trebuie să rămână cu un mesaj. Există sărbători specifice — Paște, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului — unde sunt cântări scrise special. De exemplu, într-un concert pascal, mă aștept ca omul să rețină ce s-a spus în Prohod sau în Binecuvântările Învierii. Avem o cântare foarte frumoasă, „Treptele virtuților”, cântată pe toate cele opt glasuri. Ea vorbește despre virtuțile care împodobesc sufletul și în lumea asta, și în fața lui Dumnezeu. Virtuți care îți dau puterea să rămâi un om vertebral, un om moral, într-o lume care, din păcate, derapează destul de mult.

Lupta spirituală și dobândirea virtuților

Ionuț Vulpescu: Se mai poate asta?

Maria Coman: Se poate, da. Nu vorbesc despre mine, căci nu e cazul. Îmi doresc să ajung la acest nivel, dar sunt foarte mulți părinți, călugări — nu neapărat, poate și părinți mireni, da, preoți mireni — care duc o viață extraordinară. Și oricine poate să facă acest lucru, trebuie doar efort, mult efort, pentru că ispite sunt la tot pasul și răul va încerca întotdeauna să te împiedice. Iată, nu? Ăsta este rolul lui, să spunem. Dar poți să câștigi aceste virtuți, în primul rând, repet, prin mila și ajutorul lui Dumnezeu.

Seria de concerte „Pași spre Înviere”

Ionuț Vulpescu: Suntem în Postul Paștelui, în Postul cel Mare, și tu pregătești o serie de concerte, dedicate Învierii, Sărbătorii Paștelui: „Pași spre Înviere”. Ce are această serie de concerte, pe care o deschizi, special față de altele de până acum?

Maria Coman: Știi, nu poți să spui că o rugăciune este mai specială decât alta. Consider că, chiar dacă sunt câteva specifice, repet, Postului sau Sărbătorii Pascale, care se cântă tot timpul, de fiecare dată, chiar dacă spunem aceleași cuvinte, trăirea noastră poate fi diferită. Special este faptul că ne oprim puțin din ceea ce facem și venim la biserică sau într-o sală de concert și ascultăm și ne rugăm. Acest lucru este o chestie foarte specială. Deci, de aici aș porni. Mai departe, călătoria pe care noi o propunem de fiecare dată este îmbrăcată într-o poveste, dar o poveste tradusă, da? Deci, povestea Mântuitorului tradusă cumva prin repertoriul pe care îl alegem, prin artiștii invitați pe care îi avem.

Invitați speciali și misiunea artistică

Maria Coman: De exemplu, anul acesta va fi alături de noi Adrian Titieni, care, alături de Medeea Marinescu și alți invitați — avem și un cor de copii din Serbia — vor reuși, așa cum pot ei mai bine (și o fac foarte bine), să aducă un aport semnificativ acestei călătorii de care ți-am spus mai devreme. Deci, nu există „special”, e cu totul. Tot timpul e special. În primul rând prin prisma a ceea ce facem. „Pașii spre Înviere”… Întotdeauna, în fiecare zi, orice rugăciune, orice pas spre Dumnezeu este special. Te duce mai aproape de El. Nici nu ai nevoie de alte lucruri. Aici nu vorbim de concerte sau de acte artistice care se perimează în timp. Ele rămân și vor fi la fel tot timpul.

Între naos și scenă: Săli mari pentru inimi multe

Ionuț Vulpescu: Concertele vor fi în biserici sau în săli de spectacol?

Maria Coman: Anul acesta, pentru că am vrut să mulțumim — să-I mulțumim Domnului — să încântăm cât mai multă lume și să ne bucurăm cât mai mulți (pentru că unele biserici sunt neîncăpătoare), am ales să facem în săli mai mari de spectacol. Dar eu merg și la biserici; adică în timpul Postului, în fiecare duminică, de sărbători, la Denii, suntem acolo, vin și cânt. Adică, în primul rând sunt în Casa lui Dumnezeu și apoi pe scenă.

Muzica: Limbajul universal al iubirii divine

Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să sintetizezi música ta, să o rezumi la un singur mesaj pe care ea îl lasă lumii, care ar fi acela?

Maria Coman: Muzica unește oamenii din toate colțurile lumii, este un limbaj universal și este o altă formă, o altă manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de om. Consider că, prin artă, Dumnezeu este mai aproape de tine, și aici ne referim strict la partea muzicală. Dar, mai ales dacă unești arta cu credința, pot să spun că ești de două ori câștigător.

Gândul de final și îndemnul către public

Ionuț Vulpescu: Îți mulțumesc mult pentru acest dialog și, în final, aș vrea să te rog să adresezi un gând, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu, și să alegi tu ceva din ceea ce o să cânți în aceste săptămâni, momente pe care să le inserăm în cadrul discuției noastre.

Maria Coman: Mulțumesc tare mult pentru invitație și aș vrea să le transmit tuturor celor care te urmăresc pe tine și care ne urmăresc acum, să rămână aproape și să nu uite întotdeauna că primul lucru spre care trebuie să-ți îndrepți atenția este Dumnezeu. Apoi, dacă vor să-mi fie alături în această călătorie, îi aștept în număr cât mai mare. Și, uite, vezi, niciodată nu pregătesc un mesaj standard pentru oameni, niciodată nu am acest gând, dar, mai mult decât atât, le doresc să aibă parte de lucruri de folos pentru sufletele lor.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult!

Maria Coman: Mulțumesc!

Final liturgic

„Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea.”

Post-ul Maria Coman, o voce de o profunzime rară apare prima dată în Literatura de azi.

Invitat la microfonul Avangardei este unul dintre creatorii PSD, în formula sa modernă, profesorul Alexandru Athanasiu, care condamnă dezideologizarea partidelor și transformarea comunităților de elită și ale vocilor critice într-o masă de yes-meni. Profesorul Athanasiu face o evaluare a președinților României și observă care sunt carențele clasei politice actuale. Totodată, autor al unui volum de elegii, profesorul Athanasiu explică rolul culturii, al autonomiei și al creativității, într-o lume a creșterii AI și conformismului.

Interviul integral poate fi ascultat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=2heCkVtQl8s

Cum supraviețuim într-o lume de yes-meni? Alexandru Athanasiu: „Dar dacă ai puțină inteligență și vezi bună-credință, înfrânează-ți instinctul.”

Ionuț Vulpescu: Cum a ajuns școala un obstacol în calea validării sociale?

Alexandru Athanasiu: Sunt intercondiționate lucrurile. E un paradox, cum spuneați. Cum adică, cu cât știi mai mult, cu cât te apropii mai mult de cunoaștere, în toate domeniile, tu te depărtezi, că ăsta e paradoxul. Adică ești îndepărtat. Simplu și complicat totodată. Clasa politică standard la ora actuală este formată exclusiv din yes-meni. Problema aici stă, că un șef, care și el face parte din categoria celor care au citit o singură carte și aia a fost cartea de telefon, pe vremuri, acum o ai în telefon.. Telefonul e foarte bun, mobilul, că e un computer. Problema e să nu devii prizonierul lui. Adică, în momentul în care a căzut curentul, ce faci? Nu mai vorbești. Gata, și s-a încheiat. Asta e. Șefii vor oameni care să fie slugi, nu parteneri de idee, de acțiune comună, de întreprindere politică viabilă și cu rezultate. Și atunci selecționează nulități. Adică ei caută — nu ca Diogene, cu lampa în butoi — caută ce găsesc la lumina zilei: găsesc oameni foarte slab pregătiți și îi caută pe cei mai slab pregătiți. De ce? Pentru că ei sunt șantajabili. Deci ăia nu au nimic în spate. Îi spui: „Domnule, mâine poți să dormi, mai târziu, nu ne mai vei deranja.” Doi: sunt oameni care nu contrazic, comozi. „Da, șefu’!” Intră și la unghiuri de 90 de grade prin aplecarea reverențioasă pe care o fac. Deci s-a schimbat. Dacă înainte, cu mult timp — vorbim de epoci revolute — un șef căuta căuta colaboratorii cei mai deștepți… Bun, sigur, pe oricine la un moment dat maieutica îl enervează… pân’ la maiou, adică transpiri când te contrazice unul. Îți vine să-i dai în cap… Dar dacă ai puțină inteligență și vezi bună-credință (că asta poți să măsori, ca șef obligatoriu trebuie să simți asta în ceea ce spune interlocutorul tău), înfrânează-ți instinctul. Că noi avem niște instincte. Nu suntem niște arhetipuri de computere, de logică și de silogisme și de algoritmi. Nu. Suntem și carne cu nervi, cum zicea Nichita Stănescu.

Ionuț Vulpescu: Autor de Elegii, 11, nu 40…

Alexandru Athanasiu: Nu era aplicat către elegie structural, după mine. Nichita era foarte abstract.

Ionuț Vulpescu: Citise Elegiile duineze ale lui Rilke.

Alexandru Athanasiu: Bun, Rilke, unul sau chiar poate, din poeții străini, evident, nu români, poetul meu preferat. Și eu țin minte celebra poezie, cred că cea mai scurtă a lui Rainer Maria Rilke — care e bărbat, nu e femeie, ca și Carl Maria von Weber, compozitorul. Este Epilog care are patru sau cinci versuri și care vorbește de faptul că, din momentul în care ne naștem, moartea râde deja în noi. Deja și-a găsit cuibul și și-l amenajează.

Șefii înconjurați de oameni slabi. Athanasiu: „tenis la perete!”

Ionuț Vulpescu: Spuneați despre șefi că își aduc în jur, ca să domine masa, aduc oameni inferiori.

Alexandru Athanasiu: Da, ca să joace tenis la perete. Dar nu există campioni aici.

Ionuț Vulpescu: Ei nu trădează mai repede, mai ușor, cei obedienți și cei slabi? Nu te lasă mai repede decât un om care gândește, care are autonomia gândirii și are spirit critic?

Alexandru Athanasiu: Cineva în vremea regimurilor burgheze — nu din România, în general așa — spunea despre servitori…Definea servitorii. Zicea: „dușmani plătiți”. Exact aici poate să spună același lucru. Dușmani plătiți. Pentru că ei nu servesc pe nimeni, ci propriul lor interes. Și pentru ei, șeful momentan este o fantoșă, deci o păpușă pe care laudele lor trebuie să o țină în viață cât mai mult. Când nu mai funcționează, se mufează la noul venit. Suntem aici. Noi vă  apreciam… Discursul lui Pristanda în dialogul lui cu Cațavencu. Nu e asta: „Coane Nicule, în inimă!”? „Familie mare, renumerație mică, după buget.” Că și atunci bugetul ăsta a fost cuiul lui Pepelea, care motiva întotdeauna orice. Deci scoți bugetul ca și cum scoți cadavrul și praporele. Adică cu asta se face liniște, oamenii sunt respectuoși cu mortul. Dacă ai scos mortul, adică bugetul, ce să mai discutăm în jurul lui?

Elegie pentru PSD? Alexandru Athanasiu: „Nu știu cine le-a sugerat acea soluție absolut sinucigașă.”

Ionuț Vulpescu: Cred că e momentul să facem o elegie și pentru PSD. Pentru că sunteți autorul, nu doar moral, autorul fuziunii din 2001 dintre Partidul Social-Democrat (PSDR), pe care îl conduceați, și PDSR, Partidul Democrației Sociale din România. Vorbim după alegerile din 2000. Președinția partidului a luat-o domnul Adrian Năstase, domnul Ion Iliescu câștigă alegerile în 2000 și își pleacă de la partid. Cum a fost momentul acelei fuziuni? Ați mai spus asta, dar eu cred că are relevanță în acest context.

Alexandru Athanasiu: Chiar am dat un interviu la un moment dat lui Marius Ghilezan, la România Liberă, în care am intrat pentru prima dată în detaliile acestei operații. Deci acel moment s-a realizat nu doar ca urmare a exprimării voinței conducătorilor celor două partide, ca să fim bine înțeleși. Și voi fi foarte concret aici. Partidul Social-Democrat German, doamna Kastner, care era vicepreședinta Bundestagului și care răspundea din partea Internaționalei Socialiste și a Partidului Socialiștilor Europeni de România, a vizitat România în câteva rânduri. De fiecare dată având discuții cu dumneaei. Mai ales după ce am devenit… Întâi l-a avut pe regretatul și distinsul Sergiu Cunescu. Și chiar dacă unii mă numesc trădător al lui Sergiu Cunescu… bun, asta e o percepție, eu nu pot să o schimb. E părerea unora. Sergiu Cunescu a fost un om excepțional, dar un foarte slab conducător de partid. Ca probă că partidul nu participase singur decât la alegerile din 1990, unde s-au dat locuri în Parlament la 0-1% și așa mai departe.

Ionuț Vulpescu: Nu era pragul electoral.

Alexandru Athanasiu: Da, nu era sistemul d’Hondt electoral. Și era un sistem din ăsta, proporțional, fără prag. Deci și 0 virgulă cât de cât, luai ceva. Ca probă că a fost numai dânsul și o fostă studentă a mea în Parlament, Monica Constantinescu, care a plecat după aceea în Statele Unite. Deci, doamna Kastner, Sabine Kastner, în numele social-democraților germani, dar și în numele organismelor de care vorbeam, Internaționala și Partidul PSE, am avut discuții că trebuie neapărat să realizăm o fuziune, o alianță, ca să fiu mai exact. De ce? Pentru că în noiembrie 1999, Partidul Democrat condus la acel moment de Petre Roman și PSDR-ul, al cărui președinte devenisem de o săptămână… în clădirea din cartierul Defense, de la Paris, într-o clădire a avut loc Congresul Internaționalei Socialiste, ocazie cu care a fost ales actualul secretar general al ONU, António Guterres, în locul fostului prim-ministru al Franței cu ceva ani în urmă, Pierre Mauroy. Cu acea ocazie s-a pus problema recunoașterii celor două partide social-democrate ca partide cu drepturi depline în Internaționala Socialistă. Deși la București primisem un fax prin care ni se spunea că totul este în regulă și că în comitetul tehnic care dădea avizul există unanimitate de vederi și de vot la final pentru primirea celor două partide ca partide cu drepturi depline, în ședința care preceda alegerea (care avea loc a doua zi) — aici era foarte important, că a doua zi era un vot formal — au apărut problemele. Și problemele au fost generate de Partidul Social-Democrat German, important ca poziție acolo, care voia să plătească și niște polițe și care susținea interesele PDSR-ului. De ce? Din punctul de vedere al Internaționalei Socialiste, ca să știm despre ce vorbim, nu așa în general: potrivit statutului Internaționalei Socialiste, nu puteau face parte partide cu drepturi depline mai mult de două. Și atunci, dacă se dădea această calitate celor două partide, PDSR-ul era un partid mort din punctul de vedere al afilierii internaționale la partidele social-democrate, la mișcarea social-democrată.

Totuși, mi-amintesc, Petre Roman a ținut, spre lauda lui, un foarte frumos discurs. Nici al meu nu a fost cel mai rău cu putință. Și am vorbit fiecare mult, cam jumătate de oră, și destul de patetic așa, că totuși fusesem și la New York și la alte congrese… tot s-a promis. Ce s-a întâmplat acum? Știu că am vorbit cu Piero Fassino, care era în conducerea Partidului Democrat Italian la acea dată. El a devenit apoi primar de Torino, l-am întâlnit la Strasbourg, la Comitetul European de Drepturi Sociale. Și în final s-a cerut vot pe fiecare partid. Inițial era să ne pună împreună. S-a cerut, așa, ca un amănunt nesemnificativ, dar îl dau: noi am luat două voturi „pentru” în plus față de PD, dar ceea ce a contat a fost un scor foarte strâns. Adică 5-6 voturi în plus „pentru” față de cele „împotrivă”. Ambele partide au intrat. Atunci, cea care era corespondentă la Evenimentul Zilei, Marcela Feraru a venit acolo, în fine: „Domnule, ați reușit!”, nu știu ce… Și asta a fost situația. Din acest moment, presiunile doamnei Kastner au devenit și mai puternice. Presiunile prin ea erau exprimate, dar nu era așa, că „trebuie să…”. Spunea că nu se poate ca un partid atât de mare să fie lăsat în afară, că mișcarea social-democrată europeană în principal, și cea din Internațională, trebuie să adune, să aglutineze partide foarte importante. Că Partidul Democrat dădea semne de pe atunci că e social-democrat mai mult cu numele… în fine. Și până la urmă, eu am decis să facem un referendum în partid. S-a făcut un referendum și referendumul, bine-rău, a decis. Nu am luat singur această decizie, am spus toate lucrurile astea în lăuntrul partidului, că așa era corect: „Uite, domnule, se cere așa, că asta nu puteți, ăsta nu e un partener sigur.” Apăruseră și ciorovăielile, scrisoarea domnului Cunescu, „Adio, Petre!”, că nu mai merge cu asta… Deci apăruse ruptura, nu mai era acea alianță social-democrată care funcționase în 1996. Deci apăruseră o serie de probleme. Nici Partidul Social-Democrat (PSDR) n-a luat aproape 3% la consiliile județene, la alegerile locale. 3% era pragul atunci. A venit pragul de 5% la cererea, culmea, a PNȚ-CD-ului, care singur și-a pus ștreangul de gât. Nu știu cine le-a sugerat acea soluție absolut sinucigașă. Altfel intrau fără probleme. Intrau și cu 5% dacă nu făceau alianțe cu niște partidulețe.

Deci a fost o puternică presiune internațională în sensul de care vă vorbeam, ca să unificăm mișcarea social-democrată.

Alexandru Atahanasiu: „în acea perioadă a existat corupție!”

Ionuț Vulpescu: PSDR-ul a fost fuzionat cu PDSR-ul. A rezultat Partidul Social-Democrat de astăzi. Ați fost o vreme președintele Consiliului Național al partidului.

Alexandru Athanasiu: Da, până în 2005.

Ionuț Vulpescu: Privind 24 de ani mai târziu, vi se pare că ați făcut ce trebuia? Nu mă refer numai la presiunea externă, ci și la nevoile interne. Răspundea unor așteptări și în plan intern?

Alexandru Athanasiu: O să încerc să răspund cât se poate de sincer și cât se poate de, sper eu, corect. Eu cred că guvernarea Adrian Năstase, contrar multora care au părerile lor, a fost o guvernare profesionistă și benefică României din punctul de vedere al stabilizării economice și al deschiderii oportunităților privind intrarea în Uniunea Europeană și în NATO. Acestea sunt niște lucruri pe care doar cineva răuvoitor sau mânat de interese proprii le poate contesta.

Deci e la lumina zilei… Că în acea perioadă a existat corupție, chiar devenită la un moment dat endemică — lucru care s-a văzut în anii ce au urmat — și acest lucru este la fel de adevărat. Numai că nu poți să arunci copilul din baia cu apă murdară. Arunci apa murdară. Deci ideea de a face judecăți de tipul „Aut Caesar aut nihil”, adică judecățile acestea simpliste și, după mine, nu zic vulgare, dar inutile, care nu duc nicăieri. Adică trebuie să recunoaștem ce a fost bine, și au fost lucruri bune care și astăzi sunt valorificate. Eu asta înțeleg prin „bune”: deci care s-au multiplicat prin alte lucruri bune. Deci au fost factori multiplicatori. Au fost și lucruri rele, foarte rele. Acelea trebuie stârpite, sau trebuiau și au fost într-o anumită măsură date la o parte. Sub acest aspect, și acum raportându-mă la mine: detest oamenii care se laudă, pentru că asta înseamnă că n-au găsit pe nimeni să-i laude și atunci ultimul mohican e propria persoană. Eu nu vreau să mă laud, nu am avut o performanță extraordinară, nici foarte bună, nici bună în domeniul învățământului, cel puțin din acest punct de vedere. Pentru că întotdeauna comparația este asta: „Cum vă raportați la Spiru Haret?” O întrebare care trădează ignoranța întrebătorului. Spiru Haret a avut trei mandate de ministru al Educației, la care a alăturat o personalitate cu care eu — și cred că nimeni, nici actualul ministru — nu avem îndrăzneala să ne comparăm. El are o stea care-i poartă numele, sau o planetă, ceva de genul ăsta. A terminat în Franța, a fost un mare astronom, un mare matematician. Dar nu că e mare matematician (că avem și alții, sigur, nu la nivelul Spiru Haret), dar care nu par că își vor lega numele de vreo planetă sau stea din galaxie. Deci, ce vreau să spun? Din start e o comparație care nu are suport în premise și nici măcar, și cu atât mai puțin poate, în persoană. Aia nu poți să faci. Eu am fost un an și jumătate. Și cum am fost? Am preluat ministerul în cel mai complicat moment al anului de învățământ: examenul de capacitate, cum se numea atunci, și examenul de bacalaureat. Aici a fost prostia mea. Orice om cu luciditate ar fi zis: „Da, poate mă gândesc, dar când începe noul an universitar.” Nu chiar în momentul când erupe Vezuviul, faci ca Pliniu cel Bătrân: „Vreau să văd cum iese lava!” Și a văzut-o, dar pentru puțin timp, că l-a acoperit. Deci eu am și preluat într-un moment absolut greșit ales de mine. Eu am făcut o primă greșeală că am preluat acel minister în acel moment. Poate am făcut o greșeală că l-am preluat indiferent de moment. De ce? Din două puncte de vedere cel puțin. Unul, pentru că nu mă pregătisem foarte serios ca viziune — că tot o urăște cineva — ca viziune, ca strategie. Și că oricum, un an și ceva nu poate să-ți aducă rezultate palpabile benefice. Cu toate acestea, ceva a rămas de pe urma mandatului meu. Și nu cel mai rău lucru posibil. Cele trei legi. E adevărat, una i s-a pus în raniță domnului Miclea, ca să o umple și dânsul cu ceva: Legea Bologna. Din păcate pentru ziariștii — de-aia i-a bătut Dumnezeu pe unii din ei care au scris această minciună — da, am lăsat-o așa. Ca să mă bat cu cronologia e ca și cum ai spune că bătălia de la Podul Înalt n-a dat-o Ștefan cel Mare, ci a dat-o Petru Rareș. „Bun, domnule, Petru Rareș… important e că i-am bătut pe turci!”

Dar Legea Bologna, adică Legea 288 din 2004, se poate verifica în Monitorul Oficial. Eu zic că e o lege importantă, pentru că a dus învățământul universitar românesc în paradigma unei anumite operațiuni extraordinar de importante pe care tinerii de azi trebuie să o știe, și anume echivalarea diplomelor. Că, punând o curriculă identică ca număr de credite transferabile, procesul de recunoaștere a diplomelor devine automat prin fișa anexă care se atașează la diplomă. Deci eu cred că ăsta a fost un lucru important, având foarte multe obstacole în cadrul PSD-ului. Ca să fim bine înțeleși: mare opoziție în PSD împotriva Bolognei. Împotriva Bolognei, nu a orașului, nici a celei mai vechi universități din Europa…

Odiseea unui partid istoric. Alexandru Athanasiu: „în textul motivațional al alianței, se spunea că acest partid a ieșit din „spuma Revoluției”. Zic: „Domnule Președinte, din spumă a ieșit și Venus, dar nu știu dacă e cea mai bună exprimare!”

Ionuț Vulpescu: Erau fanii lui Milan… Asta în plan guvernamental. Sigur că ați avut o colaborare, discutați cu domnul Năstase, era prim-ministru, și la partid discutați că era președintele partidului. Cu președintele Iliescu ați avut dialoguri în perioada aceea?

Alexandru Athanasiu: Am avut un dialog.

Ionuț Vulpescu: Pe chestiunea fuziunii, de pildă, dintre PDSR și PSDR. A fost întrebat, consultat?

Alexandru Athanasiu: Da. Nu neg că am avut — vreau să fiu cât se poate de sincer — am avut o discuție foarte civilizată cu domnul președinte. Președinte la ora aceea, președinte al PDSR-ului, dacă vă referiți înainte de mandatul de președinte al României, pentru că ați vorbit de perioada alianței electorale care începe din august 2000. Întâlnirea și stabilirea și semnarea acordului de alianță electorală s-a făcut în Sala de Marmură a Senatului României, clădirea veche, nu clădirea nouă.

Bun. Domnul președinte Iliescu este un ideolog. Un ideolog bine pregătit. Și în carte scriu despre dânsul. Nu numai despre dânsul, de toți președinții care au fost, inclusiv de Klaus Werner Iohannis. Chiar i-am definit. Domnul Iliescu era „prea pregătit”, așa am și scris. Dar într-o altă curriculă. Domnul Constantinescu nu era prea bine pregătit, iar domnul Iohannis, un puturos. Total nepregătit, da. Adică nici măcar nu citise sumarul lecției. Deci, fiind un ideolog, am avut o discuție de fond cu dânsul despre social-democrație. După părerea mea, era singura persoană care nu doar că înțelegea problema, dar care discuta în cunoștință de cauză și punea întrebări pertinente. Deci era o persoană foarte pregătită în acest domeniu. Se vedea că a studiat.

De altfel, domnului Iliescu i se pot reproșa multe — inclusiv eu am semnat moțiune împotriva dânsului după declarația de la Satu Mare din 1995, ca să se știe clar pozițiile publice pe care am rămas. Dar pe subiectul acesta, nu că am fost uimit — nu, n-am fost uimit — domnul Iliescu e un om harnic. Doi: un om inteligent. Trei: e un om care a trăit în anumite credințe. Eu nu discut credințele oamenilor, niciodată nu le-am discutat, chiar dacă nu mi-au plăcut. Bun, nici ale mele pot să nu placă deloc altora. Dar, punct. Sub aspectul acesta, discuția a fost o discuție de fond, adică a pus întrebări clare. Eu i-am explicat niște lucruri pe care le-a acceptat, cel puțin formal, dar a plecat la Cotroceni. El n-a participat la procesul de fuziune. Deci discuția noastră a fost o discuție despre alianță. Eu i-am spus că acolo, în textul motivațional al alianței, se spunea că acest partid a ieșit din „spuma Revoluției”. Zic: „Domnule Președinte, din spumă a ieșit și Venus, dar nu știu dacă e cea mai bună exprimare și, doi, nu-i adevărat întru totul.” Pentru că înseamnă că pe PSDR nu-l băgați în seamă. PSDR-ul, unu: a fost leagănul primului partid al muncitorilor din România, PSDMR-ul, în 1893. 1893, că în 1899 „mișcarea generoșilor” a trecut la Partidul Național Liberal. Așa. Dar acolo s-au format. După aceea au fost federații, s-au făcut multe partide socialiste după Primul Război Mondial. Unii din conducătorii Partidului Social-Democrat, reînființat după 1944 de Titel Petrescu — a stat și în închisoare Titel Petrescu, și nu singur. Alții, Lothar Rădăceanu, Voitec, au trecut în Partidul Muncitoresc Român. Dar, zic, să spunem și de tributul de sânge, de sacrificiu. Titel Petrescu a fost în război, pe front. Au luptat, mulți dintre socialiști au luptat pe front pentru România.

Adică nu putem spune că acest PSD este doar FSN-ul, numit ulterior PDSR și acum PSD. A fost de acord cu lucrul ăsta. Nu s-a pus însă… când s-a făcut fuziunea, să zic, „grămăticii” (sau cum se numeau ăia la egipteni, îmi scapă acum)… scribii. Scribii, pe care îi știu cei din Partidul Social-Democrat cu genul ăla tranzacționist: „Haide, domnule, ținem acum…”. Zic: „Cum să nu țineți, mă? Că legitimitatea acestui partid nu e dată nici de FSN.” FSN-ul a fost o chestie care s-a făcut ad-improvise pe o baricadă. Nu? Care și ăsta a fost contestat, că unii de pe baricadă nu s-au recunoscut deloc în FSN. Așa încât, a zice că ăla a fost primul semn… după aceea a fost sigla cu trandafirii. Am spus: „Domnule, dar putem să împăcăm aceste lucruri. Lăsăm trandafirul într-un pumn care este semnul și al Internaționalei Socialiste, iar semnele electorale sunt…” Adică una nu o neagă pe cealaltă, nu o exclude. Nu s-a dorit. Adică de la început au fost niște frecușuri. Din păcate, până la urmă, nu pot să constat decât un eșec în ce privește acțiunea partidului pe care îl conduceam. Pentru că a spune că a fost un succes înseamnă că a fost succes intrarea în Parlament a câtorva oameni. Nu de asta am făcut PSD-ul. Puteam să rămânem în alianța electorală și să amânăm ad calendas graecas fuziunea. Greșeala n-a fost alianța electorală — era un mod de a ne cunoaște, un mod de a coagula o anumită formulă politică în matca electorală — dar greșeala cea mai mare, pe care mi-o asum eu, deși nu eu am luat această hotărâre (că s-a luat într-un congres al PSDR-ului), a fost fuziunea foarte rapidă.

Alexandru Athanasiu despre Traian Băsescu: „El nu a fost președintele României, a fost contra României!”

Ionuț Vulpescu: Ați făcut o trecere, vorbind despre președinții României, ați omis unul dintre ei. Ați vorbit, ați spus Ion Iliescu, Emil Constantinescu și ați trecut la Klaus Werner Iohannis.

Alexandru Athanasiu: Probabil dintr-o anumită greață care și-a pus amprenta inclusiv pe memorie. Îmi cer scuze, sigur, Băsescu apare aici. El nu a fost președintele României, a fost contra României. Deci el — îl amintesc în carte — a fost rău pregătit și nepregătit pentru curricula unei Românii adevărate. Și-a urmărit propriul lui interes. S-a văzut după aceea că n-ar fi putut să candideze dacă documentele privitoare la colaborarea cu Securitatea s-ar fi făcut publice la data înscrierii în cursa prezidențială. Deci un sperjur, cum să spun, nu merită decât dispreț. Numai că această fascinație (ca să o numesc elegant și eufemistic totodată) a unei părți a publicului față de acest personaj, care se prelungește și în zilele de acum, mă lasă foarte siderat. Adică, după ce ai văzut tot ce s-a întâmplat, să spui: „A fost grozav, a fost extraordinar”, înseamnă că ne lipsește ceva din judecată. Nu vreau să spun ce.

Un dialog mimat? Dreptatea unui Președinte, adepții unei țări, simțul comun al unei societăți

Ionuț Vulpescu: Care credeți că au fost calitățile Președintelui Iliescu care l-au făcut pe el să câștige președinția și să fie o figură centrală a spațiului public în acele decenii?

Alexandru Athanasiu: În primul rând, simțul comun. Simțul comun, cum zice Descartes, că simțul comun e lucrul pe care îl găsim cel mai bine înrădăcinat în oameni. Era, totuși să nu uităm, era o lume care venea pe neașteptate dintr-un regim comunist cu accente, în ultimii 10-15 ani, dure, de lipsuri, de amputarea practică a orice — a minimei libertăți. Minimei, minimei, minimei libertăți de exprimare. N-a fost tot timpul așa. Anii ’65-’75, deceniul acela — îl spun pentru cei tineri care nu știu și care vorbesc: „Ceaușescu, comunism…”. Domnule, noi am trăit, eu am trăit și în regimul ăla și știu foarte bine cum au stat lucrurile. Sigur că era un regim comunist: un singur partid, un singur conducător, un popor — după formula: „Ein Volk, ein Führer”. Dar nu tot timpul a fost la fel de rău. Deci era rău, dar răul are grade de comparație numeroase. Deci populația, primind lucruri pe care nu le avusese în ultimii ani și văzând un conducător tranzacționist de tipul Iliescu și nu cu coasa în mână de tip Ceaușescu — adică dispus la dialog — l-a acceptat. Chiar dacă Președintele Iliescu avea meșteșugul de a te face să crezi că ți-a dat dreptate, și până la urmă era dreptatea dânsului, dar, repet, în primii ani acest dialog nu era neapărat mimat. Nu, nu neapărat mimat. Nu era un dialog totdeauna mimat. Era și mimat, dar era mimat cu meșteșug. Pe oameni i-a încântat, pe mulți dintre ei, nu pe toți, evident. Pe toți… pentru că noi, ca oameni, trăim din comparație. E figura de stil cea mai răspândită în conduita cotidiană a noastră. Ori, prin comparație cu Ceaușescu, care numai din gestică te punea la colțul societății și îți spunea: „Decizia e exclusiv aici, e mereu aici și îți arăt mereu că e aici”, aici măcar nu ți se spunea în fiecare moment lucrul ăsta. Pe Iliescu îl puteai înjura că a făcut studii în URSS — că nu e ca Bush, care n-a făcut studii la ruși — ca la marile manifestații. Eu am fost la manifestația din 28 ianuarie, parcă, 1990. Marea manifestație era din Piața Victoriei, pornită de la sediul Partidului Liberal, vechiul sediu, cel de pe Magheru, cu Radu Câmpeanu, cu ceilalți care erau atunci. Deci asta e o calitate, și asta e o calitate pentru omul politic. Omul politic trebuie să înghită tot, adică să accepte ca idee inclusiv înjurăturile, sigur, încercând să îmbunătățească limbajul persoanelor cu care are acel dialog. Un om politic care nu suportă critica, care nu suportă critica vehementă și poate exprimată neacademic, nu este om politic. Pentru că tu nu te reprezinți pe tine. Tu reprezinți interesul celor care, inclusiv, te înjură. Și atunci tu trebuie să le spui ce vei face ca ei să se simtă mai bine și să nu mai apeleze la invective când au dialogul cu tine. Deci asta e o calitate mare. O a doua calitate: domnul Iliescu — lucru care, sigur, e privit biunivoc — nu a profitat de funcție pentru a se îmbogăți. Ce se spune de către cei care nu-l înghit funciarmente? „Domnule, dar a lăsat în jur să se facă diverse coterii care au mâncat bani, enorm, s-au îmbuibat ei, familiile, rudele etc.” Aici este o chestiune: și că a iubit puterea. Și de-aia nu l-au interesat lucrurile materiale. Domnule, totul aici e foarte discutabil. Și n-avem timp. E extrem de discutabil. Sigur că poți să zici: „Nu ai cerut celor din jurul tău să fie ca tine și nu i-ai îndepărtat.” Da și nu. Nu toți din jur au fost așa. Sigur. Iar eu nu sunt dezlegat să vorbesc despre niște lucruri la care am asistat. Și mă opresc. Deci nu e chiar așa, că n-a văzut, că nu știa, că n-a spus nimic. Întotdeauna marmelada între adevăr și minciună este un aliment prost. Adică faptul că amestecăm minciuna cu ceva adevăr… nu e așa tranșant, nu poți să spui. Da, deci a fost un om totuși căruia nu i-ai putut spune: „Domnule, ai venit într-o pereche de pantaloni și în teniși și ai plecat cu vilă pe Coasta de Azur.” Nu, nu, nu. E o realitate. Da, bun, dar ai iubit puterea. În viață trebuie să iubești ceva. Acum, sigur, problema nu e ce iubești, ci ce faci cu ceea ce iubești. Adică dacă iubești pe cineva rău, încercând să-l îndrepți, nu e neapărat un lucru rău. Nu iubești numai premianții, domnule Vulpescu. Pilda lui Hristos e cu totul alta. Și dumneavoastră le știți mai bine decât mine. Sigur, România e înfierbântată meteo, e înfierbântată de nervii impotenței intelectuale, este enervată de răutatea exacerbată prin canalele mass-media, care concură din plin la ode pindarice către potentații zilei pe care eu nu o să mai apuc, probabil, dar peste câțiva ani… le doresc o domnie cât mai lungă, dar peste câțiva ani, când nu vor mai fi acolo, ce se va spune despre ei? Sigur, pornind de la „ne-am înșelat”…

Alexandru Athanasiu: „Partidul Social Democrat s-a dezideologizat total”

Ionuț Vulpescu: Dezamăgirea intelectualului român, ca în Întunecare, romanul lui Cezar Petrescu…

Alexandru Athanasiu: Da, numai că săracul Radu Comșa orbise. Radu Comșa trăise un război care schimbase datele problemei, apăruse votul universal, apăruse o altă clasă de politicieni, începând cu Partidul Poporului al lui Averescu.

Ionuț Vulpescu: PSD-ul e astăzi într-un moment de criză, probabil este scorul cel mai mic pe care l-a înregistrat în ultima vreme… De ce credeți că s-a ajuns așa? Și credeți că este o criză mai gravă a social-democrației în România sau este o criză a Partidului Social Democrat?

Alexandru Athanasiu: Eu nu sunt politolog, nu am ambiții de a da… că văd că apar diverși care vorbesc ca Savonarola, dând verdicte din astea: „Lorenzo e corupt, dărâmați statuile” și așa mai departe. Nu. Eu cred așa: Partidul Social Democrat s-a dezideologizat total. Replica la ce spun eu ar fi următoarea: „Peste tot ideologiile au murit. Nu mai avem ideologii.” Eu pot fi de acord până la jumătatea drumului cu asemenea aserțiune. Dar uitați-vă prin prejurul nostru, apropo de disputele cu Macron, cu Emmanuel Macron, cu Merz, cu nu știu ce. Domnule, probabil că nu mai este focul ideologiilor. Focul ideologiilor a fost un secol și jumătate, să zicem, de la Manifestul Partidului Comunist al lui Karl Marx și după aceea toate ideologiile pro și contra, și secolul XX. Acum, într-adevăr, avem de-a face cu o dezideologizare. De ce? Și aici e marea problemă pe care nu o discută în România, din păcate, politicienii (căci iarăși, ei ar trebui să o discute primii): pentru că puterea nu mai e la politicieni, domnule Vulpescu. Aia este marea problemă. Atâta vreme cât voința politică era agentul enzimatic, deci enzima care genera reacțiile corpului social, drumul unei societăți într-o anumită direcție, ideologia avea un loc foarte important. Pentru că acea direcție era dată inclusiv și în mare măsură de poziția ideologică. Astăzi, lumea nu mai este condusă de politicieni. De fapt, aici este marea problemă. Lumea este condusă de multinaționale, de corporații multinaționale și de bănci. Și de bănci. Ca să fim bine… care își pun oamenii lor. Ce oameni să pună? L-ar pune pe generalul Charles de Gaulle vreodată? A, dacă ar renaște cu o altă figură…

Ionuț Vulpescu: Un Mitterrand ar trebui să-l pună ca să lupte cu băncile…

Alexandru Athanasiu: Da, da. Dar vreau să zic, ar pune personalități de nivelul celor care au putut să schimbe destinul unei națiuni? Charles de Gaulle — un președinte uriaș. Uriaș. Am văzut că s-a dus domnul Macron în Anglia să facă o reverență în fața unui monument al generalului de Gaulle. Și scriau acolo, pe portal, scriau francezii: „Cel mai mare președinte al Republicii, mon général, pentru tot timpul.”

Cine selectează pătura politică? Athanasiu: „Selecția se face în altă parte, după criteriile acelei părți care face selecția.”

Ionuț Vulpescu: Spuneți că nu mai sunt selectate și promovate personalități.

Alexandru Athanasiu: Nu, din considerentul ăsta: că selecția nu mai aparține corpului politic. Selecția se face în altă parte, după criteriile acelei părți care face selecția.

Ionuț Vulpescu: România este totuși… sunt încă multe inegalități. Nu stânga ar trebui să fie cea care să lupte pentru un model de echitate socială?

Alexandru Athanasiu: Da, dacă selecția unui partid, să zic de centru-stânga, ar fi făcută după criterii de tipul ăsta, de oamenii din interiorul acelui partid. Este foarte clar că lumea a fost condusă — lumea românească a fost condusă și faptele, din păcate, susțin acest lucru — în direcția pierderii graduale, dar consistente și constante, a încrederii în politicieni.

Deci, pe toate căile, politicienii au fost întotdeauna hoți, tâmpiți, nepregătiți etc. Și când era cazul, și când nu era cazul. Pe ideea de a face rating, presa de orice tip a încondeiat politicienii. Pe bună dreptate în multe cazuri, absolut aiurea în altele. Dar, per total, a creat acest culoar insidios de negare a valorii politicienilor. Niște proști, niște… „Dacă am veni noi, ziariștii, să vedeți ce am conduce!” etc. Deci, o dată… da, da, de ce nu participi la alegeri? E o întrebare simplă. Au mai fost unii care au vrut să participe, au luat covrigul de Buzău, adică gaura covrigului de Buzău, care este o gaură mai mare sau mai mică decât a ăluia de Brașov. Vă închipuiți că noi vorbim de goal-uri? La nivelul cel mai înalt al politicii, comparațiile noastre sunt legate de găuri ale covrigului, ale bugetului. Deci de găuri. Deci o țară, o națiune la nivelul elitei — teoretic elitei — dar vorbește numai de găuri, fără să fie vorba de un nou tip de șvaițer.

Suntem condamnați la optimism

Ionuț Vulpescu: Când v-a sunat ultima oară cineva de la vârful PSD să vă întrebe de sănătate?

Alexandru Athanasiu: Întrucât se știe că am o sănătate robustă, nu am fost sunat.

Ionuț Vulpescu: Vorbiți în Călătorie în centrul inimii, pe finalul cărții, despre un proiect al academicianului Eugen Simion, România de mâine. De fapt era un titlu al volumului de dialoguri al lui Ion Biberi, din ’47-’48, România de mâine. Sunteți optimist dacă vă gândiți la România de mâine sau sunteți mai degrabă sceptic?

Alexandru Athanasiu: Două lucruri scurte. Ion Biberi era medic. Ion Biberi era prietenul tatălui meu. Am fost în casa lui, puști. Un om deosebit. Am citit cartea cu dedicație către tata. Deci eu am citit această carte pe care a primit-o tata sub semnătura lui Ion Biberi. Citind-o și comparând-o cu ce s-a întâmplat ulterior, ai o mare dezamăgire. Eu cel puțin am avut-o. Cât de naivi erau mulți din interlocutorii lui Biberi! Cum credeau ei că România va înflori și va… Din punctul acesta de vedere, e greu să dai un credit solid unei asemenea prognoze, să zici: „Domnule, va fi foarte bine.” Pe de altă parte, noi suntem condamnați la optimism. În ce sens? Și mai ales politicienii. În politică, dacă intri frustrat, cum intră mulți din cauza bătăilor luate în copilărie că nu treceai clasa și luai note proaste și te-a dat cu capul de masă… Mai erau și părinți de ăștia mai violenti. Nu era agenția de protecție a copilului… Și nici nu eram în Norvegia ca să te ia din custodia parentală… Dacă vii în politică flegmatic și indiferent, deci dacă n-ai temperament… în politică îți trebuie un temperament, cel mai bun este ăla sanguin. Adică nici bilios, nici coleric — adică îți zice cineva ceva și, dacă nu ești de acord cu el, îi dai cu capul de masă. Nici flegmatic, sau să facem bancuri ca unii prim-miniștri.

Facem bancuri… deci, în primul rând, bancurile nu le face un politician la vârf. Dacă totuși le face, sunt două condiții: unu, să știe să le spună; și doi, să le facă foarte rar. Berlusconi le făcea — barzellette. El era cunoscut, cum zic italienii la bancuri, pentru barzellette. Spunea bancuri. Când a fost la București, invitat de Adrian Năstase, am fost la un hotel care și-a schimbat între timp numele, la un restaurant acolo. Dar avea farmec. Și știți ce mai avea, domnul Vulpescu, Berlusconi ăsta, pe care acum au început toți să-l plângă? A început să-l plângă lumea, că ce mare om a fost… Deși înainte îl numeau populist, expresia populismului european, groaznic, care distruge partidele tradiționale. Și un regizor [Nanni Moretti] a făcut filmul acela, Caimanul (Il caimano). E, acum îl plâng. Îl plâng foarte mult. Ce om politic, „ultimul om politic”… Nu știu de ce, întotdeauna morții sunt cei mai buni, că nu ne mai concurează pe posturi, știți? Așa cum foarte mulți l-au reabilitat pe, într-adevăr, un mare om de stat — puțin cam corupt, e adevărat, în fine, l-am cunoscut personal — Bettino Craxi. Uriaș.

Ionuț Vulpescu: Liderul socialist.

Alexandru Athanasiu: Da, uriaș. Uriaș. Eu l-am cunoscut foarte bine pe De Michelis, care a fost Ministru de Externe. Gianni De Michelis. Gianni De Michelis a fost în 2000 la mine în birou. Gianni nu mai era… el a fost și Ministrul Muncii când am fost eu la un congres în ’86, la Jesolo. Mare dansator de discotecă, era cunoscut că mergea.

Bancuri de politicieni. Alexandru Atahanasiu: „Nu bancuri de tejghetari de piață, de doi lei.”

Ionuț Vulpescu: Deci, nu trebuie ca politician să spui foarte des bancuri, că devii tu însuți un banc.

Alexandru Athanasiu: Da, și dacă le spui și fără talent, reușești paradoxul: indispui. Adică măcar la un banc bun se mai râde, dar dacă tu spui bancul și ăla începe să și plângă și te și înjură că i-ai luat din timp… La noi sunt unii care spun bancuri, dar aici e o problemă de educație. Poți să spui bancuri ținând seama de locul unde le spui. Adică dacă ești la o masă mai relaxată, cu un coleg din altă țară, cum era Berlusconi, așa mai merge. Dar nu spui bancuri la televizor când ți se cer poziții politice. Adică, la o poziție politică, îi spui unuia: „Ai un cicero pe nas” (adică un neg, că asta era porecla lui Marcus Tullius, Cicero, că avea un neg). Îi spui: „Ai un cicero pe nas”, și ăla spune: „Nu vezi că avem deficit excesiv?”, iar tu zici că are ceva pe nas. Adică nu spui bancuri ca răspuns politic. E o mare diferență să spui bancuri aici, într-o societate, și alta este să… Eu l-am cunoscut pe Președintele Chirac, un om absolut remarcabil și un iubitor al României. Deși ăștia îl acuzau că nu și-a făcut studiile universitare, că e un tâmpit… cum sunt unii porniți așa. Era un mare specialist în cultura japoneză. Am fost la Élysée, la un dineu dat de el în onoarea lui Emil Constantinescu, în care a spus cea mai frumoasă propoziție. Sigur, poți să zici că era mincinos, că era demagog. Poți să spui orice, dar fraza rămâne. Și a spus: „La Roumanie, notre amie depuis toujours et pour toujours.” Mie mi s-a părut tipic franțuzesc, de o eleganță… „Prietenul nostru de totdeauna și pentru totdeauna”. Domnule, o fi fost un slogan, o fi mințit… nu știu. Dar uite, mie mi-a rămas asta, deși se întâmpla în 1997. Superb. Domnule, deci au clasă. Nu bancuri de tejghetari de piață, de doi lei. Aici e problema.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc mult pentru această discuție, pentru episodul 2. Vă mai invit, știu și temele din episodul 3…

Alexandru Athanasiu: N-ați citit din poeziile care, înțeleg, v-au lăsat înmărmurit?

Ionuț Vulpescu: Stați, că mai sunt două lucruri la sfârșit. O să discutăm despre Cișmigiu, pentru că ați scris despre Gheorghe Lazăr. Ați făcut liceul Lazăr și o să vorbim despre fotbal. O să-l invit și pe Marius Mitran, care și el a făcut Lazăr.

Alexandru Athanasiu: A făcut-o în alte promoții.

Alexandru Atahanasiu către public: „Tați și mame de familie, oameni care și-au dus drumul corect, fără să treacă pe roșul imposturii sau să dea din coatele violentei măgării în ceilalți pentru a-și face loc lor.”

Ionuț Vulpescu: Și o să vorbim și despre fotbal, că vine Mondialul, vin meciurile echipei naționale. Și în final, o să vă rog, din cele 40 de elegii, să citiți pentru cei care ne ascultă o elegie care vă place cel mai mult. Una la care țineți. Poate prima? Una din ele, și să adresați în felul acesta un gând final celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

Alexandru Athanasiu: O să citesc penultima elegie, cea de-a 39-a. Am citit-o de cele mai multe ori, chiar și unor promoții de studenți, când m-au invitat la aniversarea absolvirii:

„Coboară, doamnă, din trăsură și pune caii la îndemn, Să calce în copite timpul ce-n viață l-ai avut dușman. Privind în urmă să uiți trecutul la un semn, Și rugăciunea vremelniciei clipei să nu mai sune în van.

Aprinde candelabrele trăirii în iubire, În focul lor să cauți noul chip. Dă la o parte umbra din drumul spre pieire Și sparge de-acum clepsidra cu nisip.

Pune căpăstru apăsat pe nărăvașele pasiuni, Stai dreaptă în cumpănă de judecată. Un dor și un gând vor naște fericiri În dans solemn cu aștrii ce-n calendar nu mai au dată.

Deschide amintirii trebuinciosul adăpost Unde va fi păzită candoarea iluziei pierdute, Iar tu nu căuta în toate un ultim rost, Tot numărând ocaziile pierdute.”

Ionuț Vulpescu: Și un ultim rost pentru cei care ne urmăresc.

În primul rând, vă mulțumesc pentru rezistență! Rezistența a devenit, după cum știm, prin PNRR, un program strategic. Și tot ceea ce este strategic îmi este foarte drag. Pentru că îmi dă unei ființe finite, cum suntem toți, dimensiunea eternității. Deci rezistența așa, fără cronologie, fără temporalitate, îmi dă și mie senzația că particip la o operă eternă.

Deci faptul că rezistați după cinci ani în condiții somatice bune, în condiții psihice perfecte și păstrându-vă umorul și dorința de a continua — ceea ce este foarte greu de întâlnit astăzi dacă nu sunteți mânat, cum sunt alții, de interese, sigur, pecuniare — este un merit pentru care felicitările mele sunt prezumate, dar totuși le și exprim.

În al doilea rând, cred că prin cei pe care i-ați invitat, exceptându-mă pe mine, și pe care în parte i-am văzut, reușiți să arătați că această țară nu este doar o pecingine de nulități, o brumă de nesatisfăcuți, ci, dimpotrivă, are oameni bine așezați în rostul lor, bine cumpăniți în judecăți și acțiuni, buni profesioniști și responsabili sociali. Tați și mame de familie, oameni care și-au dus drumul corect, fără să treacă pe roșul imposturii sau să dea din coatele violentei măgării în ceilalți pentru a-și face loc lor.

Faptul că aduceți acești oameni nu poate fi decât un îndemn, chiar dacă subliminal în parte, că există și alt obraz al acestei țări. Nu doar obrazul gros și ridat al lenei, al hoției, al lui „merge și așa”, al aranjamentului mizerabil și al lipsei oricărui ideal uman. Ci, dimpotrivă, sunt oameni care ne dau speranță. Pentru că în afara oamenilor — adică concetățenii noștri — nimeni, niciodată nu ne va da o mână de ajutor. Noi trebuie să ne strângem în jurul valorilor noastre, în jurul credințelor noastre, în jurul lăudării celor meritoși și așezării lor acolo unde este firesc să fie. Tinerii, ei trebuie să ne înlocuiască, nu bătrânii înfrumusețați cu mijloace artificiale și care duc păcatele vechi ale unei vieți pe care nu vreau să o numesc acum.

Deci, trăgând linia la sfârșitul zilei, ce putem spune? Că emisiunea noastră este o picătură într-un ocean, dar și oceanul e făcut din picături la origine. Deci, mergeți mai departe! Rezistență aveți, tinerețea vă este încă prietenă și nu o depărtată cunoștință. Vă felicit! Aveți deja 5 ani, intrați în desenul strategic. Deja 5 ani… sunt acei ani despre care Freud spunea că nicio mare iubire, cât de mare ar fi ea, nu ține mai mult de 5 ani. Faptul că ați depășit 5 ani cu câteva luni înseamnă că idealul, iubirea dumneavoastră, are alte cutii de rezonanță și că ceasul dumneavoastră — care a bătut, dar nu pe cât merita să bată — va mai bate cu succes și în viitor.

Post-ul Într-o lume de yes-meni apare prima dată în Literatura de azi.

Interviul integral poate fi audiat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=S54S4DDRBaE

Octavian Ursulescu și Ionuț Vulpescu: „Noi suntem stăpânii pădurii”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să-l am invitat pe jurnalistul, scriitorul, omul de televiziune, Octavian Ursulescu. Domnule Ursulescu, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Octavian Ursulescu: Cum să nu răspundă Ursulescu la Vulpescu? Mi se pare normal, noi suntem stăpânii pădurii. Noi suntem prieteni vechi, dragi ascultători, de când era ministrul culturii Ionuț și venea la evenimentele noastre și ne-a ajutat foarte mult. Și zic: ia să vedem cum se descurcă și la un podcast, că la radio nu știam cât de bun e. Ascultând câteva emisiuni mi-am dat seama, îmi calcă pe urme…

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc. Avem aici și câteva — că ați vorbit de colaborarea noastră mai veche — e aici Actualitatea Muzicală, sunt câteva numere din Actualitatea Muzicală. Mă bucur că am reușit atunci să scoatem de la sertar legea de susținere a revistelor culturale; datorită acestei legi apar și astăzi.

Octavian Ursulescu: Exact, datorită acestei legi, într-adevăr și pe adevărat, primele numere întârzie puțin până bugetul se stabilizează, dar iată, pe hârtie velină, condiții excepționale. Iată, mulțumesc încă o dată, Ionuț, pentru că noi, la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, putem edita lunar această revistă extraordinară, unde sunt redactor din 1990. Deci imediat după Revoluție. Am dat concurs.

Ionuț Vulpescu: Ați dat concurs?

Octavian Ursulescu: Am dat concurs, da.

Ionuț Vulpescu: Am înțeles. Și l-ați și câștigat.

Octavian Ursulescu: Păi eram doi, cu o tânără compozitoare, Claudia Daniela Nacu, care a cântat și în Expres puțin, și ea nu era… Dar noi am dat concurs. Așa a fost. Luminița Vartolomei, vecina, colega mea de la Contemporanul, era redactor-șef, iar Mihai Cosma, care acum e profesor universitar doctor, a fost cu mine. Deci noi am rămas, la ora actuală, fondatorii revistei.

Debutul în presă: Un elev „fruntaș” de la Cantemir remarcat de familia Lustig

Ionuț Vulpescu: Dar la Contemporanul cum ați ajuns?

Octavian Ursulescu: Păi eu, încă de pe băncile liceului, am scris la Scânteia Tineretului. Am fost selectat și chemat la redacție de Lucreția Lustig, mama lui Adrian Lustig, dramaturg și scenarist.

Ionuț Vulpescu: Și fiul lui Oliver Lustig.

Octavian Ursulescu: Și ea era acolo, a venit la Cantemir, la Dimitrie Cantemir.

Ionuț Vulpescu: Unde ați absolvit și dumneavoastră.

Octavian Ursulescu: Pe lângă el. Și doar suntem vecini, sectorul 2. Acolo, sectorul nostru. Și a venit să facă un reportaj. S-a dus la direcțiune: „Recomandați-ne un elev fruntaș”. M-au recomandat pe mine. Eram olimpic la matematică, la fizică, la limba română. Venise și Tia Peltz, graficiana.

Ionuț Vulpescu: Fiica lui Isac Peltz, scriitorul cu Calea Văcărești.

Octavian Ursulescu: Și așa mai departe. Că mi-a făcut și un portret. Și am recuperat portretul și îl am pe acasă. L-am înrămat. M-am dus la redacție peste o zi, două; așa era pe vremea aceea. Tot ce se trimitea la tipar se întorcea la secretariat și erau acolo fotografii. Și l-am găsit puțin cu tuș pe el. Și am făcut acest interviu. A apărut în ziar și mi-a zis: „Dar nu vrei să colaborezi la noi?” Și am colaborat. Și așa am început să scriu mult, mult, mult timp. Câțiva ani. La un moment dat, George Ivașcu… Eram la Sânziana Pop, la Luceafărul. La redacție eram amici. Și vine un băiat, Eugen Simion — nu criticul. Eugen Simion. Scria la Contemporanul. Se părea că era psiholog sau sociolog. Nu știu ce era. Zice: „Maestrul Ivașcu îl vrea pe Octavian Ursulescu pentru rubrica de muzică ușoară”. Avea pe cineva, dar nu era mulțumit. M-am dus. Am fost foarte mulțumit și o viață am fost onorat să fiu cu Geo Bogza pe prima pagină…

Ionuț Vulpescu: Ce rubrici avea revista!

Octavian Ursulescu: Ecaterina Oproiu era pe spate. Rubrica era pe o coloană așa, pe lung. Pe spate era Cronica TV, Ecaterina Oproiu. Dar ce rubrici, ce semnatari, ce prieteni am avut acolo! Era o revistă de înaltă ținută.

Ionuț Vulpescu: Un făcător de gazetă foarte bun, George Ivașcu. Poate cel mai bun.

Octavian Ursulescu: Și eu zic la fel. Poate cel mai bun.

Primul pahar de whisky în vila din Bulevardul Aviatorilor

Ionuț Vulpescu: Cum era, ați interacționat cu el? Cum era ca om Ivașcu?

Octavian Ursulescu: Am fost și la el acasă, stătea la Aviatorilor acolo pe bulevard, într-o vilă frumoasă. Eram puști, m-a invitat: „Bei un whisky?”. Eu nu băusem whisky în viața mea până atunci. Am zis că beau, el era un amator mare de whisky. Doamne! Și cu fata lui am mai ținut legătura. După Revoluție m-a căutat, a venit de la Paris, trăia în Franța. Nu mai știu ce mai face. El nu intervenea direct în revistă. Niciodată n-am auzit. Erau doi adjuncți: C. N. Constantiniu și Mihăileanu. Și era Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție. Era un om extraordinar și cu care am fost și la pescuit, ne-am împrietenit. Și la Contemporanul am editat niște almanahuri, Realitatea Ilustrată, păstrând numele vechii publicații interbelice.

Ionuț Vulpescu: După aceea el s-a dus și a făcut România Literară și a luat o parte din numele pe care le-ați pomenit. Inclusiv pe Roger Câmpeanu l-a luat la România Literară. Pe Nicolae Manolescu, pe care îl publicase, îl debutase cu Cronica Literară la Contemporanul. Deci a făcut și din România Literară după aceea o gazetă excepțională. Excepțională, vândută, citită.

Octavian Ursulescu: Am publicat și eu, și sunt foarte mândru, și în România Literară câteva articole.

Interzis timp de doi ani: „A fost un complot contra mea”

Ionuț Vulpescu: La care dintre aceste colaborări scrise țineți cel mai mult? Perioada asta de la Contemporanul, deoarece a fost începutul?

Octavian Ursulescu: Contemporanul, pentru că avea o înaltă ținută. Am publicat nu numai rubricuțe. Rubricuța a fost la început. Anchete pe două pagini, cu muzica ușoară, cu festivalurile de la Mamaia, de la Cerbul de Aur. Deci a fost o colaborare foarte, foarte vastă. Nu era doar rubricuța. Am fost foarte legat de Contemporanul. Și mai e un episod care m-a făcut să nu uit Contemporanul. Eu, la sfârșitul anilor șaptezeci, am fost atacat într-un articol din revista Flacăra a lui Adrian Păunescu de un cântăreț la muzicuță, Cornel Ionescu. A fost o întreagă… a fost un complot contra mea și am fost interzis total: radio, televiziune, presă… doi ani.

Ionuț Vulpescu: În anii șaptezeci?

Octavian Ursulescu: În anii șaptezeci; ’77, ’78, ’79.

Bătălia pentru „Pop Club”: Când muzica occidentală trebuia „împănată”

Ionuț Vulpescu: Dar ce ați greșit așa tare? De ce v-au…

Octavian Ursulescu: Nu, nu… O cântăreață de muzică ușoară, Dida Drăgan pe numele ei, s-a împrietenit cu un ziarist în Polonia. Eu mă duceam la festivalul de la Sopot în fiecare an. Acolo, la Grand Hotel, la Marea Baltică. Acolo am fost cazat. Eu, neavând viză pentru Occident, am bătut țările socialiste, toate festivalurile. La Praga de jazz, de rock, de… așa. S-a împrietenit cu ziaristul respectiv, căruia… „Păi îl cunosc eu”. Și mi-a povestit el pe urmă asta, că l-am revăzut. Îi mărturisisem, îi dezvăluisem câteva dintre neajunsurile activității. Aveam un Pop Club la Politehnică, la 303, și aveam probleme mari. De multe ori nu ne-au lăsat să-i mai spunem Pop Club, i-am spus „Oop Club”. Era prea occidental „Pop Club”, suna… că nu putem da muzică occidentală multă la… I-am povestit mai multe la o bere. Știți cum era, eram tânăr, nu m-am gândit niciodată.

Ionuț Vulpescu: Jazzul era cam interzis, oricum nu prea aveai voie să…

Octavian Ursulescu: Nu, nu, nu. Și atacul a fost politic. Deci în articolul acela: Ursulescu ce-a făcut, ce-a dres… De aici și această interdicție cumplită pentru mine, pentru că… asta e. Și m-a ajutat foarte mult Constantin Mitea, redactor-șef la Contemporanul atunci și consilier al lui Ceaușescu. Fusese pe la Scânteia, parcă, sau ceva. Și… am făcut un memoriu, i-am spus și… a rezolvat. Până la urmă, în câteva luni, cu memoriul acela am demonstrat că n-am făcut nimic… Bine, în intervalul ăsta, săptămânal eram ba la Secția de Presă a CC al PCR, ba la Securitate. Și mă tot întrebam, până când unul dintre ei, l-a întâlnit după Revoluție, la Azi, Podoabă se numea, mi-a dezvăluit că nu eram înregistrat vocal. Ăsta a fost norocul meu. Deci s-a relatat — păi o relatare putea să spună orice.

Ionuț Vulpescu: Deci v-a atacat Flacăra și v-a apărat Contemporanul.

Octavian Ursulescu: Asta-i amintirea, da. Și în perioada aia am început să scriu și la revista Femeia, la Magazin, scriam foarte mult.

Olimpic la matematică, premiat de Academicianul Grigore Moisil

Ionuț Vulpescu: Dar cum a fost, că m-am uitat, am văzut și diploma: ați luat locul doi la faza națională la matematică. Și v-a dat-o chiar academicianul Moisil, înțeleg, într-o ceremonie, cum se face. Cum ați virat-o? De la matematică, după aceea ați făcut Cantemir, ați făcut Politehnică, dar marea pasiune a vieții rămâne muzica. Cum a fost drumul ăsta? Că undeva a fost o intersecție.

Octavian Ursulescu: Și muzica e știință și chiar are legături bune cu matematica, mai ales în ziua de azi cu muzica contemporană, cu genurile acestea. Matematica, după părerea mea, este cel mai minunat lucru. E bine că nu m-am băgat în politică, poate eram președinte acum, Doamne ferește.

Ionuț Vulpescu: Avem un olimpic. Era dificil să mai avem încă unul. Nici cu unul nu e simplu, dar dacă erau mai mulți…

Octavian Ursulescu: Și nu numai la matematică, dar asta a fost într-adevăr mândria mea: locul 2 pe țară la faza republicană. Un singur punct mi-a lipsit. Un singur punct! 20 de puncte era maximul. Am subiectele acasă, le-am regăsit.

Ionuț Vulpescu: Ați vorbit cu profesorul Moisil atunci? Vă amintiți?

Octavian Ursulescu: Așa, formal: „Felicitări”. Premiul a constat în niște cărți. Un pachet cu cărți. Olimpiada de matematică… erau literatură, probabil. Și la Palatul Copiilor, la Cotroceni; acolo am fost la premiere. Am vorbit, sigur că da. Mereu când trec pe strada Armenească, văd plăcuța: aici a locuit… Îmi aduc aminte cu mândrie. Am diploma semnată de el, normal.

Ionuț Vulpescu: Deci cum s-a făcut trecerea?

Octavian Ursulescu: Trecerea este greu de spus. S-a făcut treptat, nu brusc, de la științele exacte, că eram olimpic și la fizică. Matematica a fost pentru mine și pentru fratele meu, Florin-Silviu, o pasiune într-adevăr. Noi rezolvam probleme la Gazeta Matematică. Eu am și publicat acolo probleme proprii. Am revistele, uite, puteam să-ți aduc. Dar muzica ne-a atras pe amândoi. Încet, încet noi ascultam foarte multă muzică. Am început cu Beatles, eram cu posturile străine și în 1968, la prima ediție a festivalului de la Brașov, Cerbul de Aur, fiind la Scânteia Tineretului, am început să scriu. Am făcut o pagină, se chema o pagină dedicată festivalului.

Amintiri de la „Cerbul de Aur” ’68: Mercedes-uri negre și interviuri la ARO

Ionuț Vulpescu: Cum era?

Octavian Ursulescu: Veneau la festival cântăreții, invitații străini la aeroportul Băneasa, că nu era Otopeni. Acolo erau preluați cu niște Mercedes-uri negre ale ONT-ului, ONT Carpați, îi duceau la Brașov. Eu îi așteptam în sala aceea, făceam mici interviuri.

Ionuț Vulpescu: La Aro, probabil, unde stăteau?

Octavian Ursulescu: La Aro stăteau, toți stăteau la Aro. Și se făcuse și aripa nouă. Și acolo am cunoscut foarte mulți și am rămas prieten bun cu mulți dintre ei. Am colaborat cu Caterina Caselli, m-am revăzut după ani la festivalul de la San Remo. Nu mă așteptam — corespondam cu ea — dar nu mă așteptam să mă… când m-a văzut: „Ottaviano!”. Eu nu știu ce zic, a ținut minte.

Ionuț Vulpescu: Dar am văzut că și atunci erau unii care vă acuzau tocmai că intrați în dialog direct și foarte personal cu mulți dintre artiștii invitați. Și nu era foarte bine. Adică trebuia totul să fie controlat, nu?

Octavian Ursulescu: A mai fost ceva care a deranjat. M-a chemat tovarășul Călinoiu — da, îl știam de la festivalul de la Mamaia — de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Și eu corespondam la revista Billboard, cea mai importantă, Biblia muzicii mondiale, la Music Week în Marea Britanie, la Jazz Journal. Eram la Jazz Forum, la oficiosul Federației Internaționale de Jazz. M-a chemat: „Da, ce faci, ce scrii?” „Păi,” zic, „tovarășe Călinoiu, scriu despre muzica românească, despre artiștii români. Eu fac reclamă”. „Da, bine, dar să ai grijă ce scrii,” nu știu ce. Deci nu eram bine privit. Dovadă că n-am avut nici viză. Dar nu mai contează.

Ionuț Vulpescu: Vă amintiți cine a fost primul mare artist pe care l-ați prezentat? Și ce amintiri aveți de atunci?

Octavian Ursulescu: Români sau străini?

Ionuț Vulpescu: Români.

Octavian Ursulescu: Am prezentat mulți la începutul colaborării cu Titus Munteanu, la televiziune vorbesc.

Titus Munteanu: Un lord al micului ecran și partener de scenă

Ionuț Vulpescu: Ați colaborat foarte mult cu el la Televiziunea Română. Avem și această carte superbă: Titus Munteanu, un lord al micului ecran.

Octavian Ursulescu: Da, i-am și scris această carte, mi s-a părut normal. Am început-o în timpul vieții lui, s-a prăpădit, am terminat-o, pentru că împreună am făcut Steaua fără nume, Șlagăre-n devenire, Meridianele cântecului. De multe ori mă întâlnesc cu oameni pe stradă, mai ales cu Meridianele cântecului. Erau două ore de program pe seară, joi seara, și din aceste două ore, un sfert, jumătate de oră eram noi cu Meridianele cântecului, în care dădeam și filmări străine. Aveam prieteni.

Ionuț Vulpescu: Succes mare, da.

Octavian Ursulescu: Luam filmări. Nu erau drepturi de autor pe vremea aceea, puteam să băgăm, dar am strecurat foarte multe filmări străine. Deci mi s-a părut normal să fac un omagiu acestui om extraordinar. Și acum am mai scris despre compozitorii români câteva cărți pe care ți le-am dedicat, dragă Ionuț, pentru că într-adevăr știu că iubești muzica și ai făcut atât de mult pentru noi. Temistocle Popa este unul dintre ei, Paul Urmuzescu, de asemenea. Da, sunt compozitori. Astea două le-am făcut mai subțirele. Le-am tipărit la Biblioteca Metropolitană. Era un director, Florin Rotaru, foarte inimos. El a avut această inițiativă. Și am mai făcut încă un volum despre Marina Voica, iarăși, Un drum spre legendă, ceva frumos așa, tot la editura aceasta. Și una despre Festivalul de la Amara. Când a împlinit 50 de ani Festivalul de la Amara de muzică ușoară, un festival foarte, foarte serios. Nu știu cât cunoști despre festivalul acesta.

Ionuț Vulpescu: Știu, știu. Lumea vă știe, inclusiv eu, că eram mic și vedeam Mamaia. Ați prezentat, dacă nu mă înșel, 13 ani, în fiecare an.

Octavian Ursulescu: 13 ediții. Prima ediție, 1983.

Ionuț Vulpescu: Cum ați devenit prezentator în 1983?

Octavian Ursulescu: Atunci a început… În 1976, că tot vorbeam de Flacăra, festivalul de la Mamaia a fost interzis. Adrian Păunescu a avut niște articole foarte agresive la adresa textelor de muzică ușoară. În primul rând spunând că ele nu reprezintă, sigur, munca și realizările partidului. Era politic făcut. Plus că el avea ceva cu Flacăra, el favoriza folkul, favoriza muzica tânără, cum îi spunea el. Și a fost desființat în anul acela până în 1983. Șapte ani… La Consiliul Culturii era un secretar de stat, Ladislau Hegeduș, foarte interesant. Etnic maghiar, care a făcut cel mai mult pentru muzica românească. Prin 1979-1980, el a înființat la București festivalul Melodii, la Polivalentă. Era o nebunie. Un festival extraordinar. Șase mii de spectatori, cinci-șase zile pe săptămână. În ’82 s-a gândit el să testeze reacția organelor ca să reînvie festivalul de la Mamaia. Și pe scena Teatrului de Vară din Mamaia a organizat festivalul intitulat Zbor de porumbei. Cu o tematică de pace. Valabil atunci ca și azi. Nu era nimic rău. Au fost și cântece de dragoste și de pace. Nimeni n-a zis nimic. Așa că în ’83 a dat drumul din nou la festival.

Ionuț Vulpescu: Cu Octavian Ursulescu prezentator.

Octavian Ursulescu: Mă testase la Melodii câțiva ani la rând. Eu prezentasem de prin ’80 festivalul Melodii.

„Tatăl” Generației de Aur: De la Loredana la Monica Anghel

Ionuț Vulpescu: Cred că aveați un rating, cum se zice azi, o audiență enormă. Era perioada… era TVR, un singur post de televiziune. Nu erau podcasturi. Când ați avut sentimentul, în acei ani prezentând festivalul de la Mamaia, că pe scenă prezentați o stea? Că se naște o stea sub ochii dumneavoastră?

Octavian Ursulescu: Am avut de câteva ori… chiar Loredana Groza. Monica Anghel — nu mă așteptam, dar vocea m-a cucerit. Nu mă așteptam să devină atât de mare vedetă Cătălin Crișan, de exemplu, care are voce ușurică, micuță, dar era atât de cald, tandru, și a luat premiul întâi de interpretare. Dar mi-am dat seama, avea farmec, era drăguț, era șarmant; trebuie și acest gen de cântăreț. Nu știam că va deveni și un bun compozitor, va lansa șlagărul Dacă pleci. Au fost câțiva și am prezentat foarte mulți tineri care au devenit, pe urmă, vedete. Foarte, foarte mulți. De fapt, cam toată generația de aur, de argint, sau cum să-i spunem, au trecut pe la Mamaia toți.

Ionuț Vulpescu: Sunteți prezentatorul, sunteți…

Octavian Ursulescu: Da, „tatăl” lor.

Ionuț Vulpescu: Ca și vocea lui Cristian Țopescu pentru generații întregi, pentru sportul românesc în acei ani, vocea dumneavoastră a însoțit evoluția multora dintre artiștii noștri.

Octavian Ursulescu: Am avut această șansă, nu că am fost eu cel mai bun sau nu știu, dar a fost o șansă de a fi acolo. Eu am fost pe această felie.

Misterul prezentatorului: „Nu există o școală de prezentatori”

Ionuț Vulpescu: Vă considerați un cronicar al culturii sau un intermediar, un mijlocitor între public și artiști în ceea ce ați făcut la Mamaia, și nu numai la Mamaia, în acei ani?

Octavian Ursulescu: Foarte bună întrebarea, pentru că de multe ori am fost chestionat pe această temă: „Cum devii prezentator? Ce trebuie să faci să devii prezentator?” Chiar la un moment dat m-au întrebat câțiva de ce nu fac o școală de prezentatori. Părerea mea este că nu există așa ceva. Prezentatorul nu iese de pe băncile unei școli. S-au făcut tot felul de școli de acestea de televiziune și n-au lansat pe nimeni. Ăsta-i adevărul. Dar devenirea firească e asta: cum am spus, jurnalist — deci presă scrisă — să scrii, să ai cultură, să acoperi toate domeniile de activitate. Pe urmă radio; am făcut radio 25 de ani, am debutat la Cornel Chiriac, la Metronom.

Ionuț Vulpescu: O legendă a radioului în acei ani.

Octavian Ursulescu: Exact, alt punct istoric. Am fost la festivalul de la Cerbul de Aur împreună în ’69, în martie, unde, cum era el așa foarte agitat, băuse puțin ca să-și facă curaj, s-a certat cu Tudor Vornicu. Tudor Vornicu i-a luat buletinul, l-am dus la alt hotel, l-am culcat, dar în sfârșit, în aprilie-mai știam că o să plece; mi-a lăsat pick-up-ul lui minunat ca amintire, Bel Canto. În ’69 a plecat, da. Eu am debutat la el în ’66. Deci aproape 3 ani am colaborat.

Geamantanul plin de discuri: Cum intra muzica străină în România

Ionuț Vulpescu: Ani de ceva deschidere.

Octavian Ursulescu: O, sigur că da. Au fost câțiva ani, prea puțini ca să însemne ceva… Am dat, da, și pe banda aceea am dat — făceam emisiuni de la 3 la 7, de la 1 la 5, Radio-record de sâmbăta după-amiază. Am strecurat foarte multă muzică occidentală. Am dat Pink Floyd, am dat, hai, Blind Faith, am dat muzică de nu-și închipuie lumea, deci necomercială. Și se putea. Dar tehnica era să împănezi programul cu muzică românească. Dădeam multe piese noi, le luam de la Titus de la televiziune și așa mai departe. Aveam o rubrică „Șlagărul emisiunii”, o melodie românească. Era un fel de powerplay pe care îl dădeam de 3-4 ori să se impună. Mai dădeam muzică din țările socialiste, foarte mult. Or eu, umblând pe la toate festivalurile, mă întorceam cu geamantanul plin de discuri.

Ionuț Vulpescu: Dintre străini, care v-a marcat? Când ați avut… poate e mult spus emoții, dar vă amintiți și astăzi cu mare bucurie o prezentare a unui artist străin prezent la Brașov sau la București?

Octavian Ursulescu: La Brașov n-am prezentat festivalul niciodată.

Ionuț Vulpescu: Ați fost doar cronicar, doar participați.

Octavian Ursulescu: Doar cronicar și, în ’90 și ceva, am fost în Club Sentimental după-amiaza pe TVR2. Seara era festivalul în Piața Sfatului și Ioana Bogdan, pe TVR2, la Teatrul Dramatic, care era locul legendar unde se desfășurase inițial festivalul, a făcut un Club Sentimental în care au fost invitați și Valeriu Lazarov, și George Sbârcea, și compozitori mai noi, și Therese Steinmetz și Jacques Hustin, doi dintre câștigători, și am prezentat acolo, dar festivalul mare, nu. În schimb, am prezentat pe scene, mai ales la Polivalentă și în țară, mari artiști. Cred că am prezentat peste 30 de mari vedete. Astăzi nu prea se mai folosesc prezentatori. Dar, de exemplu, i-am prezentat pe Bob Geldof și Tom Jones, la Polivalentă. Nu mai spun de cei pe care îi prezentam de mult, cu Boney M în formula originală — nu ce umblă acum prin țară, tot felul de „Boney M-uri” care n-au nicio legătură, poate mai e câte o solistă… E vorba despre vechile nume… pe Suzi Quatro, pe José Feliciano… m-a legat o prietenie și mă leagă în continuare de Julio Iglesias, pe care văd că îl atacă tot felul de domnișoare care au lucrat la el și așa mai departe. Gigliola Cinquetti, Caterina Caselli, Amália Rodrigues; am colaborat și am corespondat cu ei. Am multe scrisori în facsimil.

Prietenia cu Julio Iglesias și modestia Amaliei Rodrigues

Ionuț Vulpescu: Cine dintre ei v-a impresionat prin modestie și prin discreție?

Octavian Ursulescu: Amália Rodrigues. Chiar că era o femeie atât de discretă și la locul ei. Ea vorbea foarte bine franceză, că eu portugheză n-aș spune că vorbesc foarte bine. Și e o femeie extraordinară și am ținut legătura, ne-am scris. Am suferit; ea trebuia să vină la acel Club Sentimental care a fost în ’94 sau ’95, când se împlineau niște ani de la prima ediție și i s-a prăpădit soțul și n-a mai venit.

Diferența de clasă: „Generația de aur nu se botoxează”

Ionuț Vulpescu: Dintre ai noștri, dintre români, cine s-a impus așa prin modestie, prin discreție, printr-o viață care v-a impresionat?

Octavian Ursulescu: Păi uite, Stela Enache, care e discretă, la locul ei, cântă melodiile lui Florin Bogardo, fostul ei soț. Foarte frumos. Da, o interpretă foarte discretă și care într-adevăr nu apare în lumea asta mondenă. De fapt, generația de aur, cei care au acum peste 70 de ani, nici nu mai sunt chemați în aceste evenimente mondene. Sunt alții, cei mai tineri, care divorțează, se ceartă, se botoxează. Asta e, sunt niște oameni. Uite, Margareta Pâslaru a fost la noi, apare… își vede de treaba ei, editează cărți cu compozițiile ei și face CD-uri. E la București, lumea nu știe.

Ionuț Vulpescu: Când ziceți „generația de aur”, care sunt exponenții majori, cele mai reprezentative nume ale generației?

Octavian Ursulescu: Păi astea sunt, care sunt la vârsta asta, care se îndreaptă spre 80-90. Marina Voica, Margareta Pâslaru, sigur, Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, cam pe aici. Băieți nu prea mai sunt: s-au prăpădit și Aurelian Andreescu, și Dan Spătaru; Cornel Constantiniu ar fi, dar e foarte bolnav; Mihai Constantinescu s-a prăpădit. Deci mai mult soliste avem în generația de aur, și Stela Enache, de care am amintit. Deci cam pe aici sunt, peste 75 de ani deja cam toate.

Ionuț Vulpescu: De care sunteți mai apropiat dintre ei, fără a defavoriza pe alții?

Octavian Ursulescu: Da, da, da, țin legătura, vorbesc, le trimit fotografii, ne felicităm de Anul Nou; de ziua mea mai puțin, eu le felicit mai mult pe ele. Când mă întreba cineva odată: „Vă caută cei pe care i-ați lansat?” Fără supărare, mă caută, dar nici nu am nevoie, nu cer recunoștință nimănui, nu de aceea am făcut meseria asta.

Momentul de grație: Prima emisiune cu urechea lipită de radio

Ionuț Vulpescu: Că suntem la un podcast care se cheamă Avangarda: care a fost ziua în care ați fost în avangardă totală, a lui Octavian Ursulescu, când ați simțit că stați pe culmi, că e momentul de grație al dumneavoastră profesional?

Octavian Ursulescu: În primul rând, prima emisiune la Cornel Chiriac, la radio. Eram puști. Dacă aveam 10 aparate de radio în casă, cred că le puneam pe toate, cu urechea lipită și vocea de atunci. Am rugat să mă înregistreze cineva în prima emisiune. Am prezentat — m-a rugat Cornel: „Am nevoie și de rock din țările socialiste”. Și aveam un coleg la Politehnică, ungur, și zic: „Bela, dă-mi niște discuri”. Și mi-a dat formația Metro, formația Illés și acolo aveam prezentări. Am avut niște emoții și o bucurie ieșită din comun. M-am simțit extraordinar. Și altădată m-am simțit pe culmile fericirii, când mi-au apărut niște poezii în revista Amfiteatru. Cred că am cumpărat tot tirajul la chioșcul de la Lizeanu acolo. Sunt niște lucruri pe care nu poți să le uiți niciodată.

Anii ’80: Deceniul în care s-au născut 80% din marile șlagăre

Ionuț Vulpescu: Care era impactul în societate al acestor festivaluri? De la Mamaia sau Cerbul de Aur pe care îl cunoașteți? Dincolo de sălile de spectacole, reverberația în afară, mediată de televiziune, de presă, cum se raportau oamenii la aceste momente artistice?

Octavian Ursulescu: Mai ales până în ’89 ele erau totul. Oamenii își făceau ținute pentru festivalul de la Mamaia cu un an înainte, mai ales doamnele, bineînțeles. Era un Sanremo al nostru unde, de asemenea, la Sanremo ați văzut la televiziune cum vin îmbrăcați cu papion, cu smoching spectatorii. E o gală. Mamaia și Melodii și tot ce s-a întâmplat înainte erau evenimente unice pentru publicul nostru. Mai ales că s-au lansat cântece extraordinare. Dacă am face un top al șlagărelor mari ale muzicii ușoare, cred că 80% s-au lansat, de exemplu, în anii ’80. Sunt anii cei mai prolifici. Anii ’80 au fost cei mai fructuoși.

Ionuț Vulpescu: Ați făcut în acei ani un compromis, să zicem, pe care îl regretați astăzi?

Octavian Ursulescu: Dacă îl făceam, aveam și o viză pentru Occident. A venit securistul… Eu am lucrat și ca inginer tot doi ani. Pentru că, neavând viză, mi-a zis cineva: „N-ai viză pentru că nu lucrezi”. M-am angajat. Aveam diplomă, m-am angajat. Tot n-am avut viză. Și îmi zice cineva: „Dar de ce nu ești membru de partid?”. Mă duceam la pescuit cu secretarul de partid, fost fotbalist pe la Rapid, și îmi zicea: „Băi, Tavi, te bag eu în partid, o să vii la ședințe, nu știu ce”. Am intrat. Tot n-am avut viză.

Ionuț Vulpescu: Păi erați cu Progresul, țineați cu Progresul, nu țineați cu Rapidul. Ca și Radu Cosașu…

Octavian Ursulescu: O, ce prietenie! Și Mircea Vintilă. Și Mircea Vintilă e progresist. M-am luat de emisiuni, am devenit liber profesionist și mă pomenesc într-o zi cu securistul fabricii acasă. Într-o scurtă de piele, că deci vedeau și ei filmele. Îl știam pentru că aveau un birou la Fabrica de Elemente de Automatizare aici, în Floreasca, unde am lucrat. Și m-a luat că „aveți cunoștințe, Cornel Chiriac, Andrei Voiculescu, dacă e să mergeți, să discutați, să aflați…”. Și, bineînțeles, că la mătrășire nu s-a văzut. Gata, mulțumesc, am plecat. Așa că tot am rămas fără viză.

Octavian Ursulescu: „nu m-au invitat niciodată să prezint Cerbul de Aur. Dar absolut niciodată.”

Ionuț Vulpescu: Ați avut, după Revoluție, dezamăgiri legate de anumiți prieteni, amici? Ați enumerat câteva nume mai devreme, cu siguranță sunt și alții, oameni cu care ați lucrat sau ați colaborat în televiziunea publică, la radio, în jurul acestor festivaluri majore, Mamaia sau Cerbul de Aur. Lucruri pe care le-ați aflat după Revoluție și la care nu vă gândeați și v-au dezamăgit?

Octavian Ursulescu: Sigur că ar cam fi. Uitați-vă, apropo de momentul de fericire de care vorbeam mai devreme. A fost prima mea ieșire în Occident, la Festivalul de la Sanremo, în 1990. Visam să ajung acolo. Era și ediția 40, a fost o ediție extraordinară, cu zeci de vedete străine. Dezamăgit, de exemplu, ar fi faptul că, să zicem, Dumitru Moroșanu — Dumnezeu să-l ierte — am fost buni prieteni, sau Mariana Șoitu, cu care am făcut de asemenea multe emisiuni, nu m-au invitat niciodată să prezint Cerbul de Aur. Dar absolut niciodată. Și nu că ar fi avut cine știe ce prezentatori. Niște actori de care n-a auzit nimeni nici atunci, nici acum. Manechine. Au folosit și niște redactori de la Știri Politice de la TVR. Adică nu au avut niște prezentatori. Nu mi-au explicat niciodată de ce, dar nu e o neîmplinire, ca să zic așa. Dacă vreți, un mic regret. Poate că un an, dacă prezentam, arătam cam cum ar trebui prezentat un festival internațional. Mai cu șarm, mai cu umor, nu cu cinci prezentatori care stau cu caietul în față să-și citească niște chestii. Pentru că ei nu erau cunoscători în domeniu. Niște oameni, fără să-i rodezi măcar, îi arunci direct la cel mai mare festival internațional. Asta nu se face. Ca și cum într-o echipă de fotbal, Real Madrid, de exemplu, ia un jucător de la Unirea Slobozia și-l aruncă direct într-un meci. Nu se poate asta.

Ionuț Vulpescu: Artiștii aveau curaj mai mult atunci sau acum?

Octavian Ursulescu: Culmea este, lumea își închipuie că noi am avut o cenzură cumplită. Eu, cel puțin, la Festivalul de la Mamaia, nu m-am confruntat cu așa ceva. Niciodată. Dovadă că nimeni nu mi-a cerut niciodată textul la vizat.

Gafe memorabile? „Tavi, mă nenorocești!”

Ionuț Vulpescu: V-a scăpat vreun „porumbel”, cum se zice — al păcii, desigur — dar ceva…?

Octavian Ursulescu: Mi-au scăpat glume. De exemplu, la Corina Chiriac. Pe vremea aceea, fiind transmis în direct la TVR și la Radio, nu era voie să se urce pe scenă cu flori. Normal, dar mi se pare oricum o chestie în neregulă asta. Și lumea arunca din sală florile pe scenă. Și se-adunau multe buchete, flori, și după ce a terminat de cântat — nu știu dacă era „Strada Speranței” sau alt șlagăr — fiind în direct la Radio, trebuia să spun ceva, că omul la Radio nu poți să-l lași așa pe o pauză. Și Corina, foarte meticuloasă, s-a apucat să strângă flori de pe scenă. Asta era în anii ’80, când elevii, studenții, militarii erau scoși la ogoare. Și mi-a venit mie: „Corina Chiriac la strânsul recoltei!”. Un delir în sală! La ieșirea din scenă, Dumitru Moroșanu — de care am amintit, un băiat foarte bun, era redactor-șef la Televiziune — zice: „Tavi, mă nenorocești!” N-o să uit niciodată asta, Ionuț. „Am șapte mii de lei pe lună, de ce a trebuit să-mi spui mie asta? Am familie, am șapte mii…”. „Bravo, ține minte că ai salariu mare!”. Dar nu, n-au fost repercusiuni grave. Au fost altele, precum „Meridianele Cântecului”, care a fost interzisă în direct de Cabinetul 2.

Ionuț Vulpescu: Deci emisiunea despre care vorbeam, și cu muzică străină, și cu premiere românești…

Octavian Ursulescu: Acolo l-am lansat pe Laurențiu Cazan și așa mai departe, pe Natalia Guberna. Ei, n-am crezut că Tovarășa se uită la această emisiune. A fost o melodie în care erau niște dansatoare, gen Lambada așa, care își ridicau fustițele. Băi, asta era vremea! Și emisiunea era înregistrată. Deodată, buf! Se taie și apare un taraf de muzică populară. Pe urmă am aflat că se chema „mapă de rezervă”. Asta era o filmare pentru vizite, pentru ceva, ca să aibă…

Ionuț Vulpescu: Deci, când era o bâlbă, vine taraful.

Octavian Ursulescu: Da, exact. Mi-am dat seama că e ceva foarte grav. Eu eram colaborator, ce să fac? Titus Munteanu însă, cu care făceam emisiunea, era disperat, că era angajat. L-am sunat: „Titus, măi…”. „Nu știu, măi, Tavi, o să sun la ofițerul de serviciu”. A sunat la ofițerul de serviciu la Televiziune, care i-a spus: „Da, la Cabinetul 2 s-a primit telefon că emisiunea s-a întrerupt și s-a desființat”. N-am avut repercusiuni de alt gen, dar…

Festivalul de la Mamaia, broadcasting Ceaușescu?

Ionuț Vulpescu: Dar vreo gafă în direct ați făcut?

Octavian Ursulescu: Nu. M-a ferit Dumnezeu de gafa în direct. În schimb, la Festivalul de la Mamaia, odată… Ceaușescu era la Neptun, ținea conferințele alea lui… Festivalul se transmitea la București prin relee succesive, nu se dădea direct, mai ales când vorbea el. Era el în direct pe TVR, festivalul se dădea a doua zi, nu știu cum. Și mi s-a relatat că eram pe scenă și, la un moment dat, în timp ce vorbea Nea Nicu, am apărut eu.

Ionuț Vulpescu: Zece secunde?

Octavian Ursulescu: O secundă. Aoleu! Din fericire, se pare că a fost doar în zona Dobrogei. Și au mai fost și niște tovarăși care n-au amplificat treaba. Așa am fost în locul lui Nea Nicu.

Ionuț Vulpescu: Asta, uite, ați anticipat următoarea mea întrebare. Ați avut vreodată sentimentul că prezentați istorie în direct?

Octavian Ursulescu: Acum îmi dau seama. Cel mai mult îmi dau seama acum. Că atunci eram în conștiința tinereții, mi se părea un lucru firesc. Prezint toate festivalurile, toți cântăreții… Am fost foarte workaholic când eram tânăr. Toți plecau în vacanțe la mare, eu stăteam la Radio, copiam discuri. Veneau piloții, stewardesele cu care aveam legături. Trebuia să copiez discurile în câteva ore, ca să treacă la alți colecționari. Era o rețea de discuri americane. Eu, fiind la Billboard, luam din topul Billboard lista, îi dădeam stewardului o listă: „Îmi aduci cutare, cutare discuri”. Strângeam banii și apoi le luam la Radio. De multe ori copiam noaptea discurile astea americane. Era o nebunie.

Ionuț Vulpescu: Deci vă pregăteați, nu intrați așa spontan, cum se zice astăzi, „improvizăm”.

Octavian Ursulescu: Păi și la Radio, emisiunile erau cu text scris și se plăteau la Fondul Literar, care era la Editura Cartea Românească. Marin Preda era director și casieria era la parter. Șeful de la Fondul Literar, ăla era tare! Ăla conta, ăla dădea împrumuturi, tot. Traian Iancu.

Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să alegeți un singur moment care să vă definească cariera, momentul de vârf, care ar fi acela?

Octavian Ursulescu: Foarte greu de spus. Ar trebui să fie ceva luminos, ceva despre care să spună lumea: „Mi-aduc aminte de Octavian Ursulescu când a apărut acolo”. Mi-e foarte greu să spun asta. Cred că momentele sunt mai multe și țin toate de festivalurile importante. De Mamaia, în primul rând, pe care toată lumea îl urmărea.

Ionuț Vulpescu: Cam câți oameni se uitau atunci live la TVR?

Octavian Ursulescu: Milioane de oameni urmăreau. Pe stradă nu mai era nimeni. Pentru că asta era… nu aveau de ce să se bucure altfel. Era bucuria lor: cântecul de muzică ușoară, șlagăre, vedete… Fotbalul sau alt sport când mai erau.

Artistul român care a umplut stadioane!

Ionuț Vulpescu: Ce v-a învățat scena despre oameni, nu despre artiști?

Octavian Ursulescu: Publicul este foarte special și destul de critic la un moment dat. Pentru că noi avem impresia că, apărând pe o scenă, spectatorul aplaudă orice. Nu e chiar așa. Am simțit de-a lungul timpului acest lucru. Există și momente când publicul e destul de concesiv, dar și momente când trebuie să vină la un spectacol, să cumpere bilete. Erau cântăreți foarte buni care „n-aduceau la casă”, cum spuneau impresarii. Dan Spătaru umplea stadioane. Te duci în cluburi astăzi și se aude muzica lui Dan Spătaru. Puneai singur un bilețel pe o poartă: „Azi, Dan Spătaru la stadion”, tot orășelul era acolo.

Ionuț Vulpescu: Box office, cum s-ar zice.

Octavian Ursulescu: Exact. Alți cântăreți buni, foarte buni în show, trebuiau ajutați. Când făceam turnee — că am organizat multe turnee pentru filarmonici, de exemplu Filarmonica din Botoșani, în perioada în care instituțiile trebuiau să se autofinanțeze — mă rugau: „Fă un colectiv să mergem în turneu”. Și ce făceam? Luam un cântăreț sau doi care aduceau la casă: Cătălin Crișan, Cotabiță, Dorobanțu. Și luam și unul foarte bun pe scenă, dar mai „rocker”, de exemplu Ricky Dandel. Dacă îl puneam singur pe afiș, nu venea lumea, dar era o prezență scenică extraordinară, un dansator bun.

Concertul de dinaintea morții lui Aurelian Andreescu

Ionuț Vulpescu: Aurelian Andreescu cum era?

Octavian Ursulescu: Aurelian Andreescu a fost cea mai mare voce a muzicii ușoare românești. I-am făcut primul și ultimul disc în timpul vieții. Am lucrat mult la el, câteva luni, cu piese străine în limba engleză. Un băiat absolut minunat. S-a stins devreme, din păcate, o ciroză agresivă. În ’86 s-a prăpădit. Povestea Petre Geambașu în cartea lui: ultima apariție a lui Aurelian a fost la „Vraja Mării”, la Eforie. S-a pomenit că intră pe ușă Aurelian Andreescu, sprijinit de un alt bărbat. Petre l-a văzut și l-a invitat: „Hai să cânți ceva!”. S-a așezat pe trepte, nu putea să urce pe scenă, și a cântat… un „Unforgettable”, ceva minunat. A mai stat puțin și a plecat. Și noaptea aceea a aflat că a murit.

Ionuț Vulpescu: Deci a cântat chiar ultima piesă, ultima suflare muzicală. Ce voce ar merita redescoperită de publicul de azi?

Octavian Ursulescu: Andreescu este, totuși, mai prezent. Dar cei care fac playlist-urile la radio merg pe două-trei melodii: „Merităm”, „Oameni”… Dar are multe melodii foarte frumoase. La posturile de radio, playlist-urile sunt făcute de oameni tineri care nu cunosc istoria muzicii ușoare. Mi se pare absolut aberant să ți se impună un playlist, inclusiv la Radio România.

Ionuț Vulpescu: Cine vă place din cei mai tineri?

Octavian Ursulescu: Andra, în primul rând, care e o fată foarte bună. Este Delia, care e foarte talentată. Brenciu e bun. Loredana — nu mai pot să spun că e „Noul Val”, este deasupra valurilor. Ea are o capacitate fantastică de a se reinventa.

Ionuț Vulpescu: Cine era cel mai inteligent? Cineva care v-a frapat prin minte, nu numai prin voce?

Octavian Ursulescu: Cotabiță era un băiat citit, vorbea limbi străine, discuta mult despre filme, citea. Ne-a apropiat și faptul că terminase și el Electrotehnica, ca și mine. L-am ajutat să-și găsească o casă în București. Era la Polivalentă un spectacol și au venit fetele tovarășului Roșca de la Spațiul Locativ, care erau „topite” după Cotabiță. Mi s-a aprins un beculeț: „Ăla-i momentul!”. Le-am adus în culise, le-am dat autografe, iar a doua zi am fost la tovarășul Roșca. Și-a ales o casă pe strada Hristo Botev, lângă Piața Rosetti. Acolo ne-a prins și Revoluția.

Ionuț Vulpescu: Se duc oamenii, unul câte unul…

Octavian Ursulescu: Mă bucur că am reușit să facem un monument al muzicii românești la Inspectoratul General al Muzicilor Militare, pe Bulevardul Iuliu Maniu. Am făcut un perete de marmură cu numele tuturor muzicienilor dispăruți.

Muzica ușoară, muzică grea

Ionuț Vulpescu: Cât de „ușoară” e, de fapt, muzica ușoară?

Octavian Ursulescu: Își închipuie că e ușoară cei care folosesc doar computerul. Profesioniștii dispar. Marius Țeicu are 80 de ani… pentru cine să mai compui? Concursuri nu mai sunt, interpreții nu mai lansează melodii noi.

Ionuț Vulpescu: Dacă ar fi să facem un podium al marilor compozitori?

Octavian Ursulescu: Temistocle Popa — numai pentru Dan Spătaru a scris șaptezeci de șlagăre! „Trecea fanfara militară”, „Măicuța mea” și multe, multe altele… Marius Țeicu, Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Horia Moculescu. Din păcate, dintre ei, doar Marius Țeicu mai trăiește.

Ionuț Vulpescu: Aveți vreun regret?

Octavian Ursulescu: O mare durere a mea a fost lipsa vizei pentru Occident. Una e să iubești la 20 de ani, alta la 60. Lumea probabil credea că eram vreun favorizat al regimului, dar nu eram. Au apărut și turnătorii, că aș fi vrut să fug de la Mamaia cu barca în Turcia… niște prostii publicate ulterior. Alt regret a fost cu „Cerbul de Aur”. Aș fi vrut să-l prezint măcar o dată. Și o dorință mai veche: să devin un foarte bun pianist. Nu s-a întâmplat. Am făcut pian și acordeon, dar nu la nivelul acela. În rest, mi-am îndeplinit bucuriile. Prezint Festivalul „George Grigoriu” de la Brăila și „Crizantema de Aur” de la Târgoviște.

Ionuț Vulpescu: Romanța e un gen identitar. Ați cântat vreodată, de amuzament?

Octavian Ursulescu: Nu vreau să-i umilesc pe artiști cu vocea mea frumoasă… Dar am fredonat muzică populară. Am costum popular de la mine, din Mureș. La „Balul Însuraților”, unde sunt sute de oameni în costume, am prezentat îmbrăcat așa.

Ionuț Vulpescu: La ce țineți cel mai mult în viață?

Octavian Ursulescu: Pescuitul este o pasiune mistuitoare. Mă duc în Deltă, la Dunăre. Nu sunt cu „catch and release” la crap, eu mă duc la știucă.

Ionuț Vulpescu: În 2008, când am candidat în Sectorul 2, dumneavoastră m-ați prezentat la o grădină de vară, la parcul Mihai Eminescu. M-ați prezentat atât de frumos, încât n-a mai contat că am pierdut atunci. Vă mulțumesc pentru asta.

Octavian Ursulescu: Păi înseamnă că am prezentat prost dacă ai pierdut… Glumesc, așa e în viață.

Ionuț Vulpescu: Ați avut vreun eșec care v-a deschis poarta spre succes?

Octavian Ursulescu: Nu prea am avut mari eșecuri în carieră. N-am plâns niciodată după premii, am casa plină de diplome, cupe… inclusiv la baschet. Am fost căpitanul echipei liceului „Dimitrie Cantemir”, am jucat la I.C.P.F. în Divizia B. Am medalii de la Olimpiadele Mass-Media din Canada, Tunis, Grecia.

Ionuț Vulpescu: Vă uitați la NBA?

Octavian Ursulescu: Mă duc la meciuri în America! Am fost la Madison Square Garden, la New York Knicks. Impresionant! Am fost acolo și la concert la Rod Stewart. Să vezi 20.000 de oameni cântând cuvânt cu cuvânt… ți se face pielea de găină. Cea mai amuzantă treabă e cu festivalul de jazz de la Haga. Îmi trimiteau invitații an de an, dar eu nu aveam viză. Le spuneam că sunt ocupat, că mă duc în Australia… În ’90, când m-am dus, mi-au dat hotel de lux, crezând că sunt cine știe ce pretențios.

Ursulescu, avangardistul: „Eu am fost cu Phoenix, cu rock-ul, cu folk-ul”

Ionuț Vulpescu: Domnule Ursulescu, vă mulțumesc pentru această oră. În final, un gând pentru cei care urmăresc Avangarda.

Octavian Ursulescu: Nu știu în ce măsură sunt eu avangardist, dar am fost. În 1971 am organizat primul festival național de muzică folk, unde s-au lansat Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc. Deci, lumea mă consideră conservator, dar eu am fost cu Phoenix, cu rock-ul, cu folk-ul. Apreciez acest podcast și vă rog să vă uitați la el, că vin numai oameni de valoare! Mulțumesc mult!

Post-ul „Noi suntem stăpânii pădurii” apare prima dată în Literatura de azi.

Dialogul este o pledoarie lucidă și pasională pentru profesionalism într-o lume care pare să fi uitat definiția competenței. De la metafora „maratonului” necesar în managementul cultural, până la culisele controversate ale concursurilor pentru pozițiile de conducere (inclusiv episodul recent legat de TNB), Ada Hausvater nu se ferește de subiectele incomode.

Veți descoperi în rândurile de mai jos nu doar confesiunea unui artist, ci viziunea unui constructor de instituții. O discuție despre Timișoara ca avangardă absolută a libertății, despre diferența dintre o întâlnire „estetică” și una „esențială” cu publicul, și despre cum poți rămâne solar într-un sistem adesea birocratic și obtuz. Aflați de ce lipsa de solidaritate vădește o reală lipsă de competență și de ce crede Ada Hausvater că dacă fiecare dintre noi ar fi foarte bun în ceea ce face, poate că am învăța și să ne apărăm unii pe alții.

Un dialog despre forța de a construi pe termen lung, într-o societate obișnuită cu viteza sprintului și a improvizației, disponibil integral la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=IS59OFrV1kg

De ce nu a plecat din țară Ada Hausvater? „Am vrut să văd dacă este adevărat ceea ce se spune: că nu se poate construi într-o instituție publică.”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Vă invit, ca de obicei, să vă abonați la canalul meu de YouTube ca să fiți notificați atunci când se încarcă un nou episod. Mai ales acum, când vorbim despre acest episod, când deschidem și un nou sezon al podcastului. Și am bucuria să o am invitată pe Directoarea Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, regizoarea Ada Hausvater. Ada, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea!

Ada Hausvater: Mulțumesc mult pentru invitație, este o imensă bucurie!

Ionuț Vulpescu: Eu m-am ferit… podcastul… cred că sunt deja patru ani de când l-am lansat, în decembrie. M-am ferit să invit managerii, directorii, oameni care sunt legați direct de instituții culturale, fie că vorbim de Ministerul Culturii, fie că vorbim de administrații locale, județene. Din motive care pot fi bănuite – unele, mult prea românești – altele… Dar nu e cazul tău, pentru că sunt totuși regizori, directori de muzee, care au fost avangardiști și care respectă ideea inițială a acestui podcast. Și eu cred că tu ești o avangardistă și de aia te-am chemat. În primul rând, am chemat regizoarea Ada Hausvater și după aceea managerul de la Timișoara.

Ada Hausvater: Adevărul este că întreaga mea carieră de regizor și director a fost sub semnul dorinței de a crea, de a deschide drumuri. Iată, de a intra într-o avangardă, de a deschide drumuri în creație. Și creație înseamnă, în același timp, un spațiu în care lucrezi, o organizație în care lucrezi. Atunci când am dat concurs la Teatrul Național din Timișoara, era un cu totul alt moment decât acest moment. Eu eram în momentul în care ar fi trebuit să plecăm, aveam actele să plecăm din România. Și mi-am propus să văd, deoarece făcusem un spectacol la Teatrul Național din Timișoara, am vrut să văd, am încercat, mi-am propus să merg la concurs și am vrut să văd dacă este adevărat ceea ce se spune: că nu se poate construi într-o instituție publică.

Credința Adei Hausvater: „Cred, ca regizor și ca director de teatru, că trebuie să iubești scena”

Ionuț Vulpescu: Și e adevărat?

Ada Hausvater: Nu. E adevărat că se poate construi, categoric. Că trebuie ani, că trebuie multă pregătire, că trebuie o capacitate de a vedea oamenii și de a fi alături de oameni.

Ionuț Vulpescu: Cine mai are răbdare să construiască? Trebuie ani, spui.

Ada Hausvater: Da, trebuie ani, totul înseamnă ani, viața noastră înseamnă ani. Cultura s-a făcut în ani; educația, civilizația, toate au cerut ani, răbdare, pregătire. Deci da, ne trebuie ani. Trebuie, cumva, oricine vrea să facă, trebuie să iubească acest domeniu. Eu cred, ca regizor și ca director de teatru, că trebuie să iubești scena. Dacă nu iubești teatrul… totul este pentru scenă și, de fapt, pentru public, pentru întâlnirea cu publicul.

Despre creatorii instituțiilor creative

Ionuț Vulpescu: Când te-ai dus la Timișoara, ți-ai dat seama că teatrul nu e doar o meserie, una ca altele, ci o formă de viață? Sau știai asta înainte să te duci la concurs la Timișoara?

Ada Hausvater: Știam asta dinainte de a merge la concurs la Timișoara. Dar a fost prima mea întâlnire cu organizarea unei instituții publice. Înainte lucrasem ca regizor, eram liber profesionist și am lucrat într-o serie de teatre în care vedeam diverse formule de organizare. De data asta, am construit o organizație, într-un fel, chiar dacă ea exista, dar am reconstruit-o. Și dacă azi Teatrul Național din Timișoara a funcționat, este pentru că e construit implicând o întreagă echipă. Pentru mine, echipa nu se referă doar la echipa managerială, ci se referă la toată lumea care lucrează ca scena să fie cel mai bine cu putință. De fapt, într-adevăr, a face teatru, a intra în aceste meserii, nu e o meserie, ci este într-adevăr o opțiune de viață. Și adevărul adevărat este că noi rămânem creatori, așa cum suntem și în viață. Dacă suntem creatori în scenă și în ceea ce facem, vom fi și creatori în viață. Nu purtători de stindarde, dar suntem creatori. A fi creator în scenă înseamnă a face, a îndeplini… nu cred eu „a îndeplini”, ci a crea.

De ce actorul Florin Zamfirescu este unul dintre oamenii căreia Ada Hausvater îi rămâne recunoscătoare în carieră?

Ionuț Vulpescu: A fost un regizor, s-a făcut un spectacol care ți-a influențat major felul de a crea, viziunea Adei Hausvater?

Ada Hausvater: Ceea ce am construit, da, categoric. În primul rând, este un uriaș teoretician, regizor și practician de teatru care, din păcate, n-a sfârșit cel mai fericit: se numește Meyerhold. Care a creat constructivismul și a creat o formulă din care am învățat și am rămas un constructor. Un căutător al construcției, pentru că un constructor este unul care vede construcția ca pe o construcție vie. Aud frecvent: „construim, construim”. Ok, ok, da, construcția înseamnă un organism viu, ceea ce a fost foarte important. În cariera mea, am avut întâlniri absolut minunate. Sigur, a fost foarte importantă întâlnirea mea din facultate, atunci când eu am fost aleasă de Florin Zamfirescu să fac asistență la La Țigănci și atunci când l-am întâlnit la Odeon.

Ionuț Vulpescu: Un fenomen în anii ’90, nu?

Ada Hausvater: Absolut. Un fenomen în epocă. Da, eram cotată ca cea mai bună studentă, am luat 10 la examenul acela de adaptare și atunci Florin Zamfirescu, văzând acel examen, mi-a propus să fac asistență la Odeon.

Ionuț Vulpescu: Deci e mai bine să iei 10, totuși, în viață?

Ada Hausvater: Da, asta cu 10… nu știu, mi s-a părut fantastic când… Adică m-a speriat, nu știu, au fost așa niște reacții. Este ceva când un mare actor îți spune anumite cuvinte fantastice – și acum vorbesc despre Pintea, Adrian Pintea. Efectiv, după acest examen, că era 9, că era 10, nu mai conta. Conta că era o notă, dar conta cumva că au putut să citească, ceea ce mi se pare fantastic.

Ionuț Vulpescu: Că veneau de la Pintea cuvintele astea.

Ada Hausvater: Da, veneau de la Pintea și a fost extraordinar. Ceea ce am înțeles atunci este că nu contează 9 sau 10, contează că de aici mai departe ai o responsabilitate.

Bilanțul Adei Hausvater: „Eu mă simt un om fericit. Am parcurs un drum de care sunt mândră și cred că a fost foarte bine. Sunt foarte mândră acolo unde am ajuns.”

Ionuț Vulpescu: Nu ți-e teamă că managerul de 20 de ani de la Timișoara a pus puțin în planul doi pe regizorul care era atunci în jurul unei piese eveniment, La Țigănci, și voia să facă o meserie și o face încă?

Ada Hausvater: Nu, a fost parte dintr-un drum, a fost parte dintr-o construcție. Eu, ca și creator, cred că e parte din împlinirea mea. Eu mă simt un om fericit. Am parcurs un drum de care sunt mândră și cred că a fost foarte bine. Sunt foarte mândră acolo unde am ajuns. Mi-aș dori tare mult, cumva, fiecare să-și construiască din interior în exterior cariera. Deci nu, cred că nu. Sigur, mi-aș fi dorit să montez poate mai mult, în același timp. Am fost atât de preocupată toți anii ăștia să reușesc să organizez, să reușesc să văd, să înțeleg, să lucrez cu toată lumea și să fiu atentă la toți oamenii cu care am lucrat, încât acum, în schimb, îmi doresc să mă ocup mult de cariera mea de regizor.

Regula Adei Hausvater: „Interesul pentru profesie. Niciun alt interes.”

Ionuț Vulpescu: Am fost în urmă cu câțiva ani, cred că în timpul festivalului, festivalul tradițional de dramaturgie de la Timișoara, care are o poveste interesantă.

Ada Hausvater: Din 1980.

Ionuț Vulpescu: Din 1980 și ține până astăzi, cu dificultăți mari în anumite perioade. Și atunci am fost, îmi amintesc, într-o seară, în celebrul balcon al Operei, unde este și teatrul, având în jur oameni din zeci de țări care erau prezenți la Timișoara. Cât a contat prezența la Timișoara? Cum vezi Timișoara azi, față de acum 20 de ani, față de 2005?

Ada Hausvater: Timișoara e un loc special în istoria României. Absolut. Cred că Revoluția, ca și anul 1989, a articulat Revoluția, avangarda absolută. Avangardă absolută. E o asumare pe care trebuie să o avem fiecare individual și să ducem mai departe. Revoluția și Libertatea sunt două noțiuni pe care trebuie să ni le asumăm individual. Timișoara, dacă a avut, într-adevăr, acest festival minunat, Festivalul Dramaturgiei Românești… noi, din 2010, cu Teatrul Național din Timișoara, l-am transformat în Festivalul European al Spectacolului de Teatru. Cu această ocazie, am plasat cumva în centrul fenomenului european dramaturgia românească și spectacologia românească, vrând să vedem cum vor funcționa împreună. Din 2010, Teatrul Național a intrat și în European Theatre Convention și s-au deschis o serie întreagă de colaborări. Am organizat la Timișoara întâlniri, am făcut coproducții și am început o întâlnire internațională importantă. Întâlnirile în sine aveau ca scop real profesionalismul și forma prin care ducem mai departe arta teatrului. Nu era o formulă de promovare. Și este, în continuare, o formulă profund dedicată profesionalismului. Cumva, tema mea de doctorat, Meyerhold, rămâne esențială: rămâne ca orice lucru, orice demers artistic, să aibă la bază interesul pentru profesie. Niciun alt interes. Pentru care Teatrul Național din Timișoara s-a dezvoltat mult în perspectiva principiului. Astăzi, Timișoara, ca oraș, sigur este în urma fenomenului „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii” din 2023, de care noi, Teatrul Național, am fost foarte mândri și rămânem în continuare foarte mândri. Fiindcă în 2011, noi suntem cei care am invitat tot orașul, reprezentanții, în Sala 2, sala cheie – din întâmplare face, sau poate destinul – din mijlocul Parcului Civic. Sala pe care noi am dobândit-o din 2008. În acel loc, practic în Sala 2 a Teatrului Național, a avut loc prima întâlnire în care s-au semnat actele pentru Asociația Timișoara Capitală Culturală. Acte pe care le-a făcut chiar Teatrul Național. Evident că revoluția… vorbim despre revoluție și despre asumare, sunt fenomene specifice artei teatrale. Cred că teatrul are curajul, dacă ni-l asumăm, să deschidă drumuri importante prin care îi invităm pe ceilalți să intre. Ceea ce noi am făcut. Și mai departe, asociația și-a parcurs drumul ei. În 2023 a avut loc anul Capitalei Culturale.

Ionuț Vulpescu: În 2023 a fost Capitala Culturală. Putea să fie mai bine? Putea să arate altfel acel an?

Ada Hausvater: Cred că este un an care a urmat unei pandemii.

Proiectul Timișoara, Capitală Culturală Europeană, încotro? „Asumarea Timișoarei Capitală Culturală Europeană nu se referă numai la titlu, ci se referă la ce se va întâmpla mai departe cu acest oraș”

Ionuț Vulpescu: Și amânarea de doi ani.

Ada Hausvater: Exact, și amânarea de doi ani. Cred că Timișoara Capitală Culturală Europeană, ca orice fenomen al acestui demers cultural, se resimte și se citește pe mai departe. Timișoara Capitală Culturală a fost în 2023; de fapt, a început, cred eu, nu din 2023. Din punctul nostru de vedere a început din 2011, dar este un fenomen care trebuie preluat și condus. Asumarea Timișoarei Capitală Culturală Europeană nu se referă numai la titlu, ci se referă la ce se va întâmpla mai departe cu acest oraș din perspectivă economică, socială, evident culturală. Dar deja este nevoie de dezvoltarea economică și socială puternică, cred eu.

Ionuț Vulpescu: E Timișoara un oraș cu o memorie istorică puternică despre Revoluție. Poți face teatru la Timișoara, așa cum faci, nu știu, în alte locuri din țară? Sau este presiunea asta istorică, te obligă și pe tine să schimbi ceva din viziunea pe care o aveai poate înainte?

Ada Hausvater: Am intrat într-un oraș despre care știam, eu nefiind din Timișoara, un oraș pe care îl știam din cărți. În care am stat o lună și jumătate cât am făcut Scrinul Negru, spectacolul pe care l-am făcut înainte. Adaptarea de Călinescu. Eu am făcut acea adaptare care a fost foarte importantă pentru mine. Orașul nu era un oraș cunoscut. Am descoperit un oraș și mi-a luat mie, și chiar și lor, un timp să ne descoperim reciproc. Eu rămânând în tot acest timp…

Timișoara Adei Hausvater: „O poveste din diferite imperii. Mai mult sau mai puțin corect spusă.”

Ionuț Vulpescu: După 20 de ani v-ați cunoscut unul pe celălalt.

Ada Hausvater: Chiar și după 20 de ani eu am continuat să spun și că eu sunt în Timișoara doar pe perioada în care sunt director general. Mai departe? Mă voi întoarce acasă sau voi merge mai departe? Totdeauna am spus lucrurile acestea. Dar cred că Timișoara este un oraș cu un potențial aparte. Istoria este imensă. Spațiile… în fiecare curte, toate clădirile, fiecare clădire are o istorie, are o poveste. O poveste din diferite imperii. Mai mult sau mai puțin corect spusă. Sau conform, sau poate încă nedescifrată. Timișoara e un loc care încă trebuie descoperit. E un oraș foarte frumos, foarte frumos oraș. Pentru pasionații de istorie.

Libertatea celor care nu sunt liberi. Ada Hausvater: „Înainte de ’89 nu ne întreba nimeni. Astăzi putem face ceva.”

Ionuț Vulpescu: Îți amintești, ai vorbit de perioada studenției, îți amintești o piesă din acei ani care te-a marcat? Care ți-a rămas până astăzi?

Ada Hausvater: Mai multe. Acum mă gândeam… sigur, primul impact… Dar eram chiar dinainte de studenție, de la TNB, prima explozie a fost Trilogia [n.r. Antică, Andrei Șerban]. Care a fost pentru mine, imediat după Revoluție, a fost o completă schimbare de paradigmă. Și o încurajare. Probabil că este ceva de care eu am nevoie. Mi-a făcut mare plăcere să văd cum se pot deschide spații. Să văd cum dimensiunea este mult mai largă decât pare. Dimensiunile sunt multiple. Sigur, mai departe, Au pus cătușe florilor. Care a fost un spectacol… Purcărete. Au fost spectacole masive. Care au schimbat. Sau care au deschis. Au deschis un drum. Asumat. Care cred că ar trebui să rămână deschis. Un drum al asumării. Un drum al asumării înseamnă o implicare și o acceptare de către mai mulți participanți. Întrebarea este și ce facem fiecare dintre noi? Adică ce facem noi dacă e o problemă? Noi ce facem, fiecare? Înainte de ’89 nu ne întreba nimeni. Astăzi putem face ceva. Și cred că primul lucru pe care îl putem face este să fim foarte buni în ceea ce facem fiecare. Cred că e prima condiție. Sunt convinsă că dacă noi, regizorii, vom fi foarte buni, noi, actorii, vom fi foarte buni, noi, directorii de teatru… noi, doctorii, vom fi foarte buni – e important – noi, generalii, vom fi foarte buni. E o situație specială în momentul ăsta. E o situație cu un pericol, cu un risc foarte mare. Dacă fiecare dintre noi ar fi foarte bun, poate că ar apăra și solidaritatea.

Ionuț Vulpescu: În jurul a ce se poate crea o solidaritate?

Ada Hausvater: În jurul profesionalismului.

Ionuț Vulpescu: Competenței.

Ada Hausvater: Competenței, absolut. Absolut. Lipsa de solidaritate vădește o reală lipsă de competență.

Ionuț Vulpescu: Și nu e descurajant să vezi că nu cel de 10 sau de 9… de multe ori sunt promovați și cei de 6 sau de 7? Sau chiar corigenți unii? Ce faci atunci când vezi asta?

Ada Hausvater: Atunci, dacă e în domeniul meu, eu am șansa de a trăi într-o lume… Chiar de multe ori vorbesc cu Ion, cu directorul general adjunct, care este un actor minunat și este prietenul meu foarte bun, și spun: ce mare șansă că noi trăim în altă lume. Noi trăim în lumea noastră. Noi construim complet teatrul, tot ce se întâmplă. Avem grijă de toată lumea. De multe ori când ieșim… unde am ieșit? Ce se întâmplă în jur? Cumva altă lume. Dar tot ce putem noi să facem, facem. Și asta îmi dă o speranță că poate vor face și alții la fel. E foarte grav. Și e foarte grav atunci când un sistem, chiar un sistem educațional, e interesat doar să aibă număr de studenți. Care să aibă 10. Și nicidecum să îi păstreze. Și nicidecum să le ofere șansa de a fi competenți. Pentru că mai departe va deconta o întreagă societate în alte zile. Cred că „somnul rațiunii” chiar riscă să nască monștri.

Ce mai înseamnă Avangarda azi? „Ce putem face, nu ce sperăm să ne facă altcineva”

Ionuț Vulpescu: Numărul mare de facultăți a afectat cumva încrederea în tipul acesta de școală și de educație în zona teatrului? Și a filmului, deopotrivă?

Ada Hausvater: Și neîncrederea, și o mare frustrare. Pentru că, neavând acces la zona instituțională atât de mulți profesioniști, sigur apare frustrarea. Pe de altă parte, nu au cum să apară atât de multe posturi. Sigur, există și varianta de colaboratori. Noi funcționăm cu mulți colaboratori la Teatrul Național din Timișoara. Dar trebuie o formulă un pic flexibilă. Și privit mai serios, oferită o platformă pentru… oferită sau descoperită sau creată. Pentru că de obicei teatrul creează. Teatrul nu așteaptă să primească. Își creează, își găsește formule. Avangarda, asta a însemnat. Ce putem face, nu ce sperăm să ne facă altcineva. Dar este o mare problemă, într-adevăr. Sunt foarte mulți absolvenți. Și e o problemă să… e o problemă să fie dezamăgiți. E o problemă să fie chiar, de multe ori, să se întoarcă din drum.

A face lucrurile care trebuie vs. a face lucrurile cum trebuie. Ada Hausvater: „Cred că pledoaria mea este pentru profesionalism.”

Ionuț Vulpescu: Poate cei care… poate foarte buni.

Ada Hausvater: Exact, care sunt foarte buni. Pentru că aceia sunt întotdeauna și mult mai sensibili. Și nu neapărat… se vor plânge. Vor face altceva. Sau vor pleca. Principiul competitivității rămâne cel mai important. Al competenței. Dacă nu putem să alegem profesioniști, este o problemă. Dacă tinerii trebuie să… Și asta îmi doresc eu foarte mult: să aibă încredere în profesionalism. Asta este un mesaj pe care eu mi l-aș dori să-l transmit: să aibă încredere în profesionalism. Eu însă, să spun un exemplu, am luat un concurs, acum 20 și ceva de ani, când se spunea că ar fi trebuit altcineva să ia concursul. Discutăm ce a fost după aceea, cu o mie de scandaluri și… mă rog, domnul ministru știe, nu eu. Însă ideea este că trebuie să ai încredere în competențe și în profesionalism. A dărâma încrederea în profesionalism și opțiunea pentru cineva pentru că este foarte bun în domeniu… Domeniu nu înseamnă un domeniu… înseamnă un domeniu larg. Inclusiv a fi director este un domeniu larg. Acoperă o foarte mare arie. Chiar și pentru mine, avantajul meu la momentul în care am dat concurs… Sigur, nu numai că citisem legile, dar avantajul meu față de ceilalți care au fost la concurs era nu numai faptul că am lucrat cu trupa, dar, fiind pasionată, cunoșteam întreg teatrul. Am vizitat tot teatrul. Știam ce vreau, cum vedeam, unde merg. Și am reușit să fac lucrurile pe care le vedeam că le voi face. A apărut o sală, a apărut o fabrică de decoruri. Trupa a devenit performantă. Am reușit să fac toate lucrurile acelea. Cred că pledoaria mea este pentru profesionalism. Că să, cumva, să existe profesioniști care pot vedea profesioniști.

Insideri vs. outsideri. Ce înseamnă să conducă cineva „din domeniu”?

Ionuț Vulpescu: Ministerele, instituțiile mereu sunt politice, pentru că sunt conduse de oameni politici. Oameni care vin în urma unor alegeri. Stau mai mult, mai puțin, mai pregătiți, mai nepregătiți. Aici e o discuție lungă. Însă în zona culturală trebuie să rămână un strat de tehnocrați. În sensul cel mai corect. Nu poți să faci numiri preponderent politice. Pentru că nu e firesc. Altfel dispare exact ideea asta pe care o spui, de competență și de profesionalism. Câtă vreme există o neîncredere, justificată în bună măsură… avem o lungă serie de numiri neinspirate. Am spus public, la ICR, dar nu numai la ICR. În tot câmpul cultural. Și la minister. Și în alte spații. Și nu e numai fenomenul cultural, dar noi vorbim aici în bună măsură despre zona culturală. Totuși, trebuie să creezi un cadru mai larg, în care să dai posibilitatea unor oameni care poate au convingeri politice, dar le țin acasă. Nu vin cu ele. Nu în baza lor trebuie să câștige cineva un concurs. Ci în baza biografiei și a competenței. Asta trebuie să rămână. Măcar asta, după Revoluție. Nu trebuie să ne întoarcem la numiri de tipul celor dinainte de Revoluție.

Ada Hausvater: Absolut, categoric. Fără doar și poate, un conducător de instituție trebuie să fie un profesionist. Și cred că este foarte important profilul instituției la care acest profesionist își dorește să acceadă, pentru care aplică. E legislația… și toată avalanșa de legi, ordonanțe, ordine, norme. E o supralegiferare, care creează de multe ori confuzii și blocaje. Noi funcționăm în 2026 după norme, după legi, după un cadru legislativ din anii 1991.

Ionuț Vulpescu: E corect, absolut corect.

Ada Hausvater: Dar pentru a funcționa instituția, efectiv, toată zona asta trebuie acoperită și mai ales cum funcționează, cum relaționează unele cu celelalte. Pentru că o eroare poate duce mai departe la erori multiple. E obligatoriu. Că sunt absolut pentru ca un conducător, ca un director, să fie din domeniu, strict din domeniu. Și poate că nu întâmplător în lege a existat – și mi-aș dori să rămână în continuare – ca un conducător să fie… să aibă, chiar dacă a fost destul de controversat, să aibă studiile de bază, licența să fie din domeniu. Pentru că teatru înseamnă, cel mai mult, ce se întâmplă în scenă. Poate că este și o disponibilitate pe care o creezi în timp. Drept e că fiind student, parcurgând o perioadă de lucru, ești mult mai aproape de acest fenomen decât în momentul în care îți faci doctoratul în teatru. Nu contează că nu ar avea cunoștințe. E vorba de o abilitate. Și în ani, în ani, creatorii au fost de obicei oamenii din domeniu. Pot fi… dacă ne uităm în istorie, mai găsim exemple.

Cine mai vine la teatru? Ada Hausvater: „Era o perioadă în care publicul de teatru era mai mult decât dornic să intre într-o sală de teatru.”

Ionuț Vulpescu: Când zici domeniu: Teatru…

Ada Hausvater: Era o perioadă în care publicul de teatru era mai mult decât dornic să intre într-o sală de teatru. Întâlnirea cu fenomenul teatral era ca o întâlnire de viață. Era ca o necesitate autentică. În timp, încet-încet, cumva mi s-a părut că a devenit mai estetică întâlnirea între public și fenomenul teatral. Dar a depins și depinde în continuare de ceea ce teatrele, sau companiile, sau trupele propun. Adică publicul va răspunde la ceea ce fiecare dintre noi propune. Dacă propunem o întâlnire estetică, va fi o întâlnire estetică. Dacă propunem o întâlnire esențială, încet-încet, va deveni o întâlnire esențială. Eu cred că întâlnirea publicului cu noi trebuie să fie o întâlnire esențială. Noi am definit publicul la Timișoara ca acei… acei cetățeni care sunt ocupați, care lucrează, care au familie, care ar putea face altceva, dar optează să vină la spectacolul de teatru. Ceea ce înseamnă că are importanță.

Ionuț Vulpescu: Nu e doar o ieșire în oraș sau… și în orice caz, nu un divertisment, sigur. Acela ar fi estetismul, nu? Adică întâlnirea estetică ar avea vecinătăți cu loisirul și cu divertismentul. Sigur că lumea merge, sălile sunt pline. Dar dacă ne uităm la ce sunt pline… și aici e o discuție. Care e granița, care e echilibrul între întâlnirea esențială și întâlnirea estetică? Cum îți faci un repertoriu ca să împaci ambele dimensiuni?

Ada Hausvater: Noi, cel mai mult la Timișoara, am optat pentru întâlnirea esențială. Poate spectacolele au fost sau nu au fost neapărat cele mai împlinite, dar totdeauna opțiunea a fost pentru întâlnirea esențială. Să fie un text cu o propunere, cu o montare care să-i intereseze. Să vadă, să înțeleagă, să simtă. Să-și dorească să facă ceva când ies din sala de teatru. Să-și dorească să-și schimbe viața. Să facă ceva, să învețe ceva, să ducă ceva mai departe. Să prelungească cele două ore din sală.

Ionuț Vulpescu: Să metabolizeze fenomenul.

Ada Hausvater: Exact, exact. Învățăm ceva și vrem ceva, căutăm ceva. O sete de cultură. O sete de viață. Cred că e ceea ce trebuie să ne alegem. Această sete de a descoperi și de a merge mai departe. De a refuza orice formă de loisir, compromis.

Cele mai grele momente din viața Adei Hausvater. Cum rămân împreună oamenii cu „compas” diferit?

Ionuț Vulpescu: Care a fost decizia cea mai grea pe care ai luat-o în acești 20 de ani?

Ada Hausvater: Una din ele. La un moment dat, devenea cumva greu pentru mine. Care eram învățată… Profesoara mea din facultate spunea despre mine că… îmi spunea că ești foarte bună pe 100 metri garduri, dar tu nu ai răbdare la maraton. În perioada acestor mandate de la Timișoara am avut un moment în care construiam fabrica, nu se mai termina. Sunt momente în care nu înțeleg de ce. Mie mi se pare simplu. Am stabilit, asta facem, am pus pe hârtie. Dar de ce nu se întâmplă? Pentru acel ceva care nu se întâmplă, acolo apare acea stabilitate în plus pe care o dobândești în timp. Și găsești totdeauna formule să se întâmple. Legale, evident, dar le faci. A fost un astfel de moment în 2012, când am obosit. Și am zis: multe garduri. Ideea de maraton… Pe garduri mergeam mai bine, am reușit la 100 de metri. Dar cum am simțit nevoia să ies? Să mă odihnesc și să… Dar am învățat ce înseamnă maraton. Și încă ceva: am descoperit această bucurie de a mă bucura de lucrurile pe care le fac. De faptul că de la fiecare om văd că ceva s-a dezvoltat, ceva a mers mai departe. Fiecare a propus. Suntem împreună. Și e un fenomen pe care la Timișoara îl simt în Teatrul Național. Acolo simt solidaritate.

Ionuț Vulpescu: Dezamăgirile?

Ada Hausvater: Au fost, dar de felul meu le șterg. Și acum, când mă întâlnesc cu cineva care zice că s-a întâmplat ceva… și nimeni nu amintește ce s-a întâmplat… și o întreb pe Codruța, care e consultant. Și nu mai țin minte. Le șterg. Și vreau să-mi păstrez energia și entuziasmul pentru mai departe. Și atenția și curiozitatea. Avem atâtea lucruri de învățat, încât dezamăgirile… poate am acceptat ideea că oamenii sunt diferiți. Am acceptat că nu pot să cer cuiva să fie creativ sau să fie alături. Am înțeles asta. Și am înțeles să merg alături cu cei care merg cu mine. Asta a fost un șoc. Cumva n-am înțeles dacă au fost situații în care am descoperit caractere diferite. Dar ce am învățat din asta a fost că fiecare om are propriul său caracter. Și suntem unii care mergem pe termen… avem compas diferit. Și am acceptat.

Cine construiește minuni în birocrație? Ada Hausvater, semnal de alarmă, referitor la managementul riscului în domeniul proiectelor culturale

Ionuț Vulpescu: S-a făcut un maraton cu multe garduri. Aceste două decenii în câmpul cultural… Te-ai confruntat cu acest cadru legislativ, cu oamenii, că trebuie să lucrezi acolo, relația cu instituțiile. Dacă ar fi ceva de schimbat, ceva ce nu merge, așa cronic, ce ar fi în domeniul cultural?

Ada Hausvater: Acum, pe legislație… noi de ani de zile tot scriem și tot trimitem. De exemplu, Legea gestiunii publice. Această lege prin care se face inventarul. Legea gestiunii publice din 1969.

Ionuț Vulpescu: Mai era mult până la Revoluție.

Ada Hausvater: Exact. Fără discuție ar trebui modificată. Gestiunea are cineva care s-a angajat în instituție pe perioadă nedeterminată? Cât este pe perioadă determinată? Are gestiune, de ce n-ar putea avea? Pentru că nu spune legea. Și foarte multe suprapuneri. Poate din documente… avem proceduri. Facem proceduri. În baza procedurii facem documentele. În baza din documente, proceduri… în documente iarăși documente, documente, documente. O grămadă de… Fenomenul birocratic. Cumva, managementul riscului în instituții este esențial. Și poate fi o avarie serioasă. În managementul riscului, dacă ar fi făcut în instituțiile publice, poate că ar avea multe indicii ce ar trebui corectat, dacă ar fi real făcut în instituțiile publice și nu numai, pentru că o companie privată își face tot timpul.

Ionuț Vulpescu: Birocrația și mult prea multe hârtii.

Ada Hausvater: Da. Dar ar putea fi totuși… și ar fi minunat dacă bugetul ar fi aprobat pe perioada mandatului. Dacă ar fi un buget multianual, real. Dar un buget aprobat de-a lungul… Dacă avem un mandat de 5 ani sau cine are un mandat, are un mandat de 5 ani, ar putea să aibă un mandat cu un buget aprobat. Sau un buget funcțional. Și atunci ar putea previziona. Mi se pare foarte important care este feedback-ul publicului și ce înseamnă implicarea comunității, care înseamnă, sigur, de la biletele vândute și până la implicarea sponsorilor. Noi la Timișoara am avut și avem această… Am reușit în timp să convingem și să atragem un număr serios de sponsori care au finanțat și, iată, finanțează o bună parte din… Adică avem, de exemplu, dotarea de la Sala 2. O parte din dotare e finanțată. Sper mai departe să obținem alte finanțări.

Ionuț Vulpescu: Aici, din păcate, cele mai multe instituții depind exclusiv… aș spune de subvenție…

Ada Hausvater: Da, pentru că noi am reușit să facem lucrul ăsta. Și mă bucur că am dovedit că suntem un teatru serios, stabil, integru și, ca atare, atragem o zonă privată responsabilă. Și asta mi se pare firesc. Poate asta e zona în care, apropo de parteneriatul public-privat, ar putea să se dezvolte. Dar ca să ajungem în punctul ăsta, trebuie o lungă dovadă ca sponsorii, ca viitoarele companii să finanțeze instituțiile publice. Nu este exclus, dar este o muncă. Și munca noastră s-a bazat strict pe imaginea pe care Teatrul Național din Timișoara a construit-o în toți acești ani.

Loviturile de teatru de azi, România de mâine. Ada Hausvater: „Publicul pe care noi îl atragem este o societate care peste 10 ani va duce mai departe România.”

Ionuț Vulpescu: Asta cu spiritul antreprenorial în cultură… sunt pentru prezența și pentru implicarea statului în cultură. Dar bine este să ai ambele dimensiuni care să susțină proiecte. Să nu depinzi exclusiv de subvenție. Dar să nu elimini pârghiile esențiale ale statului din fenomenul cultural. Pentru că altfel riști ca piața să fie cea care…

Ada Hausvater: Corect. Nu, nu, este un mare risc. Categoric este un mare risc. Dar depinde de ceea ce ți se dictează. Nu, asta nu este o regulă. Instituțiile publice sunt subvenționate din venitul propriu și subvenții. Deci sunt finanțate. Deci, fără doar și poate, subvenția este foarte importantă. Și dacă e aprobată ca instituție publică și atunci respectă misiunea publică, de autoritate, mi se pare esențial. Absolut esențial. Și cred că instituțiile publice ar trebui să se ocupe de cultură. Nu de divertisment. De cultura cultă. Și să deschidem aceste drumuri către literatură importantă, către fenomene importante, către a atrage un public care mai departe… Publicul pe care noi îl atragem este o societate care peste 10 ani va duce mai departe România. Deci este o responsabilitate enormă, pe care toți ar trebui să ne-o asumăm. Mi se pare incredibil. Am întâlnit pe cineva care era micuț când a fost la teatru și mi-am dat seama că este un tânăr cu totul altă vârstă… câți ani au trecut. Mi s-a părut superb. Practic am format generații.

Tehnocrația Adei Hausvater, un proiect al perseverenței profesionale

Ionuț Vulpescu: Ce te motivează ca să mergi mai departe? Maratonul trebuie dus și trebuie alergat. Care e resortul cel mai puternic atunci când nu e chiar ok, când nu te simți foarte confortabil? Care e resursa ta esențială în momentele alea?

Ada Hausvater: Eu cred foarte mult în profesionalism și cred că a fi profesionist este un principiu și aș intra puțin în zona spirituală, e o lumină. E ceva care nu poate fi stins. Adică orice s-ar întâmpla, oricât ar ploua, soarele tot acolo e. Nu înțeleg de ce cineva vrea să jignească pe cineva sau de ce cineva vrea să facă rău cuiva atacând o zonă pe care nu o stăpânește. Cum pare, încrederea mea este în profesionalism, în principii, e fundamentală. Deoarece așa am și crescut. Și am încredere în faptul că, chiar la acest nivel, când spun eu profesionalism sau când spun principiile, toate se duc undeva unde duc la o energie comună. Eu, personal, cred 100% în faptul că nu se poate întâmpla nimic rău atâta vreme cât noi facem lucruri bune. Cred extrem de mult lucrul acesta. Cred, câtă vreme sunt un profesionist serios și care, câtă vreme nu greșesc… Deci, cumva, ancora mea este profesionalismul.

Ada Hausvater, candidată la funcția de manager al Teatrului Național: „Cât încă trăia domnul Caramitru, eu i-am spus că aș vrea să merg la concurs la Teatrul Național.”

Ionuț Vulpescu: Spiritul românesc oscilează între Eminescu și Caragiale. Este această dublă tutelă a spiritului național. Teatrul pe care îl conduci se cheamă „Mihai Eminescu”. Deci, ai avut un dialog zilnic cu poetul național și ai avut și un dialog recent cu I.L. Caragiale la București. Cum te-ai gândit? Cum ai luat decizia de a candida pentru Teatrul Național? A-ți depune dosarul și să conduci Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București?

Ada Hausvater: Ca director la Teatrul Național din Timișoara, am avut o formulă, am construit o formulă în care am crezut și care acum funcționează. Chiar dacă eu, de exemplu, nu sunt acolo, ea funcționează. Deci, e o formulă vie. Nu e un secret. E o construcție în care am învățat ceva viu. Am învățat ceva din meseria mea. Doar că am citit din milioane de legi. Cât încă trăia domnul Caramitru, eu i-am spus că aș vrea să merg la concurs la Teatrul Național. Mi s-a părut absolut corect. N-am vrut niciodată să merg la alt teatru să dau concurs. Și nu e ceva legat de orgoliu. Și nu-i nici ceva… Și nu-mi iubesc statuile. Și nu caut statui…

Una dintre reușitele Adei Hausvater ca manager de teatru: „Noi nu am avut probleme cu legea niciodată.”

Ionuț Vulpescu: E un ansamblu statuar în fața teatrului…

Ada Hausvater: Da. Și nu am nevoie de asta. Dar am considerat că… I-am și spus înainte, că aș zice, că dacă nu se prezenta la concurs, dar s-a prezentat, eu vreau să merg la concurs. Apoi, având toată experiența și având o formulă în care… având această viziune pe care o am, și cred că… Aș completa celor care sunt regizori și cred că e suficient, e doar începutul. O viziune ca regizor e una, dar viziunea mea de regizor este dublată de enorm de multă pregătire în domeniu și de enorm de multă experiență. Experiența înseamnă… nu înseamnă că ai lucrat în domeniu. Înseamnă că ai reușit în domeniu. Vrem, nu vrem. Instituția publică e o întâlnire cu ceva complicat. Aș putea spune chiar ostil. Poate e o întâlnire care poate merge și rămâne o experiență sau poate fi o reușită. Eu sunt foarte mulțumită de faptul că am reușit în acești 20 de ani. Am reușit să… nu numai să construim, dar am reușit să avem un teatru curat. Noi nu am avut probleme cu legea niciodată.

Manager de 10 la Timișoara, dar de 6.80 la București?

Ionuț Vulpescu: Experiența acestor două decenii și reușitele în aceste două decenii te-au îndreptățit. Asta a fost argumentul, nu? Care te-a împins să candidezi.

Ada Hausvater: Da.

Ionuț Vulpescu: Primul concurs s-a oprit. Au fost două, adevărat.

Ada Hausvater: Da, au fost două.

Ionuț Vulpescu: Al doilea, după citirea proiectelor de către comisie, au fost respinse. Cu note? Sub șapte, adică.

Ada Hausvater: Da, la un 6 și ceva.

Ionuț Vulpescu: E totuși un paradox că tu în acești ani ai avut mereu parte de comisii. Ai primit note de nouă, de zece, nu?

Ada Hausvater: Da.

Ionuț Vulpescu: Cum se împacă analiza care ți-a fost făcută pentru mandatele tale de la Timișoara cu acest 6,80 sau cât e? Nu prea se leagă.

Ada Hausvater: Nu, nu se leagă. Nu se leagă și oricum aș trebui să… Și într-un fel aș vrea să obțin această… Aș fi curioasă să-mi văd… Adică mi se pare chiar comic, sincer. Aș fi foarte curioasă. Sunt foarte curioasă pe proiect cum a punctat fiecare. Eu, sigur, cunosc grilele pentru că normal că știm grilele toți, sau oricine se documentează. Și sunt foarte curioasă cum au depunctat să ajungă la 5. În schimb, ceea ce remarc și mi se pare o problemă serioasă este faptul că o bună parte dintre acei oameni sunt directori, da? Deci ei lucrează în instituțiile publice și aplică legea. Ok, păi și atunci… Eu în Timișoara, cu toate… ieșim dintr-un teatru pentru rapoartele noastre anuale, am făcut o serie întreagă de proceduri ca noi să putem aduna toate informațiile la timp. Și le putem strânge pentru că 189 [n.r. OUG 189/2008] are niște rigori pe care noi le verificăm din 2008. Și le și aplicăm. Deci pentru mine, 189 sau ordinul 2799 nu e necunoscut deloc. Și am făcut diferența foarte bine între cantitate… doar că a extrage în cuvinte, știi, rămâne esențial. Cuvântul este esențial, dar cuvântul și definirea termenilor e obligatorie. Dacă noi nu avem același conținut al cuvântului…

Avangarda Adei Hausvater: „Teatrul Național din București trebuie să fie, să spun așa, teatrul teatrelor”

Ionuț Vulpescu: Dacă ai spune o idee numai a ta din programul pe care îl gândeai pentru Național, ceva avangardist pentru Național în 2026, care ar fi aceea? Ceva la care ții foarte mult.

Ada Hausvater: Eu îmi propuneam ca Naționalul București să fie liderul teatrelor din România. Consideram că e un teatru care va trebui să lucreze cu toate teatrele din România. Urma să facem toată perioada de vară un festival în care să aducem spectacole din toată țara, urma să avem parteneriate cu toate teatrele din România, asta era obligatoriu. Totodată, toate spațiile teatrului deveneau spații expoziționale active, de librării, dar active, interactive. Și chiar, de multe ori deschis 24 din 24, deci ar fi însemnat o schimbare în care Teatrul Național era ca un satelit. El nu era un centru care atrăgea, nu este în sine, el este o forță și el trebuie să se definească ca forța esențială a teatrului românesc. E adevărat. Eu conduc Teatrul Național din Timișoara, dar asta nu înseamnă că nu este limpede pentru mine că Teatrul Național din București are o cu totul altă platformă. Teatrul Național din Timișoara are o structură, dar Teatrul Național din București trebuie să fie, să spun așa, teatrul teatrelor, care înseamnă implicarea lui în rețelele internaționale. Asta aș fi făcut imediat, și imediat intrat și lucrat pe coproducții și adus, desigur, nume destul de valoroase, ca să nu spun cele mai valoroase, care erau trecute în proiectul de management, dar nu garantez că le-au citit.

Ada Hausvater, despre comisia formată din 9 evaluatori pentru funcția de manager al Teatrului Național: „M-a nedumerit componența, realist!”

Ionuț Vulpescu: Când ai văzut că e o comisie alcătuită din nouă membri, te-a nedumerit? Te-a lăsat indiferentă?

Ada Hausvater: M-a nedumerit componența, realist, din primul moment în care am văzut întreaga componență.

Ionuț Vulpescu: Modul de organizare a concursului de director la Teatrul Național va afecta, pe de o parte, credibilitatea unor concursuri similare? Nu doar la Teatrul Național, pentru că și alte instituții și alte teatre au directori, au manageri interimari. Pe de altă parte, va descuraja pe cei care ar vrea să se prezinte și să-și asume lucrul acesta?

Ada Hausvater: În acest moment este o mare discuție despre credibilitatea concursurilor. Ca profesionist vreau să cred în concursuri. Concursurile însă vor depinde totdeauna de comisii.

Ce ne trebuie în fruntea Teatrului Național? „Un profesionist adevărat nu face compromisuri, nu ascultă stânga-dreapta, nu poate fi păcălit.”

Ionuț Vulpescu: Oamenii nu mai au curajul din 1989?

Ada Hausvater: Avem nevoie de profesioniști. E o mare lipsă de profesioniști în sensul real al cuvântului. Un profesionist adevărat nu face compromisuri, nu ascultă stânga-dreapta, nu poate fi păcălit. E o mare lipsă de profesioniști, dar sunt convinsă în același timp că sunt mulți profesioniști care sunt în multe… cum văd și în alte domenii. Fiecare își face treaba lui. Probabil și în teatre sunt, și în instituțiile publice sunt, dar fiecare face altceva. Nu e neapărat preocupat de această zonă, dar aici simt o lipsă teribilă de profesionalism.

Ionuț Vulpescu: Cât timp ai nevoie ca să-ți impui un program, un proiect managerial și câte ar trebui să fie, câte mandate și pe câți ani ar trebui să fie un conducător de instituție publică, un director de teatru?

Ada Hausvater: Timp de pregătire, efectiv de scriere, eu cred că o lună și jumătate sau două, adică o lună și jumătate.

Ape tulburi la TNB: „este o balenă enormă care este o instituție publică. Nu este un pește mic pe care îl arunci într-un acvariu.”

Ionuț Vulpescu: Luând-o de la zero. Dar o lună și jumătate nu începi să te gândești prima dată.

Ada Hausvater: Adevărat. Adevărat este că a fi directorul unei instituții nu e ceva care zici: „ups! a apărut un loc liber, mă duc acolo”. Și acum invalidez ceva. Este ceva care trebuia să existe. Cred eu că ar trebui să fie un gând pe care l-ai construit, ai o imagine, o viziune, pe care ai construit-o în timp. Și viziunea nu mă refer doar la partea artistică. Viziunea unui director general este o viziune complexă pe toate domeniile. E un fapt. Noi funcționăm… este o balenă enormă care este o instituție publică. Nu este un pește mic pe care îl arunci într-un acvariu. Este o balenă care trebuie… și-i minunată balena aceea, dar până reușim să o vedem complet, atunci ea va avea valoare. Mie mi se par foarte importante evaluările, dar iarăși să fie corect făcute aceste evaluări. Adică poate un director, apropo de un premiu, poți să iei un premiu, să iei 10 astăzi și peste un an să nu mai faci nimic. Deci până la urmă o evaluare reală e absolut necesară. Și un director sau fiecare dintre noi care lucrăm, trebuie să avem o dezvoltare. Trebuie să avem… ok, ne propunem ceva, a ieșit atât, n-a ieșit atât, de ce a ieșit asta, de ce n-a ieșit asta. Mi se pare absolut normal să fie și acele evaluări făcute corect vor demonstra dacă eficiența de management a unui teatru e dovedită sau nu.

Ionuț Vulpescu: Se mai poate ieși din conformismul analizelor acestor comisii care, de fapt, perpetuează de foarte multe ori starea existentă?

Ada Hausvater: Conformismul a venit și ca o decizie undeva, pentru că odată ce ai luat peste 9 la evaluarea finală, automat concursul va fi închis.

Apelul Adei Hausvater către aspiranții la conducerea Teatrului Național: „să ne mai facem și fiecare dintre noi auto-evaluarea”

Ionuț Vulpescu: Și de aici au apărut… S-a făcut pragul ăla simbolic și cu miză foarte mare acolo. Câte mandate să fie?

Ada Hausvater: Exact. De exemplu, de la Timișoara, eu n-am avut niciodată confortul că la evaluare… de cele mai multe ori nici n-am știut, poate în ultimii timpi, dar n-am știut cine a urmat să fie în comisiile de evaluare. Deci tot veneam și am zis: o să văd la fața locului cine va fi. Pentru noi, fiecare evaluare fiind un prag important, pentru că aveam probleme cu bugetul, nu aveam suficienți oameni, nu aveam… Tot timpul a fost o luptă. Eu vorbesc minunat despre Timișoara, dar în spatele acesteia este o imensă luptă și o organizare nebună, pentru că deși eram fără… Nu aveam buget suficient, având colaboratori, având un număr foarte mic de personal, tot timpul aveam nevoie de bani. În mandatele tale tu știi exact. Dar evaluările au fost importante pentru mine. Însă, câte mandate… Mă abțin să spun câte mandate, pentru că văd o serie de directori care zic: „ok, am un mandat pentru cinci ani”. Păi nu, e un mandat de cinci ani, asta nu înseamnă că vrei să stai cinci ani. Poți să stai și mai puțin, ușor. Ai un mandat, da, în linii mari, e pentru cinci ani. Deci, evaluările, de fapt, să fie mai… Și poate și auto-evaluarea noastră, din loc în loc, să ne mai facem și fiecare dintre noi auto-evaluarea.

Ionuț Vulpescu: Mai dificil, e un proces mai dificil, de fapt.

Ada Hausvater: Da, un pic de auto-evaluare.

Fiul Adei Hausvater, student la Drept

Ionuț Vulpescu: Dincolo de teatru, chiar dacă e greu să punem întrebări așa, care a fost cea mai frumoasă zi din viața ta?

Ada Hausvater: Aaa, băiatul meu… Cea mai frumoasă, cea mai frumoasă. Băiatul meu, în toate momentele. Băiatul meu care are 19 ani, când a venit… 18 ani. Când a intrat la facultate. Tot ce a făcut, fiecare lucru. Adică, pentru mine, fantastic. Băiatul meu, care e un băiat extraordinar și un om frumos, luminos!

Ionuț Vulpescu: Confirm. Pasionat de istorie.

Ada Hausvater: Absolut. Și curios, extrem de curios. Și care nu se oprește. E un entuziasm.

Ionuț Vulpescu: Și ce face acum?

Ada Hausvater: Drept European. Da, suntem la Drept European.

Ionuț Vulpescu: Unde?

Ada Hausvater: La Maastricht. La Maastricht.

Ada Hausvater despre Avangarda lui Ionuț Vulpescu: „podcast care deschide drumuri”

Ionuț Vulpescu: E un loc important pentru istoria recentă a Europei și pentru Drept European. Mulțumesc mult pentru acest dialog. Îți doresc succes la maratonul tău. Să ajungi cu bine și la capătul lui. Și, în final, aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

Ada Hausvater: Mulțumesc pentru invitație. Gândul meu este: vă rog să urmăriți Avangarda. Avangarda cu Ionuț Vulpescu este podcastul meu favorit, recunosc. Este acest podcast care deschide drumuri, care mă face să descopăr o grămadă de sensuri pe care poate nu le-am știut și mă face un om bogat. Așa că invit pe toți ascultătorii și pe toți care se uită acum la emisiune, la podcast, invit să urmărească podcastul lui Ionuț care este într-adevăr o sursă adevărată de cunoaștere.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc! Succes!

Ada Hausvater: Mulțumesc!

Post-ul La Avangarda, un dialog cu Ada Hausvater apare prima dată în Literatura de azi.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=kO5w_ei80oE

De ce a ales Thierry de Montbrial să vină în România abia după ce a căzut regimul lui Ceaușescu? „Fusesem invitat de mai multe ori înainte, în timpul vechiului regim, regimul comunist, dar din diferite motive am refuzat mereu să vin atunci”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua și bine ați venit la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am privilegiul de a-l avea alături pe un invitat distins, una dintre cele mai respectate voci ale gândirii internaționale și ale diplomației europene, Thierry de Montbrial, fondator și președinte al Institutului Francez pentru Relații Internaționale, un intelectual care a modelat dezbaterile despre Europa timp de decenii. Domnule Montbrial, vă sunt foarte recunoscător pentru prezență și pentru că ați acceptat invitația mea.

Thierry de Montbrial: Este o mare plăcere, vă mulțumesc foarte mult.

I.V.: Filmăm acest episod special la Fundația Națională pentru Știință și Artă, condusă de acad. Maya Simionescu. Acesta este un loc familiar pentru dvs. Sunteți la București pentru a participa la o nouă ediție a colocviului internațional Penser l’Europe, pe care l-ați fondat împreună cu acad. Eugen Simion. Ce înseamnă acest loc pentru dvs.? Ce reprezintă colocviul Penser l’Europe? Și cum vă amintiți de profesorul Eugen Simion?

T.M.: Vă mulțumesc foarte mult. Toate aceste întrebări sunt de fapt interconectate. Trebuie să mă întorc la prima mea vizită în țara dvs., care a avut loc în 1990. 1990, adică…

I.V.: Imediat după Revoluție.

T.M.: Exact, imediat după. De fapt, știți, am mai fost invitat de mai multe ori sub vechiul regim, anume sub regimul comunist, însă din diverse motive am refuzat mereu să vin în acele circumstanțe. Dar, știți, am avut niște prieteni, prieteni români, inclusiv, îmi amintesc, un ambasador, un intelectual destul de distins. A fost ambasadorul lui Ceaușescu, și cu toate acestea a fost destul de respectat în SUA și în alte părți. Prenumele lui era Mircea. Cred că acesta este numele lui la începutul Memoriilor mele despre România. Oricum, am vizitat țara dumneavoastră în iunie, cred că era, din 1990. Și este prima dată… Am fost mai întâi la Cluj, iar la întoarcerea de la Cluj la București, am avut o întâlnire cu președintele Iliescu, care tocmai își luase locul la Cotroceni. Și, bineînțeles, nimeni nu folosise vreodată palatul, pentru că fusese construit pentru Ceaușescu, dar nu folosit de el. Și îmi amintesc că zborul meu de la Cluj a întârziat, a ajuns târziu la București, iar șoferul nu știa unde să meargă, la ce intrare în acest palat imens. Așadar, am ajuns la palat, aveam cam o jumătate de oră întârziere, iar când am ajuns în sfârșit, l-am găsit pe președintele Iliescu așteptându-mă, pentru că el însuși nu știa exact care era biroul și locul lui. Și am fost imediat interesat de acest om, pe care îl cred un adevărat om de stat. Poate putem discuta despre el mai târziu. Și chiar în prima vizită am mers la Academia Română. Dar pe atunci nu era încă Eugen Simion, nu-l întâlnisem prima dată, era predecesorul său ca președinte al Academiei, dar eu eram…

I.V.: Profesorul Drăgănescu.

T.M.: Exact. Da, era un om bun, dar nu avea carisma și calitățile imense pe care…

Începuturile colocviului Penser l`Europe. Thierry de Montbrial: „În Occident, obișnuiam să vorbim mai ales în logica lumii transatlantice, dar aveam foarte puține contacte cu ceea ce numeam atunci Europa de Est.”

I.V.: De asemenea, a devenit ambasador după…

T.M.: Am pierdut, de fapt, urma lui, dar îmi amintesc că primele contacte au fost foarte politicoase. Am fost fascinat imediat și de faptul că toți acei oameni din Academie la acea vreme, vorbesc despre 1990, adică acum 35 de ani, și mulți dintre acești academicieni vorbeau fluent franceza. Cultura franceză la acea vreme era foarte, foarte prezentă și vizibilă, și erau, de asemenea, dornici să întâlnească intelectuali francezi, iar eu eram relativ tânăr pe atunci, așa că am fost atras imediat și de asta. În fine, aceea a fost prima mea vizită. A doua vizită a fost șase ani mai târziu, în 1996, și de atunci, în fiecare an, am venit cel puțin o dată. Dar adevărata mea întâlnire cu Eugen Simion a fost în 1996, și ne-am împrietenit imediat. Cred că pot spune și că am dezvoltat relații foarte prietenoase cu președintele Iliescu, care au durat mulți ani. Deci, Eugen Simion, era critic literar, după cum știe toată lumea. Avea o cultură vastă, foarte vastă, literatură, literatură internațională, dar cunoștea, desigur, foarte bine literatura românească și mi-a vorbit mult despre marea literatură românească, era și extrem de bine echipat pentru a analiza literatura franceză. Și, de asemenea, deși eram minți foarte diferite, fiind două tipuri diferite de oameni, ne înțelegeam foarte bine, știți, ne puteam înțelege fără să fie nevoie să vorbim prea mult pe anumite subiecte. Așa că am avut discuții despre aproape orice subiect posibil. Și el era foarte activ, era un adevărat antreprenor, un antreprenor cultural, și acesta este, de asemenea, un aspect care mi-a plăcut foarte mult la el. Și aceasta este povestea acestui seminar, Penser l’Europe, care a însemnat mult pentru noi, pentru că punctul de plecare era că acum, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Europa urma să fie reunită într-un fel, dar genul de Europă pe care o reporneam era foarte diferit, desigur, de Europa de dinainte de război. Deci, de obicei, în Occident, știți, obișnuiam să vorbim între noi, lumea atlantică, transatlantică, de fapt, dar aveam foarte puține contacte cu ceea ce numeam pe atunci Europa de Est. Așadar, punctul nostru de plecare a fost, ei bine, haideți să încercăm să organizăm, să creăm un seminar, un seminar anual, pentru a discuta despre semnificația Europei în secolul XXI, nu prea mult din punct de vedere geopolitic, care este domeniul meu, împreună cu economia, ci dintr-o perspectivă mai largă și culturală, care nu trebuia neapărat să fie dominată de perspectiva anglo-saxonă sau de cea germană. Deci, acesta este începutul a tot.

Thierry de Montbrial despre perioada de vârf a globalizării. „A lua de bună supraviețuirea Uniunii Europene pe o perioadă lungă este un pariu real. Nu merge într-un mod evident.”

I.V.: Aceasta este a 22-a ediție. În acești 22 de ani, ce schimbări notabile ați observat în dinamica Penser l’Europe?

T.M.: Ei bine, răspunsul este relativ simplu, pentru că dacă ne uităm în jur, să zicem anul 2000, pentru a simplifica, acesta a fost apogeul ideologiei globalizării. Și starea de spirit generală la acea vreme era destul de optimistă pentru întreaga lume, datorită acelei ideologii a globalizării, dar și la nivel european, pentru că majoritatea comentatorilor, într-un sens larg, au considerat extinderea și continuarea extinderii Europei ca un factor pozitiv, coerent cu fenomenul globalizării. Cu toate acestea, câțiva oameni, precum Eugen Simion sau eu, au fost mult mai sceptici cu privire la această evoluție, nu doar din motive tehnice, geopolitice sau economice. Am avut îndoieli cu privire la sustenabilitatea globalizării, dar am avut și unele îndoieli cu privire la posibilitatea de a extinde în mod continuu Uniunea Europeană fără a risca, la un moment dat, o deconstrucție a acestei strădanii foarte îndrăznețe, care este însăși Uniunea Europeană. A lua de bună supraviețuirea Uniunii Europene pe o perioadă lungă este un pariu real. Nu merge într-un mod evident. Așadar, aspectele culturale ale unei astfel de probleme au dominat întotdeauna discuțiile noastre, dar cred că majoritatea participanților la acest seminar, folosim și sintagma Clubul de la Paris, scuze, Clubul de la București uneori, majoritatea dintre ei vor să fie optimiști în privința viitorului. Trebuie să fii mai critic pentru a înțelege care sunt fragilitățile acestei construcții. Acum, odată cu războiul din Ucraina, care nu este doar războiul din Ucraina, pentru că am avut și pandemia urmată de acest război, suntem cu toții conștienți de marile fragilități și credem că discuțiile noastre, într-un anumit sens, sunt mai importante ca niciodată.

Ecuația lui Fukuyama, criticată de Montbrial: „economia de piață + democrația = pace și prosperitate”. Thierry de Montbrial, exclusiv: „Diferența față de acum 20 de ani este că astăzi, în mintea tuturor, există posibilitatea reală a unui mare război în Europa – ceva de neconceput la începutul secolului.”

I.V.: În Jurnal românesc, carte care a fost tradusă și publicată în română, relatați un discurs despre viitorul istoriei și viitorul UE. Coincid? Cum s-au schimbat aceste perspective? Cum ar trebui să gândim, imaginăm și construim Europa astăzi?

T.M.: Ei bine, cred că atunci când am ținut acest discurs, cred că discursul despre care vorbești a fost de fapt discursul meu când am fost ales la Academia Română, adică în anul 2000. Deci, a fost tocmai în vârful optimismului față de lume și Uniunea Europeană. Și am adoptat, cred, o abordare mai filozofică și optimistă din mai multe motive. Acum, când mă gândesc la aceste subiecte, mă gândesc mai mult în termeni istorici decât în ​​termeni filozofici. Cred că atunci când spun noi, este un noi sau un noi foarte mare. Când ne-am gândit la viitorul Europei după prăbușirea Uniunii Sovietice, mulți dintre noi am fost impresionați de abordarea de tip Fukuyama, care spune, pe scurt, că economia de piață, ca o ecuație chimică, știți, economia de piață plus democrația implică pace și prosperitate și invers. Știți, pentru cei care au învățat puțină chimie, ca o ecuație chimică reversibilă, pacea și prosperitatea implică, de asemenea, economie de piață și democrație. De fapt, nu este cazul, pentru că dacă luați o perspectivă istorică, puteți observa că, ei bine, dacă luați economia de piață, eu sunt originar un teoretician, un economist teoretician. Deci, vă pot spune, am predat multă economie, în multe, multe circumstanțe. Și economia de piață nu este atât de ușor de definit. De fapt, pare foarte ușor de definit. Dar, de fapt, nu este atât de ușor, pentru că ce înțelegem exact prin piață când ai un număr mic de corporații uriașe, de exemplu, acestea sunt problemele când ai o mulțime de monopoluri sau cvasi-monopoluri sau oligopoluri. Deci, economia de piață are nevoie de instituții și de unele anume, în particular, șamd. Democrația, există multe tipuri de democrație, chiar dacă luăm în considerare că conceptul de democrație este, ei bine, guvernul poporului, de exemplu, dar ce este poporul? Nu știu dacă aveți timp, dacă îmi puteți acorda două minute pentru o anecdotă care să ilustreze o versiune a democrației a lui Rousseau; Jean-Jacques Rousseau, inventatorul comunismului. Jean-Jacques Rousseau este inventatorul comunismului, pentru că Revoluția Franceză a adus, de fapt, cele două tipuri fundamentale de democrații, democrațiile liberale cu Voltaire, știți…

Anecdota unei democrații văzută comunist: „în cele din urmă, dacă toată lumea ar vota bine, rezultatul ar trebui să fie aproape de 100%, desigur”

I.V.: Contractul social.

T.M.: Contractul social este, de asemenea, așa, dar Voltaire a fost mult, mult mai liberal, a fost fundamental liberal în terminologia modernă. Și Jean-Jacques Rousseau, care a fost un scriitor foarte mare, un super-scriitor, a fost inventatorul comunismului. Deci, anecdota mea este următoarea: în 1996, de fapt în același an cu a doua mea vizită la București, eram la Moscova, imediat după realegerea lui Boris Elțîn. Știți, Boris Elțîn era foarte bolnav, avea probleme cu inima, dar cu toate acestea a fost a candidat la alegeri și a fost ales. Și am văzut undeva o doamnă rusoaică în vârstă, mi s-a părut foarte bătrână, probabil mult mai tânără decât sunt eu astăzi. Și am întrebat-o: „Cu cine ați votat?” Și ea a spus, răspunsul ei a fost: „Am făcut o greșeală”. Am spus: „Ce vreți să spuneți prin am făcut o greșeală?” Ea a răspuns: „Am făcut o greșeală pentru că nu am votat cu Elțîn.” Am repetat: „Ce vreți să spuneți?” Ea a zis: „Este evident, pentru că ar fi trebuit să votez pentru el, și am votat pentru – cred că a fost Ziuganov – candidatul comunist.” Deci, lecția acestei povești este o prelegere frumoasă, ar putea fi o prelegere frumoasă pentru politicieni, pentru tinerii politologi, pentru că este exact abordarea comunistă, știți. Dacă sunt un adevărat democrat, ar trebui să votez ca poporul. Și poporul, ce înseamnă că poporul are întotdeauna dreptate? Înseamnă că, la alegeri, reprezintă mai mult de 50%. Deci, ca alegător, ar trebui să ghicesc care va fi rezultatul votului. Și trebuie, prin urmare, să adaug votul meu personal, astfel încât, în cele din urmă, dacă toată lumea ar vota bine, rezultatul ar trebui să fie aproape de 100%, desigur. Și, de fapt, dacă citiți Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau, dacă îl citiți cu atenție, găsiți această idee, care este comunistă, foarte comunistă. Deci, aceasta este o anecdotă interesantă, pentru că este foarte simplă și toată lumea poate înțelege ceea ce tocmai v-am spus. Așadar, ideea mea este, revenind la elementele fundamentale, că există mai multe definiții și chiar dacă ești de acord asupra unei definiții, ai o serie de posibilități instituționale. Așadar, atunci când folosești economia de piață plus democrația, este relativ prost definită. Și dacă încerci să definești precis ce înseamnă pacea, este un concept foarte complex, mult mai complex decât să spui că nu există război, știți, pacea este actuală. De fapt, suntem în război sau în pace? Este război sau pace? Nu este ușor să răspunzi la întrebare astăzi. Adică, aș spune că marea diferență de astăzi și acum 20 de ani, sau cam așa ceva, este că astăzi, în fiecare minte, există posibilitatea unei reveniri la un război real, mare, mare, în Europa, ceva la care majoritatea oamenilor nici măcar nu ar fi îndrăznit să se gândească la începutul acestui secol. Și tu, cu generația ta, cred că înțelegi foarte bine ce vreau să spun.

Montbrial, îngrijorat de soarta UE și de reacțiile privind sancțiunile simple față de Rusia, fără urmări solide. „Răspunsul nostru a fost: sancțiuni, sancțiuni, sancțiuni, și extinderi ale UE.” De ce a ratat Ucraina să fie o Austria?

I.V.: Ca european, aveți temeri pentru viitorul continentului?

T.M.: Sunt foarte, foarte îngrijorat de viitorul Uniunii Europene în sine. Vedeți, cred că ar fi o poveste lungă. Nu avem timp, cel puțin de data aceasta, să intrăm în detalii. Dar cred că războiul din Ucraina nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată. Cred că greșeala inițială a fost, dar cred că acum, ceea ce am crezut la momentul respectiv, greșeala inițială a fost să nu fi luat în serios cererea Rusiei de revizuire a arhitecturii de securitate a Europei, ceea ce, în opinia mea, era legitim, cred, pentru că după prăbușirea Uniunii Sovietice, contextul din spatele Tratatului de la Helsinki se schimbase total. Deci, ar fi fost legitim, știți, să nu revizuim acest lucru. Occidentul nu a acceptat acest lucru. Desigur, nu neg că rușii înșiși, odată cu Putin, mai ales după 2005, au făcut și o serie de provocări. Dar dacă am fi fost suficient de înțelepți să revizuim întreaga arhitectură de securitate a Europei, ce am avea astăzi? Am avea Ucraina încă în granițele sale din 1991. Ar fi aproape sigur un stat neutru. Dar, la fel ca Austria, știți, Austria a devenit neutră după Al Doilea Război Mondial. Și așa a scăpat de invazia Uniunii Sovietice la vremea respectivă. Și le reamintesc, de asemenea, tuturor celor care ne urmăresc sau ne ascultă, să-și amintească faptul că Austria, membră a Uniunii Europene, este încă neutră. Așadar, am ratat un pas critic. Și astăzi, am răspuns invaziei rusești din 2022 prin ce? Sancțiuni, sancțiuni, sancțiuni și încă alte angajamente sau extinderi suplimentare ale Uniunii Europene. Dar Uniunea Europeană, așa cum este ea astăzi, este deja extrem de mare, foarte instabilă, pentru că nu respectăm disciplinele economice, pentru că avem cheltuieli bugetare, cheltuielile publice explodează peste tot. Și din punct de vedere politic, după cum putem observa cu toții, mișcările politice iliberale prosperă sau se dezvoltă aproape peste tot. Așadar, cred că, dacă nu avem o reacție serioasă și puternică la această tendință, am putea avea probleme în viitorul apropiat.

Pentru Montbrial, prieten al României, trecutul țării noastre e prea recent. Cât e însă european?

I.V.: Ce rol mai joacă Europa de Est în construcția europeană? Țări precum România sunt integrate cu adevărat în busola geopolitică europeană?

T.M.: Știți, este aproape imposibil să explic exact ce înseamnă să fii complet integrat. Nu aș fi în stare să o spun cu adevărat. Când voi fi, când voi avea plăcerea să fiu aici, pentru că vă iubesc țara. Sunt în România, desigur, sunteți membru al Uniunii Europene. Dar pentru mine, sunteți un membru recent al Uniunii Europene, știți, și aveți un trecut. Desigur, aveți o istorie foarte interesantă, în general. Însă din punctul meu de vedere, trecutul vostru recent este încă acolo. Dar sunt sigur că este normal. Când mă uit la Polonia sau la statele baltice, văd țări pe care le respect foarte mult. Dar sunt dominate de o singură întrebare, și anume să ne asigurăm că Imperiul Rus, Imperiul Rus istoric, nu se va întoarce și nu le va înghiți. Deci, greutatea istoriei este foarte vizibilă în aproape toate țările pe care Occidentul le numea Europa de Est, pentru că în timpul Războiului Rece, numeam Europa de Est toate țările care se aflau în spatele așa-numitei Cortine de Fier. Deci, acești factori istorici sunt foarte, foarte pregnanți. Acum, din nou, știți, una dintre dificultățile de astăzi este că, evident, țările pe care le-am menționat, în special Polonia, statele baltice, au priorități care nu sunt neapărat pe deplin înțelese de o țară precum Spania, de exemplu, care este foarte departe de Rusia. Dar adevărul este că acum, așa cum am spus acum câteva minute, teama unui război real este prezentă aproape peste tot. Și la aceasta, adaug că însăși construcția Uniunii Europene a devenit destul de fragilă. Așadar, trebuie să fim extrem de eficienți, în special pentru tânăra clasă politică din Europa, de care vă amintiți. Cred că este un moment cu adevărat istoric și trebuie să înțelegem bine tendințele care se manifestă, pentru a evita genul de greșeli mari care s-au făcut în perioada interbelică, chiar la începutul secolului XX, adică înainte de Primul Război Mondial, pentru că dacă încercați să comparați situația actuală cu alte perioade critice din secolul XX, există practic două modele, știți, modelele de dinainte de Primul Război Mondial și modelul de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Și acestea duc la diferite tipuri de contexte politice. Și astăzi avem, desigur, un al treilea context.

Montbrial, anecdotă despre umorul și creștinismul lui Ion Iliescu: „Patriarhul sau reprezentantul său i-a cerut o opinie privind bunurile confiscate de stat. Iliescu ar fi răspuns: «Într-un mod creștinesc.» O replică excelentă.”

I.V.: Sunteți un mare prieten al României. Două figuri apar constant în cartea dvs.: Eugen Simion și Ion Iliescu. Ați scris cândva că, dacă ar fi să îl descrieți pe Ion Iliescu într-un singur cuvânt, acesta ar fi „credibilitate”. De ce?

T.M.: Nu, nu aș spune că este singurul cuvânt, dar, așa cum tocmai ați spus, cred că este un cuvânt bun. Dacă aș avea un singur cuvânt, ar putea fi cel mai bun, poate. Vedeți, din nou, sunt din ce în ce mai interesat de istorie. Cred că este imposibil să faci politică bună în vremuri tulburi dacă nu ai simț al istoriei. Cred că Ion Iliescu, chiar dacă era inginer, nu era deosebit de educat în istorie, dar avea un simț al istoriei. Să devii liderul țării după experiențe extraordinare, cum ar fi prăbușirea bruscă a regimurilor comuniste din ceea ce numeam Europa de Est, și în special a lui Ceaușescu, tranziția ar fi putut fi mult, mult, mult mai rea. Am admirat la vremea respectivă și încă admir astăzi, adică aproape 35 de ani mai târziu, cum acea tranziție a decurs atât de lin. Este un miracol, de fapt. De exemplu, dacă compar o situație total diferită, dar luați căderea lui Saddam Hussein în Irak, care a fost provocată de intervenția americană. Prietenii noștri americani au făcut imediat o greșeală uriașă, o greșeală uriașă. Care a fost marea greșeală? A fost exilarea tuturor generalilor, soldaților, ofițerilor lui Saddam Hussein. Și, ca urmare, avem ISIS, știți, o mișcare, Statul Islamic, care continuă să existe în diverse moduri. Abordarea înțeleaptă ar fi fost să înțelegem că majoritatea acelor generali ar fi fost foarte fericiți să servească noul guvern. Unii dintre ei ar fi fost poate mai bine în închisoare, dar probabil doar majoritatea. Deci, cred că după așa ceva, din nou, nu compar, e doar un exemplu despre ce se întâmplă după un șoc uriaș asupra unei națiuni. Deci, cred că președintele Iliescu, care era și un comunicator formidabil, știți, avea mult farmec, avea un simț al umorului deosebit. Vă voi spune o anecdotă, foarte scurtă, despre asta. Dar cred că a fost omul potrivit la locul potrivit după prăbușirea lui Ceaușescu. Și el însuși, știți, cred că chiar și dușmanii săi politici, recunosc că, în ceea ce privește integritatea personală, nu există atât de multe exemple comparabile, dacă există. Deci, anecdota mea, odată, într-una dintre discuțiile mele, mi-a povestit despre vizita patriarhului de atunci al Bisericii, al Bisericii Ortodoxe, care a venit să-l vadă pentru a discuta problema averii Bisericii. Deci, ce ar trebui făcut cu bunurile care fuseseră confiscate de regimul comunist etc. etc. Și, potrivit lui Iliescu, patriarhul sau reprezentantul său l-a întrebat: „Domnule președinte, cum credeți că veți aborda această problemă?” Iar Iliescu i-a răspuns, ceea ce mi-a spus, „într-un mod creștin”. Acesta a fost un răspuns foarte bun. Da, foarte bun. Era foarte bun la astfel de lucruri. Deci, cred că avea o serie de calități care, repet, l-au făcut, cred, omul potrivit la locul potrivit. Și, după umila mea părere, majoritatea criticilor care i-au fost adresate, având în vedere imaginea de ansamblu a vremii, au fost relativ minore.

Montbrial, convins că nimeni nu ar fi putut proceda mai bine în locul lui Iliescu. „Unul dintre motivele pentru care îmi place țara dumneavoastră este că uneori mă face să mă gândesc la a mea. Cred că a guverna România nu este mai ușor decât a guverna Franța și poate din motive similare”

I.V.: Credeți că istoria îi va face dreptate lui Ion Iliescu și rolului său în dezvoltarea modernă a României?

T.M.: Cred că da, pentru că el, așa cum tocmai ați spus, avea o viziune modernă, de exemplu, asupra ecologiei și a multor alte aspecte-cheie ale vieții moderne. Cred că avea o bună înțelegere. Era, de asemenea, foarte pragmatic. Nu era deloc, aceasta era una dintre calitățile sale, cred, dogmatic. Și, cunoscându-l puțin, pot înțelege și mai bine de ce un om ca el a fost o sursă de jenă pentru cineva ca Ceaușescu, pentru că Ceaușescu evident era orice altceva decât pragmatic. Deci, cred că a fost destul de modern într-un fel. Știu că unii oameni îi reproșează că nu a fost suficient de dur, că nu a fost suficient de proactiv. Dar, din nou, cine ar fi putut face mai bine în aceste circumstanțe? Unul dintre motivele pentru care îmi place țara dumneavoastră este că uneori mă face să mă gândesc la a mea. Cred că a guverna România nu este mai ușor decât a guverna Franța și poate din motive similare. Deci, pentru a da lecții altora, ar fi trebuit să faceți asta și aia. Practic, este important să adoptați viziunea globală. Când am aterizat ieri la București, i-am întrebat pe primii mei prieteni români pe care i-am văzut, i-am întrebat, cum a fost reacția opiniei publice la moartea lui Ion Iliescu? Și răspunsul pe care l-am primit a fost că da, acela a fost respect. Știți, dacă mi se spune interpretarea corectă, este respectul cel care a dominat asupra criticilor superficiale.

Montbrial îi aseamănă pe Iliescu și Mitterand. „Din nou, știți, nu l-am văzut niciodată pe Iliescu ca pe un fanatic de stânga. Doar spunând asta, râzi, pentru că nu era nimic de tipul ăsta în caracterul lui.”

I.V.: Acesta e, de altfel, și cel mai important lucru. L-ați comparat frecvent pe Iliescu cu Mitterrand. Pe ce asemănări v-ați bazat?

T.M.: Ei bine, de fapt, sunt două. Una este că cei doi, ei bine, în primul rând, probabil împărtășeau aceeași abordare foarte liberă a ideii de socialism. Din nou, știți, nu l-am văzut niciodată pe Iliescu ca pe un fanatic de stânga. Doar spunând asta, râzi, pentru că nu era nimic de tipul ăsta în caracterul lui. Și la fel era și pentru Mitterrand. Mitterrand a fost, de asemenea, un mare orator și și-a folosit vocabularul pentru a se adapta pragmatic și intuitiv la sentimentele publicului său. Dar are multă sensibilitate politică în acest sens. Deci, cei doi oameni pot fi comparați în acest sens. Și în al doilea rând, cred că cei doi, pentru mine, sunt relativ similari în ceea ce privește abilitățile lor politice în ansamblu. Adică să reacționeze zi de zi inteligent, în situații politice complicate și tulburări.

Ineficiența democrațiilor: post-adevăr și wokeism

I.V.: Mai credeți în rolul elitelor europene? Observăm o criză globală a leadership-ului. Cum a ajuns lumea în punctul acesta, după opinia dvs., în situația în care aspecte care țin de leadership, încredere și competență profesională a guvernelor sunt profund provocate?

T.M.: Așadar, acum vorbim despre prezentul imediat și despre viitorul imediat. Cred că această chestiune a conducerii este inseparabilă de chestiunea democrației de astăzi. Eșecul fundamental al democrației de astăzi în multe țări se bazează pe faptul că guvernul democratic nu își face treaba. Adică acesta este prea adesea incapabil să identifice problemele care trebuie rezolvate în interesul popoarelor. În al doilea rând, dacă problemele sunt identificate, este total incapabil să formuleze o soluție și să o implementeze. De obicei, dacă luăm cazul țării mele, Franța, reforma pensiilor este o necesitate absolută pe care multe țări, chiar și din Europa de Vest, au făcut-o, de fapt, și noi încă nu suntem capabili să o facem, ceea ce va fi foarte costisitor pentru noi dacă vom continua în această atitudine de non-reactivitate. Dar acesta este doar un exemplu. În general, țările noastre sunt ineficiente, incapabile să identifice problemele și să le rezolve. Din puținul pe care îl știu despre scena politică din România, nu sunt sigur că este mult mai bine decât în ​​Franța. Deci aceasta este problema-cheie. Dar, bineînțeles, toate acestea sunt inseparabile de tendințele mai profunde. De asemenea, cred că tendințele tehnologice au contribuit, în mare măsură, la subminarea scenei politice din multe țări. De exemplu, toată dezbaterea despre lumea post-adevăr se referă în mod clar la această problemă. Dacă majoritatea tinerilor, de pildă, nu mai sunt capabili să facă diferența între ceea ce este adevărat și ceea ce nu este adevărat, înțeleg că politica este extraordinar de dificil de condus. Și atunci este probabil ca demagogia să prevaleze. Așadar, dacă putem lua un al doilea exemplu, despre care cred că este, de asemenea, ceva la care ar trebui să ne gândim foarte profund, văd că din cauza wokeismului, de exemplu, de astăzi, dar a wokeismului în sensul foarte larg al tendințelor care au început de fapt acum mai mult sau mai puțin 20 de ani, mai mult sau mai puțin ceea ce s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani, cu siguranță, Guvernele, Parlamentele, sunt din ce în ce mai mult invitate să voteze asupra problemelor societale fundamentale, despre care nu sunt sigur că sunt sau ar trebui să fie sarcina principală a Parlamentelor. Adică, sarcina numărul unu a unui Parlament, din punct de vedere istoric, este de a vota un buget. Acesta a fost, din punct de vedere istoric, punctul de plecare. Dar dacă subiectul principal al politicii devine homosexualitatea sau LGBT sau alte subiecte de acest gen, nu vă spun care sunt preferințele mele, dar cred că aceste probleme în trecut nu au fost sau cu siguranță nu au fost în centrul politicii. Astăzi, probleme de acest gen devin sau uneori dau impresia că devin adevăratul centru al politicii, iar întrebările tradiționale despre cum să cheltuim banii pentru creșterea cheltuielilor de apărare, pentru a trata superficial aceste probleme tradiționale, care totuși sunt susceptibile să ne determine viitorul într-un mod foarte puternic. Așadar, criza democrației este ceea ce mă preocupă cel mai mult în acest moment. Este legată de problema eficienței. Și dacă punem toate aceste lucruri la un loc, ne întoarcem la întrebările despre soarta Uniunii Europene în sine.

Persoanele-cheie din viața lui Thierry de Montbrial,

apropiatul lui Kissinger

I.V.: Ați fost consilier al președintelui Valéry Giscard d’Estaing. Au existat și alte personalități care v-au influențat viața și cariera?

T.M.: În Franța, pentru că aș putea menționa o serie de nume în locuri diferite, Giscard d’Estaing, dar a avut un prim-ministru foarte bun, pe nume Raymond Barre, de care eram foarte apropiat. Cred că am fost un bun prieten cu el. Era extrem de inteligent și un om de mare cultură. Apropo, soția lui era din Ungaria, așa că avea un interes real pentru Europa de Est. Cred că, în anumite privințe, era mai profund decât Valéry Giscard d’Estaing într-o serie de domenii. Intelectual, în Franța, am avut, desigur, parte, fiind la bază matematician, de o serie de matematicieni, aș putea să vă menționez numele câtorva mari matematicieni, dar nu sunt sigur că publicul dumneavoastră este prea interesat de acest lucru.

I.V.: Poate nu tocmai familiarizat, să spunem.

T.M.: Vă dau un nume, Laurent Schwartz. Laurent Schwartz a fost unul dintre cei mai mari matematicieni francezi. A fost profesorul meu la École Polytechnique și apoi a fost colegul meu, pentru că am fost ales eu însumi profesor de economie teoretică, și era un om extrem de deschis la minte. Dar în domeniul științelor politice și în genul de subiect pe care l-am discutat, îl voi menționa pe Raymond Aron, care a fost cu siguranță unul dintre giganții generației anterioare. Știți, v-aș putea da o listă lungă. Am putea purta o întreagă discuție așa…

I.V.: Kissinger, poate?

T.M.: Desigur. Absolut!

Cotitura atlantistă a Franței și miracolul liderilor raționali, fără a face rabat de emoție. Montbrial: „Era realist. Și mulți oameni fac o confuzie între realism și realpolitik. Nu, realismul nu este cinism. Realismul înseamnă să privești realitatea așa cum este.”

I.V.: Ce l-a făcut pe Kissinger o figură specială?

T.M.: Dintr-o combinație de motive personale și intelectuale. De fapt, un aspect al propriei mele traiectorii a fost acela că am ajuns fondatorul colectivului de planificare politică din cadrul Ministerului de Externe francez. Asta se întâmpla în 1973. Și la scurt timp după ce am creat asta, apropo, Pompidou era președinte, apoi a murit un an mai târziu, Giscard a devenit președinte, iar Franța putea începe tranziția către o abordare mai atlantistă, dacă doriți. Și am avut un anumit rol în acest sens. Iar Kissinger a fost secretar de stat și consilier pentru securitate națională al președintelui Nixon și apoi al lui Ford. Și el, credeți sau nu, m-a invitat la cină. Și gândiți-vă la ziua de azi, aveam 30, 31 de ani și m-a invitat la cină. Și am început să am o conversație serioasă cu el. Desigur, a fost o mare onoare pentru mine, dar a fost și fascinant din punct de vedere intelectual. Și de atunci, până la moartea sa, l-am văzut de mai multe ori pe an, de fapt, inclusiv cu trei luni înainte să moară. Acum doi ani. Deci, cred că era extraordinar de rațional, dar și emoțional. Gândea rațional, însă avea o sensibilitate mai mare în ciuda a ceea ce spuneau dușmanii săi. Pentru toate deciziile importante, lua în considerare deciziile cu o metodologie foarte solidă, studiind care ar fi diferitele opțiuni date de o problemă, cum să studieze consecințele posibile, previzibile, avantajele și dezavantajele fiecărei decizii potențiale. Și, în cele din urmă, optimizând, ca într-o abordare economică, situația, pentru a lua cea mai bună soluție posibilă. Deci, în acest sens, era foarte, foarte rațional. Era realist. Și mulți oameni fac o confuzie între realism și realpolitik. Nu, realismul nu este cinism. Realismul înseamnă să privești realitatea așa cum este. Și când trebuie să faci o alegere, să alegi o acțiune în fața unei anumite probleme, trebuie să studiezi, să privești realitatea așa cum este, nu prin lentile ideologice, vedeți. Deci, asta a fost Kissinger. Desigur, dușmanii săi l-au atacat din multe motive, dar asta face parte din politică. Cea mai mare realizare a sa a fost probabil modul în care a stabilit legături cu China în 1972. Acesta este un moment important. Și în cazul războiului din Vietnam, a fost foarte criticat pentru sfârșitul războiului, dar în mare măsură, acest lucru s-a datorat presiunii opiniei publice americane de a opri războiul într-un mod non-strategic, deoarece opinia publică, presiunea opiniei publice, mai ales după război, a făcut imposibilă acțiunea într-un mod total rațional. Deci, da, Kissinger a jucat un rol important în viața mea.

Montbrial ierarhizează realismul, prudența și altruismul. „A privi oamenii sau țările într-un mod binevoitor nu este, în opinia mea, o slăbiciune, ci o putere.”

I.V.: Dacă ar fi să reduceți toată înțelepciunea dvs. la trei idei esențiale, pe care le-ați cristalizat în toți acești ani de reflecție și analiză, care ar fi? Trei idei, nu mai mult.

T.M.: În primul rând, realism, în felul în care l-am definit. Privește lumea așa cum este. Nu încerca să te comporți ca și cum ai deține adevărul, și în special în aspectul moral, etic. Nu, nici eu, nici tu, nici oricine nu se poate prezenta pentru a spune etic, eu sunt stăpânul. Nu, nu. În al doilea rând, prudență. Ar trebui să fii precaut. Cred că este o dovadă fundamentală de înțelepciune. Amintește-ți întotdeauna că lucrurile pot evolua în direcții pe care nu le-ai prevăzut. Așadar, rămâi mereu adaptabil, dar în același timp cu o idee clară asupra liniilor tale strategice de bază. Și în al treilea rând, acordă întotdeauna atenție pozitivă celorlalți, fie că este vorba despre alte țări sau despre alți indivizi. Și a privi oamenii sau țările într-un mod binevoitor nu este, în opinia mea, o slăbiciune, ci o putere.

Montbrial, fără regrete: „cred că am fost suficient de binecuvântat în viața mea de până acum”

I.V.: Care este o întrebare care nu vi s-a pus niciodată într-un interviu, dar v-ar fi plăcut să vi se adreseze?   

T.M.: Asta înseamnă să am o altă viață. De fapt, asta e întrebarea. Ei bine, eu cred în destin, în soartă. Nu. Deci, dacă interpretez întrebarea, nu regret nimic. Și nu regret nimic. Nu consider niciodată că am ratat ceva. Am făcut, ca toată lumea, câteva greșeli în viață, dar am învățat. De fiecare dată, am învățat multe despre ele. Și nu știu când se va sfârși viața mea, dar fie ce-o fi, cred că am fost suficient de binecuvântat în viața mea de până acum.

Montbrial, mesaj către publicul Avangarda: „nu uitați niciodată că istoria poate fi tragică”

I.V.: Vă suntem profund recunoscători pentru prezența dvs. și participarea la acest dialog unic. Ați dori să transmiteți un mesaj ascultătorilor podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu?

T.M.: Ei bine, cred că ar trebui să le spun că vă mulțumesc. Le voi spune că, dacă aș fi cetățean român, sunt sigur că aș fi foarte fericit să vă urmăresc emisiunea cât mai des posibil. Și poate le-aș spune, de asemenea, să fie fericiți, dar să nu uitați, să nu pierdeți niciodată din vedere că istoria poate fi tragică.

I.V.: Vă mulțumesc foarte mult.

T.M.: Mulțumesc.

Post-ul Thierry de Montbrial, invitat la dialog apare prima dată în Literatura de azi.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=7B0YFB5P904

Explicația lui Liviu Maior când refuza să acorde interviuri ca Ministru: „sunt în faza în care învăț învățământul”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Vă invit ca de obicei să vă abonați la canalul meu de YouTube pentru a primi notificări atunci când se încarcă un nou episod. Mai ales cum este un astfel de episod, un episod special. Suntem la Cluj, la Courtyard by Marriott Cluj. Mulțumim pentru găzduire! Am marea bucurie să îl am invitat pe fostul ministru al Educației, profesorul Liviu Maior. Domnule profesor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Liviu Maior: Cu mare plăcere, cu mare plăcere și mă bucur că ați menționat că sunt fostul ministru al Învățământului. Toată România e preocupată de problemele învățământului care nu se sfârșesc niciodată.

I.V.: Dar de ce nu se sfârșesc niciodată, domnule profesor?

L.M.: Cred că problema numărul unu este a comunicării între instituțiile de învățământ, minister. Nu vreau să dau nimănui lecții și sfaturi, dar eu am ajuns ministru al Învățământului în 1992, într-o situație foarte dificilă pentru România și pentru sistemul educațional, care nu avea o lege. Funcționa pe o hotărâre de guvern. Deci un sfert din populația României depindea de o hotărâre de guvern. Copiii și, bineînțeles că de copii toată lumea se ocupă…, bunicii, părinții, unchii, mătușile, fiecare îl ascultă pe tânărul venind de la școală și își dă cu părerea despre ce trebuie făcut, cum trebuie făcut. Și atunci eu nu știam prea mare lucru din perspectiva plecării mele de la Universitatea din Cluj la București și n-am dat interviuri în presă. Am fost destul de reținut, deși eram sub o presiune constantă din punctul acesta de vedere. Și aveam un răspuns pregătit. Dar așa, mai… „Domnule ministru, de ce nu vreți să dați un interviu?” Zic, „Nu, că sunt în faza în care învăț învățământul”. Eu, în realitate, mergeam săptămânal în județe și discutam cu oamenii, cu profesorii, ce vor ei și ce așteaptă ei. A fost așa o perioadă extraordinară. Erau zilnic demonstrații, zilnic. Mă transporta șoferul la serviciu și îl întrebam, „ei, cam câți sunt în faza Ministerului acum?” Și secretarul meu nota care erau înjurăturile la adresa mea, că îi auzea de pe geam.

I.V.: Tot pe General Berthelot acolo, da…

L.M.: Dar mi-a prins bine pentru că am reușit să cunosc problemele Învățământului.

Autorul primei legi a Educației în România, critică dură la adresa elanului reformator și insuficient: „nu poți dintr-un birou să faci singur reformă.”

I.V.: De ce se vorbește despre reformă tot timpul când e vorba de educație? Se pare că nu se termină niciodată.

L.M.: Deci a existat într-adevăr o folosire din aceasta improprie a conceptului de reformă. Pentru că nici nu știu dacă există vreun segment care să suporte aproape an de an câte o reformă. Eu am avut o experiență foarte bună. Am călătorit în Anglia la Manchester. La Manchester era proiectul de modificare a unor prevederi legale și acolo se resimțea nevoia reechilibrării, raportul dintre universități, facultăți pe profiluri tehnice și umaniste. Și m-a impresionat faptul că știau până în anul 2012. Deci eu am fost acolo în 1994, cred. Și până în 2012 știau exact ce au de făcut. Și îi întrebam. „Noi luăm articol de articol, îl aplicăm, merge, rămâne în lege. Nu merge, îl schimbăm, intrăm în dialog din nou cu oamenii.” Dar nu poți dintr-un birou să faci singur reformă.

Liviu Maior, dezamăgit de prejudecăți: „tot timpul avem preocupări ciudate care domină opinia publică”. Despre mituri și opinii virale: „eu m-am întrebat dacă noi, ca națiune, contăm în apărarea patriei noastre pe șase sute de soldați americani. Înseamnă că avem o problemă gravă”

I.V.: Dar noi de ce nu știm ce să facem peste un număr de ani? De unde vine lipsa asta de perspectivă, de prognoză?

L.M.: Pentru că tot timpul avem preocupări ciudate care domină opinia publică. Se nasc și discuții, sunt niște probleme. Cum sunt acum. Au plecat șase sute de soldați americani. Suntem praf și pulbere. Păi eu m-am întrebat dacă noi, ca națiune, contăm în apărarea patriei noastre pe șase sute de soldați americani. Înseamnă că avem o problemă gravă. Deci nu… Este numai un caz. Dar încontinuu sunt altele și altele. În probleme lumea se și schimbă. Noi nu ne dăm seama. Noi trecem practic printr-un gen de revoluție…

Liviu Maior condamnă Dosarul Revoluției: „Suntem iarăși campioni. Noi judecăm o revoluție la tribunal.”

I.V.: Permanentă, cum zicea cineva…

L.M.: Mmmm, revoluție permanentă. E discutabil termenul. Numai noi suntem iarăși campioni. Noi judecăm o revoluție la tribunal. O revoluție nu se desfășoară pe baza unor legi. Deci trebuie să îi condamni pe niște legi, pe care culmea este că revoluția le-a promovat.

Are media merite? Liviu Maior: „De multe ori mass-media electronică încearcă să fie și sală de tribunal, să fie și justiție, să facă și expertize în tot felul de domenii.”

I.V.: Revoluția are un caracter excepțional.

L.M.: În orice caz, avem niște preocupări din acestea. De multe ori mass-media electronică încearcă să fie și sală de tribunal, să fie și justiție, să facă și expertize în tot felul de domenii.

I.V.: Și unde mai e decizia, domnule profesor?

L.M.: Aici este vorba și despre calitatea celor care ne reprezintă în instituția din care faci parte și dumneata, care a cunoscut așa o perioadă, în opinia mea, descrescândă. Puțin sunt parlamentari capabili să se confrunte cu Adrian Păunescu, cu Vadim, cu Adrian Severin, care era un parlamentar foarte bun cunoscător în domeniul politicilor, și, până la urmă, alți oameni mari de cultură, care au contribuit mult la elaborarea primei Legi a Învățământului, care nu a fost o operațiune ușoară și care a picat pe umerii mei. Și am dus-o până la capăt. Era o lege bună, dar ea a fost în parte anulată înainte de a fi aplicată. A venit un alt ministru și a zis că, probabil, el e mai…

I.V.: Începe lumea cu el.

L.M.: Da, mai deștept… a început să intervină în lege și legea inițială era foarte bine conectată între capitole, între învățământul primar, învățământul universitar și așa mai departe.

Cât ne ținem după Bruxelles și unde trebuie să acționăm liber? Liviu Maior: „A apărut un curent mai nou în viața politică, suveranismul.”

I.V.: Știți că sunteți cel mai longeviv ministrul al Educației? Sunteți singurul care a avut mandat întreg. 1992-1996. Sunteți singurul. Nici înainte, nici după aceea n-a mai fost nimeni care să aibă un mandat. Este asta una dintre explicații, instabilitatea instituțională, una dintre explicațiile pentru care o luăm mereu de la capăt?

L.M.: Este, categoric. Adică nu e posibil să guvernezi. Un sistem fundamental. A apărut un curent mai nou în viața politică, suveranismul. Suveranismul, relația cu Uniunea Europeană. Deci, în relația aceasta, care a fost precizată de integrare, de legea integrării, și ce o mai fi fost… Deci, educația și cultura nu o dictează Bruxelles. Este…

I.V.: Apanajul statelor naționale.

L.M.: Suveranității noastre, ca națiune. Deci, noi trebuie să o facem în funcție de nevoile acestei societăți. Și ele sunt. Pentru că nu scade, de exemplu, analfabetismul funcțional.

Cel mai longeviv ministru al Educației din România: „nici domnul președinte Iliescu, Dumnezeu să-l odihnească, nici domnul prim-ministru Văcăroiu, nu m-au chemat niciodată să-mi spună ce să fac și cum să fac. Niciodată!”

I.V.: Ba chiar crește! Sunt niște cifre alarmante. Ne întoarcem la anii `50.

L.M.: E… Probabil, în asociaționism, că nimeni nu mai învață nimic din istorie. Înainte de 1918, adunau în sat bani, îl plăteau pe preot și, seara, preotul și doamna preoteasă făceau alfabetizare cu țăranii din sat fără să îi ducă cineva, să îi mâne cineva din spate. Aici, în anii de după 1989, eu am fost, într-adevăr, longeviv. Pentru că nici domnul președinte Iliescu, Dumnezeu să-l odihnească, nici domnul prim-ministru Văcăroiu, nu m-au chemat niciodată să-mi spună ce să fac și cum să fac. Niciodată!

Liviu Maior, cel care a înființat ARACIS, explică prigoana universităților private: „Șef de aprozar promova fiu, rector sau decan, sau el se punea rector și așa mai departe”

I.V.: Au avut încredere în dumneavoastră?

L.M.: Au avut încredere și mi-au dat mâna liberă. O singură dată, domnul Văcăroiu mi-a spus de ce. „Am impresia că ai de gând să umpli Piața Victoriei din nou.” Erau demonstrații cu legea pentru universitățile private. Eu, când am descins în minister, am aflat cu stupoare că aveam 200 de universități în România. Unele dintre ele de-a dreptul, vă spun, jenante. Șef de aprozar promova fiu, rector sau decan, sau el se punea rector și așa mai departe. Da. S-a înființat o formulă prin care am început să stopăm procesul și să-l reducem. Au fost zile în care ARACIS, de exemplu…

I.V.: Pe care dvs. l-ați înființat.

L.M.: Da. ARACIS a desființat cam 10, 15 pe trimestru. S-a aplicat legea și am avut cadre didactice de la Universitatea din București, și nu numai, care s-au implicat foarte mult în acțiunile acestea de asanare a învățământului privat.

I.V.: E ceva ce ați face altfel? Vreo decizie, vreun moment, când azi, judecând retrospectiv față de perioada aceea, când erați pe general Berthelot, ați face altfel?

L.M.: Mi-e greu să răspund, că sunt rupt de realitățile profunde ale problemei, dar în momentul în care există, prevăzut prin lege, învățământul obligatoriu pe care îl suportă statul român, din banii contribuabililor, atunci statul să-și facă treaba și ministerul să aplice politici care derivă din această obligație. Nu să vii tot timpul cu experimente exact pe zona în care nu mai știi, e minister al Educației sau este minister al Învățământului? Sunt două lucruri diferite.

I.V.: Cum ar trebui să fie?

L.M.: Eu cred că formula cea mai bună ar fi fost două ministere. Unul pentru învățământ obligatoriu, care să fie un minister al educației, și un minister al învățământului în care să intre, hai să spunem, învățământul liceal sau post-liceal, și cel universitar și post-universitar. Eu așa cred, că lucrurile s-ar putea mai ușor discerne în deciziile care se iau. Una este situația profesorului care predă într-un sat, unde are condiții nu prea bune, comparativ cu profesorul care predă la liceu, la oraș, pentru care, mă rog, starea lui e diferită mult din punctul de vedere al capacităților sale de a-și rezolva anumite probleme, pentru care cei de la țară nu pot să o facă. Eu am scris scrisori, domnule Ionuț Vulpescu, era o vreme… se bucura și o școală întreagă, dacă primeau un televizor color. Se bucurau, nu mai spun de calculatoare, dacă primea o școală un calculator era… Acum, făcând ordine în hârtiile mele personale, chiar am găsit asemenea scrisori și…

Pro sau contra religiei în școli? Liviu Maior: „am acceptat și introducerea religiei în învățământ.”

I.V.: V-au bucurat.

L.M.: M-au bucurat și m-am gândit că în situații dificile orice gest contează mult și îi ajută pe oameni. Copiii trebuie educați de la bun început. Dacă-i Minister al Educației, îi faci educație în școală, îi pui la dispoziție capacitatea aceasta de a-și însuși fundamentele existenței umane, să spunem așa. De aceea, am acceptat și introducerea religiei în învățământ. Și vă spun, eram… Am fost ajutat și am înființat o comisie pentru reformă a învățământului.

I.V.: Reformă, iată. Dar atunci avea sens.

L.M.: Și președinte a fost domnul Emil Constantinescu.

I.V.: Era rectorul Universității București.

L.M.: Era rectorul Universității din București, l-am văzut de mai multe ori în sala Parlamentului, în lojă. Urmărea să vadă membrii Convenției cum votează și în funcție de discuțiile care erau între specialiști….

Reforma care nu s-a întâmplat. Liviu Maior, despre mutarea clinicilor universitare sub ministerul Educației

I.V.: Făcea monitorizare.

L.M.: Erau și mulți în Parlament. De exemplu, eu n-am reușit… A fost o intenție a mea să scot de sub autoritatea Ministerului Sănătății clinicile universitare, și să le preia Ministerul Învățământului.

I.V.: Și n-ați reușit.

L.M.: Când medicii din Parlament m-au executat fără drept de apel, n-am avut nicio șansă. La vot am picat…

De ce nu a vrut Liviu Maior încă un mandat de ministru al Educației? „Ajungeam în altă parte dacă acceptam să stau în continuare.”

I.V.: Dacă ați fi azi ministru educației, ce ați face în primul rând?

L.M.: Cred că aș intra în… aș începe să intru în biroul angajaților din minister. Să stau de vorbă cu ei. Pentru că ei știu tot ce zboară în domeniul învățământului. Am învățat de la ei foarte multe lucruri. Știau pe nume inspectorii. Eu nu am avut, să zic, contacte de genul ăsta. Deci a trebuit să învăț. Dar oricum am făcut legea, am făcut legea cu universitățile private și am făcut primele 48 de articole din statutul cadrelor didactice. După care am primit… eram la Oradea. Am primit un telefon de la domnul Quintus. Și vă spun pentru prima dată chestia asta. Domnul Quintus mi-a propus să rămân la minister.

I.V.: În 1996?

L.M.: Da.

I.V.: Când a venit Convenția?

L.M.: Da.

I.V.: Adică ați fi putut fi mai mult de patru ani?

L.M.: Nu… Îmi ajunsese.

I.V.: Și de ce n-ați acceptat?

L.M.: Cred că… ajungeam în altă parte dacă acceptam să stau în continuare.

Fidelitatea lui Liviu Maior: „le-am spus colegilor mei care deveneau rând pe rând ba liberali, ba țărăniști, ba așa… Eu am fost de stânga, rămân de stânga”

I.V.: Ați mers în Parlament. Ați fost senator câțiva ani. Regretați că ați făcut politică?

L.M.: Nu, nu, nu regret. În 1989 eu le-am spus colegilor mei care deveneau rând pe rând ba liberal, ba țărăniști, ba așa… Eu am fost de stânga, rămân de stânga și așa… nimeni nu a protestat pe tema aceasta. Eu am fost în Comisia de Integrare Europeană a Parlamentului României. Am fost la prima ședință în Parlamentul European în care s-a tradus din limba română în limbile țărilor membre discursurile noastre. Eu îmi dădusem demisia în 2003. Știu că domnul președinte Iliescu era apoi surprins că vreau să mă retrag, dar exista perspectiva aceasta de a merge ambasador în Canada…

Liviu Maior, fost ambasador în Canada: „O țară pentru lupi, urși și apoi pentru oameni.”

I.V.: Cea mai mare țară din lume, nu? Ca suprafață. Cea mai întinsă.

L.M.: Da. O țară pentru lupi, urși și apoi pentru oameni.

I.V.: Asta cu urșii, să știți că și la noi a devenit un pic periculos.

L.M.: Și am inaugurat acolo statuia lui Eminescu. Ce scandal a putut să fie cu inaugurarea acelei statui! Până acolo s-a mers încât cum am fost de acord ca să fie instalată acea statuie, Eminescu cu picioarele goale pe frigul din Montreal…

I.V.: Suntem unici. Comentatorul român bate orice.

L.M.: Oricum găsește explicații.

I.V.: Și în derizoriu, în anecdotă, în bășcălie.

L.M.: Da, bineînțeles. Știți cum este. Întotdeauna când nu există proba sau documentul, vorbesc ca istoric, se naște mitul. Se naște conspiraționismul. Se nasc poveștile. Una mai teribilă decât cealaltă. E o imaginație bogată.

Românii din „a treia Europa”

I.V.: Ați cercetat o viață istoria națională, secolul XIX, mai cu seamă. 1848-1877. Am aici De la Marele Război la România întregită, una dintre cărțile dumneavoastră. Asociaționism naționalist la românii din Transilvania. Doi ani mai devreme, Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război, 1914-1916.

L.M.: Tot timpul se spune că România a început războiul în 1916. E adevărat că a început în 1916. Dar ce facem? Îi excludem pe românii care erau în a treia Europă și care, prin forța împrejurărilor, au trebuit să îmbrace uniforma militară?

I.V.: Și de multe ori uităm asta.

L.M.: Și au făcut-o întotdeauna, deci… Din loialitate față de împărat. Erau împotriva ungurilor, a Budapestei, și atunci intrau în armata chezaro-crăiască, în tradiție.

I.V.: Este aici o frază, e o caracterizare superbă în această carte, un dialog între împăratul Franz Josef și Roosevelt. Și îi spune în dialogul ăsta: „eu sunt ultimul împărat de școală veche, de modă veche.” Mi-a plăcut foarte mult dialogul ăsta pe care l-am găsit aici la dvs. Care ar fi diferența între școala veche, el fiind ultimul reprezentant, și școala nouă, care a venit după el?

L.M.: Ei au fost stăpânii celei de-a treia Europe, îi spun eu. Și a fost o competiție continuă între dominația politică în imperiu cu Budapesta. Și atunci s-a format și grupul acesta de la Belvedere. Așteptau să moară Franz Josef și să vină Franz Ferdinand, care era arhiduce și de drept urma să fie împărat. Mă rog, a fost ucis în 1914 la Sarajevo și a început Primul Război Mondial. Franz Ferdinand avea o simpatie față de români; el și-a format un grup. Grupul de la Belvedere din care făcea partea Vaida. Miron Cristea era și el primul Patriarh.

I.V.: În grupul…

L.M.: Numai așa a putut ajunge Episcop de Caransebeș, pentru că autoritățile n-au putut sparge niciodată blocul acesta ortodox al românilor din Ardeal și nici pe cel greco-catolic. Deci au încercat să genereze o dispută la nivelul ierarhilor. Să-i poată după aceea controla, pentru că se certau între ei episcopii din diferite eparhii și autoritățile erau cu ochii pe ei. De data asta existența grupului de la Palatul Belvedere a blocat situații de genul acesta și…

O poveste nespusă, de Liviu Maior: „Am un gen de simpatie pentru această a treia Europa, cum îi spun eu. Unde sunt mai multe naționalități, care dacă le comparăm unele cu altele, toate sunt minoritare în raport între ele.”

I.V.:  Belvedere e locul unde a fost dictatul, nu? Acolo s-a semnat. Dictatul de la Viena.

L.M.: Palatul moștenitorului tronului, numai că el a fost împușcat în 1914. Am un gen de simpatie pentru această a treia Europa, cum îi spun eu. Unde sunt mai multe naționalități, care dacă le comparăm unele cu altele, toate sunt minoritare în raport între ele. Fiecare dintre ele a visat să aibă un stat. Dar totdeauna vecinul… a fost vecinul respectiv, era sceptic, și relația n-a fost bună. N-a funcționat. De aceea pentru Hitler a fost foarte ușor în 1938 să termine cu Mitteleuropa și cu a treia Europa și așa mai departe. La fel au făcut-o și sovieticii când au încercat să îi determine, de exemplu, pe Tito și alți lideri din fosta Iugoslavie, să fie pro-sovietici. Eu l-am cunoscut pe unul dintre ei. Am o admirație față de oamenii Europei, ai acelei de-a treia Europa.

I.V.: Pe cine ați cunoscut?

L.M.: Pe Vladimir Dedijer. Vladimir Dedijer era omul care a făcut tot războiul împotriva Germaniei prin munții Iugoslaviei, alături de Tito. A fost vecin cu familia celui care l-a omorât pe Franz Ferdinand, Gavrilo Princip.

Cine i-a spus lui Liviu Maior detalii picante din timpul spionajului comunist? „Îmi povestea cum o urmăreau pe Ana Pauker, o trimiteau din România la Belgrad”

I.V.: La Sarajevo, atunci, în 1914.

L.M.: Și a scris cea mai frumoasă carte despre Sarajevo, 1914. Vlad, un om de doi metri. Îi plăcea să joace tenis. Era profesor la Universitatea Michigan, la același institut la care am stat și eu o perioadă. Și am povestit mult cu el. E incredibil. Îmi povestea cum o urmăreau pe Ana Pauker, o trimiteau din România la Belgrad. Deci, care era pro-Moscova. Și la el în sat, la Gavrilo, la Dedijer, la CAP-ul care s-a înființat după model sovietic, i-au dat numele lui Dedijer, care luptase în război. Și mergea prost de tot și înjura toată lumea cooperativa agricolă din satul Dedijer. S-a simțit deranjat, s-a certat cu ei, n-a mai vrut să… Mă rog, a căzut toată înțelegerea între timp și cu Moscova, și până atunci a fost acuzat de spionaj în favoarea Austriei. El a făcut parte din intelectualitatea celei de-a treia Europa și era prieten cu Bruno Kreisky, care a fost cancelarul Austriei. Și care era la putere. Și a fost singurul căruia i-au dat aprobare să vadă arhiva lui Princip, cel care îl omorâse pe Franz Ferdinand.

Generalul Béla Király, cel care „n-a murit”

I.V.: Ăsta e un roman în istorie!

L.M.: A plecat. L-am mai cunoscut tot așa, pe un personaj extraordinar, din a treia Europa. Pe Béla Király. Béla Király a fost general în Al Doilea Război Mondial, în armata maghiară, care a luptat cu rușii până aproape de Stalingrad. De unde au luat bătaie și au început să vină înapoi acasă. A venit și el, și pe drum îi prindeau, îi arestau. El a trecut prin Ardeal și a scăpat într-un sat din Ardeal. Era o nuntă. L-au ascuns românii, nuntașii români.

I.V.: L-au ascuns!

L.M.: Și, mă rog, a ajuns în Ungaria. L-au făcut șeful Academiei Militare a Ungariei și erau în anii `50, când au început și acolo epurările de tip sovietic. Și l-au arestat pentru crime împotriva Uniunii Sovietice pe Béla Király, l-au dus la închisoare și l-au condamnat la moarte. Paznicii închisorii erau foști studenți de-ai lui. L-au ținut într-o celulă, l-au trimis cu o hârtie, conform căreia autoritățile din capitală erau informate că a fost executat Béla Király. Mă rog. Și el s-a apucat să învețe istoria, nu știu ce… Și în `56, când a început revolta, cine comanda  gărzile?

Liviu Maior, istorii din proximitatea Generalului Béla Király, cel care l-a lansat pe Orban

I.V.: Generalul Béla Király.

L.M.: Toți se minunau cum a înviat generalul Béla Király, dar a trebuit să fugă din Ungaria și el venea în România să-și întâlnească familia. Nu putea să meargă în Ungaria, că era condamnat la moarte. După `90, a fost invitat la Centrul Cultural, la o conferință legată de Vaida și proiectele de reformă a Imperiului, Statele Unite ale Austriei Mari a lui A.C. Popovici. Și m-au întrebat pe cine vreau să văd. Eu vreau să îl văd pe Béla Király. El venise aici, la noi, la o conferință cu istoricii români și istoricii americani. Și am aflat că avea aprobare de la Ilie Ceaușescu. Îl ajuta să vină să-și vadă familia. Și este un istoric foarte… Și zice către mine când ajung la el, într-un apartament de două camere în Budapesta, avea 90 și, a murit acum vreo trei sau patru ani, cred… Zice, „vezi în fața ta cel mai vechi general activ din lume.” Și l-a lansat pe Orban.

I.V.: A, da?

L.M.: Da. Dar nu știu dacă până la sfârșit.

I.V.: Așa și Soros l-a susținut la un moment dat.

L.M.: Și celălalt, István Deák, care e tot istoric și care a scris o monografie despre Kossuth. A venit în România. Era profesor la Columbia, la Istorie. Era șeful Institutului unde era Catedra Nicolae Iorga. Deci…, și unde funcționa catedra respectivă. A fost iertatul Giurescu primul care a…

I.V.: Profesorul Giurescu. Constantin C. Giurescu.

L.M.: Da. Și era să… să meargă la Beclean. De unde sunt eu.

Lagărul din Beclean. Liviu Maior: „Dar eu nu știam unde era. Nu știam nici treaba asta.”

I.V.: Unde v-ați născut.

L.M.: Mă cheamă rectorul și îmi spune, zice, „vreau să merg la Beclean. Mai ai pe cineva?” Era familia mea acolo. Și am luat o mașină și discut cu el. Zic, „domnule, ce te interesează așa?” Îmi era și jenă. Zic, „cine știe ce știe ăsta despre Beclean și eu care sunt localnic nu știu? Și sunt și istoric.” „Păi”, zice, „eu am fost în lagăr. În 1940 la Beclean.” Deci, în 1940, când a fost cedat Ardealul de Nord, au existat niște lagăre de tranzit. El era evreu ungur din Budapesta. Era tânăr. Și l-au luat, l-au adus la construcția de căi ferate între Dej și Bistrița. Și voia să vadă locul unde a fost el ținut. Și spunea, zice, „am avut noroc cu românii. Ne mai strecurau prin…”

I.V.: Și ați fost cu el acolo?

L.M.: Dar eu nu știam unde era. Nu știam nici treaba asta. Știam unde, într-o anumită zonă, tata, el era prea tânăr ca să… nu știu ce făcea. Și așa am aflat că în zona aceasta au fost un fel de… Aceste lagăre toată lumea le ignoră.

Primul ardelean care a fost implicat în viața politică europeană înainte de 1918

I.V.: L-ați pomenit pe Vaida Voievod mai devreme. Și am aici una dintre ediții, Alexandru Vaida Voievod. Putere și defăimare.  De ce această atenție deosebită?

L.M.: I-am pus acest titlu pentru că nu e singurul caz din România în care cei care au avut puterea nu sunt și defăimați. Unii, pe bună dreptate, alții, nu. Vaida este unul dintre părinții fondatori ai acestei țări. El a fost la Paris în 1919 și la Londra în 1920, când are încontinuu un dialog cu Iuliu Maniu, ce să facă și cum să facă, să facă România mai bună decât e, și românii să trăiască mai bine decât au trăit înainte în imperiul ăsta, în Austro-Ungaria. Și discuția dintre ei despre Universitatea din Cluj, cum să o facă să fie mai bună decât universitățile din…; culmea, la medicină apelau la profesorii grei din România în domeniul medical sau și nu numai în acel domeniu, legile și confesiunile, erau dispute de toate felurile. Deci Vaida a avut o misie deloc ușoară la Paris. Și a fost primul ardelean care s-a implicat în viața politică europeană înainte de 1918 prin intermediul cercului de la Belvedere, și cu prietenul lui, care, din păcate, murise în timpul războiului, Aurel C. Popovici. Chiar recent, în 1912, Franz Iosef se îmbolnăvise și credeau că moare și se dăduse alarma în cercul acesta de la Belvedere, și din nou l-au solicitat pe Popovici să vină cu soluții rapide. N-a fost cazul, că bătrânul a rezistat.

I.V. Îmi spuneați înainte să începem să filmăm, că noi deși invocăm 1 decembrie ca Zi Națională, toți făuritorii, toți cei care au fost la Alba Iulia, ctitorii României mari, au fost întemnițați după aceea.

L.M.: După 1944, după glorioasa Insurecție, toată elita politică care a creat România Mare și nu în condiții de nespus; au fost unii închiși, se știe, cei care au murit la Sighet sau în altă parte, sau Vaida, care nu a fost închis, pentru că oricum știau că are un cancer pulmonar și trăia în Sibiu cu o supă de linte pe zi. Ăsta a fost destinul lui. Și nu numai, e numai unul dintre cazuri. Dar Silviu Dragomir a fost închis și el. El a fost secretarul Adunării de la Alba Iulia, Silviu Dragomir. Deci noi reușisem să reînființăm Centrul de Studii Transilvane. A fost creat de Silviu Dragomir ca să furnizeze date delegației României la tot felul de conferințe de pace în legătură cu Ardealul. Și a făcut-o. Și acum funcționează, a fost domnul Petre Roman la Cluj înainte de 1992 și erau campaniile electorale. Și l-am rugat pe el. Era prim-ministru atunci. Și a răspuns la treaba asta pozitiv. Centrul funcționează.

I.V.: Profesorul Prodan cred că era Președinte de onoare.

L.M.: Profesorul Prodan era președinte de onoare. După ce i-am spus domnul Petre Roman că domnul profesor Prodan avea o părere foarte bună despre el, despre Petre Roman. Și îl cunoscuse pe taică-su lui Petre Roman. Și… Știți de întâlnirea dintre domnul profesor Prodan și domnul președinte Iliescu?

I.V.: Da, mi-a povestit-o domnul președinte Ioan-Aurel Pop, a evocat. A fost martorul acelei întâlniri. În 1990-1991, cred.

L.M.: Și-a dorit-o domnul profesor Prodan. El a fost un om de stânga toată viața lui. Și nu… fitecine. El avea un suport mare în Congresul American. O nepoată de-a lui era căsătorită în America cu unul dintre cei 60 de stăpâni ai Americii în miliarde. Și… Știți cum era? Când au lansat ăia niște avertismente ca să nu-l bâzâie pe domnul profesor Prodan. Înainte de 1989 au stat în banca lor, pentru că știau că sunt prea mici.

De ce ne sacrificăm înaintașii în istorie? Liviu Maior: „n-ar fi interesant dacă n-ar face treaba asta”. Despre proiectul inedit al publicării a 25 000 de pagini din arhiva Ministerului de Interne al Ungariei pentru perioada 1867-1918

I.V.: Spuneam de făuritorii României Mari care au ajuns în pușcăriile comuniste. De Revoluție, ați spus mai devreme, o analizăm la tribunal. O ducem la tribunal. Revoluția din decembrie 1989. Revoluția din 1848 și ea e destul de uitată, personalitățile nu sunt aduse în prim-plan, se vorbește arareori. De ce nu rămâne în istoria națională nimeni netăvălit, neatacat, neîmproșcat cu noroiul contemporan? Pare că nu există un instinct al istoriei sau în orice caz nu respectăm marile figuri din istoria națională.

L.M.: Păi n-ar fi interesant dacă n-ar face treaba asta. E o chestie, după mine nu-i văd o logică și nu are efectul care îl speră. Sunt, sigur, dacă nu ai documentul în mână și nu vezi cu ochii tăi ce scrie în el, fabrici mental unul, altul, nu e întotdeauna răspunsul la problemele unei profesii sau a unei națiuni. E… `48-ul, cum să vă spun… Noi nu ne-am ocupat, și din păcate nici n-am avut sursele documentare la dispoziție. Acum se înmulțesc volumele de documente despre 1848 în Transilvania, fascinante. Nu îți vine să crezi că s-a putut petrece așa ceva. E o rezistență din aceasta teribilă. Și vorbeam despre arhiva aceasta a Ministerului de Interne al Ungariei pentru perioada 1867-1918, pe care o vom publica cât de repede. Să știți că din istoria României, a Ardealului, personajele care sunt folosite de comunități și urmărite de poliția regimului de atunci sunt două: Horea și Avram Iancu.

I.V.: Deci asta o să arate arhivele?

L.M.: Astea, bine, arhivele arată multe.

I.V.: Să zicem surprize, revelații.

L.M.: Interziceau poze cu Avram Iancu când studenții români organizau aniversări, de exemplu, la Putna. S-a implicat și Eminescu, să știți.

Liviu Maior: „Toți se uită după un coif. Bun. E grozav să avem coifuri și nu știu ce”

I.V.: Când o să apară?

L.M.: La începutul anului viitor sperăm. Deci sunt adunate până acum 25 000 de pagini din această arhivă și nu e toată. S-a văzut o istorie ciudată. Incredibil ce se poate întâmpla. Lumea nu înțelege că documentele istorice sunt parte a avuției naționale. Toți se uită după un coif. Bun. E grozav să avem coifuri și nu știu ce.

Breaking news din arhivele Nobel. Liviu Maior: „Xenopol a fost primul dintre români, un istoric, propus la premiul Nobel”

I.V.: Am dus și eu niște francezi, niște profesori, i-am dus la Muzeul Național de Istorie a României unde se află tezaurul național. Sunt doar niște piese care s-au pierdut în condiții, desigur, nefericite. Dar nu înseamnă că am rămas fără patrimoniu național.

L.M.: Da, bineînțeles. Deci arhivele acestea fac parte din avuția națională; în 1919, când armata română a intrat în Budapesta și a lichidat regimul lui Béla Kun, care era leninist. Așa… Vaida i-a cerut lui Maniu, care era șeful Ardealului proaspăt eliberat, așteptau să producă unirea administrativ și… Să trimită istorici la Budapesta și să ia tot ce se referă la români din arhiva Ministerului de Interne, pentru că și alții o fac. Și… Maniu i-a trimis pe Lupaș, pe Zenovie Păclișanu, pe Ștefan Meteș, care au selectat în vagoane aceste arhive. Era extrem de important. Și… a ajuns în țară, după care Ministerul de Interne de la București, sau Ministerul Apărării, Serviciile Speciale, au luat o parte din arhive. Și până acum un an, un an și ceva, noroc că e Aurel Pop președintele Academiei, au stat în pivniță la Academie… erau documentele traduse de către siguranță, despre relațiile dintre… adică pe cine urmăreau dintre români, pe cine îi condamnau, pe cine… ăla a cântat „Deșteaptă-te, române”, chestii de genul ăsta, dar foarte interesante. Și apare acolo o chestiune pe care acum o verificăm. Deci în 1900, la Paris, a fost Congresul Mondial de Istorie Comparată. Din partea României a fost Xenopol. Xenopol care a ținut acolo un discurs, o comunicare despre continuitatea poporului român în Dacia. Romani… Daco-romanilor în Dacia. A fost și o delegație maghiară care a sărit ca arsă. Pentru că… Istoria își schimba oarecum opiniile despre români, care sunt ceva de capul lor, că sunt niște inculți, că sunt cetățeni de categoria a doua și așa mai departe. Adică apărea un salt. Și imaginați-vă că îl propun pe… Mă rog, după toată chestia asta apare că Xenopol a fost primul dintre români, un istoric, propus la premiu Nobel. Și acum e cineva… în Suedia, să vadă arhiva. Au trimis, în sfârșit, prima carte tradusă în limba engleză în biblioteca Fundației Nobel de Istoria României, a lui Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan. Deci nu era nimic acolo. Și mai sunt niște chestii pe care nici nu vreau să le amintesc, despre ce au pățit alți scriitorii români din cauza operațiunilor interne, de a nu ajunge la…

I.V.: Sunt cunoscute câteva cazuri în care de aici s-a făcut lobby, cum se zice, ca să nu ia… Deși unii dintre ei ar fi avut șanse.

L.M.: Xenopol n-a avut șanse pentru că erau francezii, după Expoziția universală. Numai ei erau pe planeta Pământ în toate domeniile. Dar apare în această arhivă cazul…

Liviu Maior despre mărturii istorice „cusute cu ață albă”

I.V.: Xenopol.

L.M.: Da, adică a alertat autoritățile surprinzător și cu o încărcătură destul de mare. S-a format o grupă de funcționari care știau ungurește și au luat documentele care li s-au dat. Nu… La institutul de istorie, în pivniță, arhiva, încă toată lumea știa că e ceva acolo, dar n-ajungea nimeni la ele. O prohibiție din aceasta, ciudată, care a impietat asupra studiului și… discuții. Totdeauna după războaie încep discuțiile. Ne-au jefuit tezaurul, ne-au jefuit aia, aia, aia, aia. Vedeți aici. „A trecut azi un tren cu 40 de tone de aur din Germania pentru Turcia.”  40 de tone de aur și pe tren de marfă, prin război, pe calea ferată. Cam cusută cu ață albă. Oricum, funcționează.

Liviu Maior: „Românii sunt un popor emoțional și de multe ori emoția îi face să greșească”

I.V.: Politizarea asta a istoriei e inevitabilă. Adică funcționează o dublă măsură. Când analizăm evenimentele istorice, de multe ori ele se rescriu, în funcție de interesele contemporanilor, care cred că analiza de tip jurnalistic, să zicem, e cea care rămâne. Deci e o dublă măsură. Așa a fost tot timpul în analiza istoriei noastre. Adică privilegiem doar personalitățile sau evenimentele care convin nouă și anturajelor noastre și ceilalți sunt ticăloși, răi?

L.M.: Totul vine de la contestare. Contestarea generează reacții. Iar domeniul care influențează emoțional sau la care se reacționează emoțional… sunt românii. Românii sunt un popor emoțional și de multe ori emoția îi face să greșească. Știți că înainte de 1848 Șaguna a interzis mențiunea și discuțiile despre împăratul Traian. Și motivul, care e pe document, nu pe povești: pentru că a persecutat pe creștini, cât a fost împărat al Romei. Imaginați-vă.

I.V.: Persecuțiile religioase.

L.M.: Da…

Liviu Maior, față în față cu Papa: „A desenat-o pe Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul, în costum național maramureșean, care este și acum. Și o pictoriță a mărit, a făcut o copie, și pe aia i-am oferit-o Papei. E superbă. Atunci a spus Papa că România e grădina Maicii Domnului.”

I.V.: L-ați pomenit de mai multe ori pe domnul Președinte Iliescu. Ați colaborat ca ambasador, senator, ministru al educației. Cum a fost întâlnirea cu domnul Președinte și colaborarea în ani? Știu că ați fost apropiați.

L.M.: Cum să fie? Cel puțin, mă simțeam foarte degajat în întâlnirile cu domnul Președinte. Și am fost cu dânsul și în delegații în străinătate. Am fost la Vatican. La Papa Ioan Paul al II-lea. Și dânsul a urcat în biroul Papei. Și eu cu Teodor Meleșcanu eram plimbați de către tipi care lucrau acolo. Ne prezentau arta Renașterii, de toate, până când au terminat ei. O discuție destul de îndelungată. După care ne-au poftit înăuntru… Mi-am dat seama că au avut o discuție bună, și după aceea am fost și singur. Cred că nu chiar singur, dar am fost cu o deschidere a unei expoziții române în Arhivele Vaticanului. Pe urmă… nu era sigur că ne primește Papa. Dar oricum ne-am pregătit, ce să-i duci unui Papă? Un kil de țuică de Ardeal sau slană sau ce…. Și atunci am aflat că există în această expoziție o cărticică mică de tot, în care un preot din Ardeal, din Maramureș, își nota sărbătorile bisericești. Și la 15 august a desenat-o pe… Era din secolul XV sau XVI. Vă dați seama! A desenat-o pe Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul, în costum național maramureșean, care este și acum. Și o pictoriță a mărit, a făcut o copie, și pe aia i-am oferit-o Papei. E superbă. Atunci a spus Papa că România e grădina Maicii Domnului. Dar mergeam cu domnul Președinte, revenind la ce m-ați întrebat. Mergeam la deschideri de an școlar, chiar la liceul la care am terminat eu, la Dej, pregătiseră acolo catalogul și zice domnul Președinte: „știi că învățai destul de bine.” „Păi nu vedeți că numai la sport și la… să am notele mari. Celelalte… hm…” Era o plăcere mersul în vizite din acestea. Sau la 1 Decembrie la Alba Iulia am fost de câteva ori. În străinătate am fost la Vatican și ca ambasador, a fost ultima lui vizită, în 2004, în Canada. Și acolo eram ambasador. Primăvara, prim-ministrul Canadei stă la reședința lui, dintr-o pădure acolo, într-o stațiune lângă Montreal. Dar avionul nu putea ateriza la Montreal, că îl arestau canadienii. Că nu știu ce firmă canadiană a lucrat pe Valea Prahovei, și nu au plătit băieții noștri, și ăia sunt mai răi ca scoțienii, canadienii, din punctul ăsta de vedere. Și atunci a trebuit să aterizeze la Ottawa din capitală și de acolo să mergem cu mașina. În mașină am povestit câte în lună și în stele. Și cred că a fost ultima călătorie pe care a făcut-o în calitate de președinte. Poate mă înșel…

Ion Iliescu către Liviu Maior: „provii din învățământ, rezolvă-ți locul de muncă.”

I.V.: Care credeți că au fost punctele lui tari ca om de stat și ca om, în general?

L.M.: Eu cred că unul dintre ele… sunt mai multe… și a fost o responsabilitate care șoca de multe ori în relații, și cu reacții dintre cele mai bizare câteodată. Dacă vă spun… Am fost la inaugurarea unui liceu în Dâmbovița, pe undeva prin județul Dâmbovița. Și s-a terminat momentul festiv și plecam spre București, înapoi. Când merg spre mașina mea de la minister, vine, îmi face semn domnul Președinte, să mă duc cu el cu mașina. Zice, „te-am chemat pentru că tu nu vezi că șoferul tău umblă pe două cărări? E beat mort!” Și așa era. Mă rog, era… în sfârșit. Dar un om cu mare apetit pentru cultură, pentru lectură, pentru carte. Și asta, vă spun, pe mine m-a ajutat mult, că nu m-a luat la bani mărunți, că ce fac? De ce am făcut așa? Și mi-a și spus o dată: provii din învățământ, rezolvă-ți locul de muncă.

Liviu Maior despre minimizarea rolului Președintelui Iliescu de oamenii politici actuali: „tot timpul se găsesc oameni care cred că li se cuvine mai mult decât sunt și care au o plăcere ieșită din comun de a contesta, de a lansa tot felul de teorii conspiraționiste.”

I.V.: S-a spus la înmormântarea dumnealui, de la cel mai înalt nivel, „să-l judece istoria”. Păi istoria nu l-a judecat atunci când a fost ales de trei ori de către oameni? Meritele lui la integrarea europeană, la aderarea la NATO?

L.M.: Este o… După mine… Eu nu cred că o revoluție o duci în fața unei curs de judecată. Este ceva inimaginabil pentru mine. La noi orice e posibil, tot timpul se găsesc oameni care cred că li se cuvine mai mult și care au o plăcere ieșită din comun de a contesta, de a lansa tot felul de teorii conspiraționiste. Ce să vă spun? De exemplu, mie ca persoană nu-mi pasă. Nu mă interesează și am alte probleme. Iar România oricum va merge în… Am mai trecut prin perioade din astea și probabil că va ajunge să își câștige echilibrele astea. Pur și simplu, stau și mă gândesc cum pot să le lanseze, pe opinia publică, cu tot felul de teme, una mai bizară decât cealaltă.

I.V.: Sunteți optimist sau pesimist în legătură cu viitorul nostru?

L.M.: Nu, sunt optimist. O nație nu începe și nu se sfârșește cu asemenea personaje.

Un popor sentimental sau emoțional?

I.V.: După o viață dedicată istoriei Transilvaniei și istoriei naționale, care credeți că sunt două-trei calități și două-trei defecte pe care le are poporul român?

L.M.: Nu știu să vă… dau un răspuns. Vă spun, calitatea este un popor care reacționează la empatie, iar dacă leadershipul politic, indiferent de ce culoare este el, nu comunică cu poporul, o să aibă o problemă mare de tot. Știți că toate revoluțiile și răscoalele și manifestațiile s-au datorat lipsei comunicării între lideri și mulțime. Asta este… Permite tot felul de evaluări, de discuții, de interpretări. Suntem emotivi, ne emoționăm foarte repede, deși trece repede, dar eu cred că nu și-a spus încă nația noastră cuvântul, în această perioadă destul de tulbure, cu confruntări iarăși și cu președinți care se laudă în fiecare zi, fiece bombă, și torpilă, și avion, și rachetă a făcut fiecare și celălalt spune „da, da, a mea e mai bună ca a ta.” Nu e un semn bun și asta sigur că afectează o țară mai mică, așa cum e România.

Liviu Maior, neînșelat de breaking news-uri și verdicte apocaliptice: „Îmi displace teribil să văd la televizor prognoze de genul ăsta. Nu cred în ele, n-am cum să cred. Pentru că le știu istoria.”

I.V.: Și un defect al nostru care ar fi?

L.M.: Abandonăm foarte repede, nu ducem până la capăt ceea ce ne propunem de multe ori cu surle și trâmbițe. Abandonul acesta e demobilizator, așa, în general, și o lipsă de încredere în rândul oamenilor. Eu nu, nu, nu mai sunt chiar așa la curent cu politichia noastră, pentru că mi-a ajuns și am alte probleme, dar nu îmi fac probleme în legătură cu un viitor sumbru al Românei. Îmi displace teribil să văd la televizor prognoze de genul ăsta. Nu cred în ele, n-am cum să cred. Pentru că le știu istoria. Au trecut prin lucruri mai grele și mai… Să vă mai dau un exemplu. În perioada guvernului, când Văcăroiu, din 1992…

I.V.: 1992-1996.

L.M.: Cât era inflația în România? Vă spun că directorii mei din minister aveau salariul mai mare ca mine. Da?

Sâmbăta morților, expresia unui popor emotiv, dar cu valori

I.V.: Deci rămâneți optimist.

L.M.: Trebuie să rămânem optimiști, pentru că ăsta e pământul nostru și ăsta e. Uitați-vă acum ce se întâmplă în Ardeal. Sunt zilele nostalgiei românilor. Sunt zilele nostalgiei morților. Toată lumea a pierdut pe cineva în viață. Bunici, părinți, mă rog, toți se duc spre cimitire să aprindă o lumânare, să pună o floare. E impresionantă starea aceasta. De aceea am văzut că suntem un popor emotiv.

Liviu Maior, cu dor de Augustin Buzura: „beam cafele jos la Tribuna. Puneam o lume la cale”

I.V.: Vorbind de emoții și de pierdere, vă e dor să vă întâlniți și să vorbiți cu Augustin Buzura?

L.M.: Cum să nu? Am fost cumnați. Și prieteni. Înainte de 1989, beam cafele jos la Tribuna. Puneam o lume la cale care niciodată nu s-a…

I.V.: S-a întâmplat lumea pe care o puneați la cale atunci?

L.M.: Nu întotdeauna. Nu în toate domeniile. Dar erau cofetăriile, știți cum… în arhiva aceasta la care lucrăm acum. „La români niciodată să nu luați în considerare ce spun public. Numai ce spun după.” Astea erau instrucțiunile de a urmări liderii politici și asociațiile. Probabil că erau mai reținuți în a-și spune doleanțele sau criticile. Iar după ce se ținea discursul, urma, bineînțeles, o mică masă și atunci, acolo, se vorbea mai altfel decât public.

Preferații lui Liviu Maior

I.V.: Care e maestrul dumneavoastră? Cel de la care ați învățat cel mai mult istorie și a fost mentorul dumneavoastră? Și care este discipolul favorit? Cel care a dus mai departe din punct de vedere istoric ceea ce a ctitorit Liviu Maior?

L.M.: Am avut niște modele. Unul dintre ele a fost Silviu Dragomir. Eram începător în primii ani la Universitate, la Facultatea de Istorie și aveam ore, seminare pe Napoca, numărul 11, unde, într-o cămăruță cu o bucătărioară, trăia Silviu Dragomir cu soția, după ce a ieșit din închisoare. Îl vedeam, un tip uman maiestuos, așa, și care dimineața cumpăra un singur ziar. Sportul popular. Și Silviu Dragomir a fost președintele Clubului Universitatea. Atât de mult m-a impresionat când apăruse în 1964, în 1965 monografia lui despre Avram Iancu, că ne topeam toți. Sigur, domnul profesor Prodan era, de asemenea… se transformase din spaima facultății în… nu mai preda, pentru că lăsa câte jumate din an pentru toamnă. Foloseai un termen și dacă nu erai capabil să îl explici, „până la toamnă ai timp să faci treaba asta”. Și Constantin Daicoviciu, care era rectorul Universității, a trecut prin fața decanatului Facultății de Istorie și a văzut rezultatele la examene. Și a văzut că majoritatea erau din anul 2, erau bușiți, pentru că… folosesc un termen de epocă, la examene și a smuls tabelul de acolo. A ieșit un scandal și domnul profesor Prodan nu era un tip care se cadă în genunchi și să spună scuze. Și-a dat demisia și era oricum membru al Academiei. Îmi amintesc, când a murit Constantin Daicoviciu, zicea domnul profesor Prodan, zice, „îmi pare rău că a murit Daicoviciu”. Zice că „dacă nu era Daicoviciu, trebuia să fiu eu în locul lui.” Adică să fie implicat în… Și…

I.V.: Asta dintre mentorii și dintre elevii favoriți, dintre discipolii dumneavoastră?

L.M.: Studenți sunt mulți dintre ei, sunt mai buni decât mine și asta mă bucură. E Ioan-Aurel Pop, actualul președinte al Academiei, Vasile Pușcaș sau Ioan Bolovan. Ei erau un fel de lideri în domeniul istoriei. Era o lume… Devin nostalgic acum.

Liviu Maior, de la fotoliul de ministru sau ambasador, la Președinte al Șepcilor Roșii. „Mi-a plăcut teribil de Cornel Dinu. Un intelectual al fotbalului”

I.V.: Continuăm cu nostalgia. Mai mergeți la Cluj, la Șepcile Roșii? Ați mai fost pe stadion?

L.M.: N-am mai fost. Acum trei sau patru zile m-am întâlnit cu Ovidiu Sabău.

I.V.: De ce a plecat de la echipă?

L.M.: A plecat pentru că a pierdut niște jucători față de anul trecut. I s-a promis că îi vor aduce alți jucători. Nu i-au mai adus. Și sigur o echipă resimte. Da. El… Îmi amintesc de debutul lui.

I.V.: Ca jucător?

L.M.: În fotbal. În anii `80, la final, în anii `80. Era… o bătălie. Pentru el era o bătălie. Erau Steaua, Dinamo. Ce să vă spun? Și noi… Îmi amintesc că după o discuție pe tema… Mi-era și frică să șofez. Așa tremuram de frică. Cu cineva de la București care îl voia neapărat pe Sabău. Numai că el a avut personalitate și nu cădea repede.

I.V.: Erați Președintele clubului atunci.

L.M.: Eram Președintele clubului. Am fost Președintele clubului pentru că… V-am spus că a fost și Silviu Dragomir.

I.V.: Și v-a predat ștafeta asta.

L.M.: Universitatea Cluj e o creație a României Mari. Un ofițer din armata austro-ungară a înființat echipa. Era român. El a înscris-o. El a participat mi se pare că la eliberarea Pragăi în 1918. Și acolo era Federația Internațională. Nu știu ce hram purta, dar a înscris echipa acolo. Universitatea Cluj. Și culorile, culorile alb-negru. O echipă care în 1940, când Ardealul de Nord a fost cedat, a fost o mobilizare din asta. Suntem un popor care reacționăm când nu te aștepți și foarte bine. Deci echipa era la Sibiu. Universitatea se refugiase la Sibiu. Și când a jucat primul meci de fotbal la București, Universitatea Cluj, cu nu știu ce echipă din… A fost arhiplin stadionul. Era o manifestare naționalistă, așa. Și jucători care se lăsaseră de fotbal… au îmbrăcat tricoul, să-și ajute echipa la Sibiu. Și veneau de multe ori aici pe dealul Feleacului, și se uitau după Cluj.

I.V.: Nostalgie…

L.M.: Are o încărcătură. Magazionerul era maghiar, un pic șchiop. Când a plecat echipa, a luat echipamentul lor și l-a îngropat. Când au revenit, l-a scos și a zis, „am știut că veniți înapoi.” Deci…

I.V.: Fotbalul e frumos. Poveștile fotbalului sunt superbe.

L.M.: Era… Așa, o împletire, duminica de la complexul studențesc de la Hasdeu. Coborau așa studenții spre stadion înainte de meci. Luau cina la pachet.

I.V.: La meci.

L.M.: Mergeam la stadion. Mai erau scandaluri. Îmi amintesc că a fost un scandal mare cu Dinamo și a venit miliția. Și… autorii scandalului clujean, între suporteri, au intrat în apă. Acolo e un lac. Și acum, lângă fostul stadion, lângă stadion. Poliția, miliția, stăteau pe margine, ăia stăteau în apă. Și… Până la urmă, au plecat.

I.V.: A fost și Cornel Dinu, o vreme, antrenor, nu? Când erați președinte.

L.M.: Mi-a plăcut teribil de Cornel. Un intelectual al fotbalului. Pentru că era unul dintre… Era unul dintre personajele cu care puteai să povestești.

I.V.: Absolut. Nesfârșit. Și un mare fotbalist și un intelectual fără discuție.

L.M.: Doamne, ce frumos…

Liviu Maior, declarație de dragoste: „cea mai frumoasă zi din viața mea e când m-am însurat”

I.V.: Care a fost cea mai frumoasă zi din viața dumneavoastră?

L.M.: Eu… Cred că atunci când m-am însurat. Eram în ultimul an, în 1964, în fața Universității, la defilarea de 1 mai. Și erau și fetele acolo. Și acolo am cunoscut-o pe soția mea și tot ne cunoaștem în continuare. De 61 de ani.

I.V.: De 61 de ani. Mulți înainte, da.

L.M.: Da, și… A fost o perioadă mai… cum să vă spun… Mai făceai și singur, îți construiai viața și viitorul.

Cel mai de preț lucru din viața lui Liviu Maior: „Am ținut și țin mult la trecut, pentru că este singurul lucru sigur din viața unui om”

I.V.: La ce țineți cel mai mult în viață? Care e valoarea dvs. esențială, cea mai importantă?

L.M.: Am ținut și țin mult la trecut, pentru că este singurul lucru sigur din viața unui om. Prezentul nu este decât o perioadă de tranziție spre un viitor care nu mai știm cum va fi.

I.V.: E ceva ce nu v-am întrebat eu sau nu v-a întrebat nimeni vreodată, dar ați fi vrut să răspundeți la o întrebare pe care nu am pus-o?

L.M.: M-ați întrebat destule și am povestit multe lucruri pe care nu le-am mai spus.

Mărturie necunoscută din viața lui Liviu Maior: „Acolo m-au lichidat repede. Nu am făcut față.”

I.V.: De ce v-ați ferit de dialoguri, de interviuri? Și când erați ministru, cum spuneați, și după aceea?

L.M.: Nu țineam să împărtășesc întotdeauna ceea ce gândesc despre unul sau despre altul, dar am fost mai retras pentru că am făcut tot felul de… Mă implicasem în tot felul de treburi. Înainte de 1989 făceam studii la școala județeană de partid. Acolo m-au lichidat repede. Nu am făcut față. Dar, mă rog, clubul mânca mult timp. Pe de altă parte, catedra era o competiție continuă. Asta era un lucru extraordinar. Adică era jenant să intri în Catedra de Istoria României la Universitatea din Cluj și să nu publici, să nu poți să ai o garantare proprie a calităților sau… urmăream foarte atent reacțiile la ceea ce scriam și aveam relații foarte bune cu studenții.

Transilvanomania și Mofturanismul: formula revoluționară „scoală-te tu, să mă așez eu”, o formă fără fond?

I.V.: Avem aici o carte, Românii în a treia Europa. Loialitate, Revoluție, Unitate 1848-1918. Este o antologie, nu, a unor lucrări și se va lansa în curând?

L.M.: Da, la editura Școala Ardeleană. A decuplat puțin perioadele respective ca să aibă cât de cât o idee această carte, 1848-1918, care este după mine unul dintre momentele în care merită românii să schimbe harta lumii și în istoria lumii, și nu o cunoaște lumea suficient, totul se rezumă la Avram Iancu care umbla prin munți; nu este adevărat. Avram Iancu umbla prin munți, dar Avram Iancu și generația lui se gândeau cum să arate Ardealul românesc, nu altfel. Începusem să vă spun despre o chestiune care e tulburătoare. Cum nu luăm întotdeauna niște decizii, uitându-ne puțin și în spate, istoricește. După Revoluția de la 1848, a apărut un curent intitulat Transilvanomania și Mofturanismul, în care foarte mulți dintre cei care se zice că au participat la Revoluția din Moldova sau din Țara Românească au emigrat în Franța, bineînțeles. Și acolo faptul că în Ardeal s-a continuat încă un an, ei își asumau cumva bineînțeles, că erau tot români în Paris, merite, și așa mai departe; au reacționat românii din Ardeal, despre Revoluția de la Iași, de la 1848, că îi scria la începutul lui mai, Axente Sever, profesorului și dascălului lui, Simion Bărnuțiu, zice, „domnule profesor, se zice că a fost Revoluție la Iași, scoală-te tu, să mă așez eu”. Cu austriecii, nu putem să negăm perioade întregi din istoria noastră pentru că a fost o parte din comunitatea noastră într-un alt imperiu, și acum se văd diferențele mărunte, dar ele s-au conservat și nu e o loialitate față de Împărat. Împăratul e trimisul celui de sus pe pământ. Totdeauna a fost în mentalul colectiv un personaj aparte. Și au învățat multe lucruri și de la alții. Această asociere sau asociaționismul este fascinant! Ce au reușit să facă de prin 1895-1896… autoritățile realizează că, de fapt, cele mai puternice porți integratoare la români sunt Astra și cele două confesiuni, Biserica Ortodoxă și Biserica Greco-Catolică. În 1918, Vaida, înainte de a merge la Alba cu toți acolo, să ia deciziile pe care le-au luat, erau și cei două episcopi, Miron Cristea și Iuliu Hossu. Iuliu Hossu era greco-catolic, îl numeau Vily, se cunoșteau…

Episcopul Vily și frumusețea momentului de la Alba Iulia

I.V.: Și el, legat de Marea Unire, și el a sfârșit-o rău ca toți ceilalți.

L.M.: Îi spune „Vily, ce faci?”, iar răspunsul episcopului a fost: „Ce să fac? Mergem împreună!” Asta a fost o chestie care te impresionează și merită… adică nu cred că nația asta și istoria noastră datorează foarte mult altora, e opera noastră, a românilor, e opera românilor. Au murit la 1848 cu miile, au murit cu miile, deși statisticile încearcă să reducă numărul lor la cam șase mii de morți printre români. La 1848 șase mii de morți…

Liviu Maior, anti e-book: „eu sunt mare fan al cărții, eu nu cred în carte înregistrată pe telefon”

I.V.: Trebuie spus că este un volum dedicat aniversarii recente a celor 85 de ani.

L.M.: O surpriză din partea editurii, cred că e și un experiment editorial, readuce cât de cât în discuție niște cărți sau niște teme. Da, adică le vor accesa… eu sunt mare fan al cărții, eu nu cred în carte înregistrată pe telefon, nu pot, n-aș putea să citesc!

Liviu Maior către publicul Avangarda: „discutăm cu documentele în față sau despre evenimente trăite de interlocutor”

I.V.: Domnule profesor, vă mulțumesc mult pentru acest dialog, a fost un privilegiu și, în final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

L.M.:  Eu le doresc tot binele din lume și să creadă cât mai mult în ceea ce se discută aici, pentru că discutăm cu documentele în față sau despre evenimente trăite de interlocutor. E bine ca în corul acesta pe care îl reprezintă media românească să existe așa ceva, și îl felicit pe Ionuț că s-a gândit la mine și la soluția care aduce beneficii, cred eu, la cei care ascultă sau se uită la ele. Dacă avem o problemă care ne frământă pe fiecare dintre noi, consultând nu numai marile posturi, ci și podcasturile, s-ar putea să aflați, între ele, să găsiți adevărul!

I.V.: Mulțumesc mult, domnule profesor!

Post-ul Profesorul și istoricul Liviu Maior, invitat la Avangarda apare prima dată în Literatura de azi.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=RT49aswJW28

Ce spune Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Stăniloae, despre canonizarea bunicului său? „Puterea unei Biserici stă exact în sfinții pe care ea poate să-i proclame”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda, cu Ionut Vulpescu. Astăzi am bucuria unei reîntâlniri cu teologul Dumitru Horia Ionescu. Dumitraș, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea și avem bucuria acestei revederi.

Dumitru Horia Ionescu: Și eu îți mulțumesc, mă bucur foarte mult. Sunt deosebit de onorat să fiu din nou aici, în acest studio, care îmi aduce aminte de emisiunea de acum doi ani. Și, într-adevăr, sper să putem să continuăm ceea ce am început atunci să discutăm.

I.V.: A apărut ceva, a apărut o filă nouă la cartea familiei Stăniloae. S-a adăugat ceva. Ești de câteva săptămâni la București și, între timp, părintele Dumitru Stăniloae este Sfântul Dumitru Stăniloae. Tu spuneai aici, am apucat să vorbim și în dialogul pe care l-ai făcut cu Răzvan Bucuroiu, vorbeai despre acest moment. Care e semnificația? Ai fost la Cernica, nu, când a fost canonizarea părintelui?

D.H.I.: Da, am fost. Am avut această bucurie de a fi acolo. De fapt, pentru acest lucru am și venit la sfârșitul lui decembrie, aici în București. Semnificația este, într-adevăr, o sărbătoare a Bisericii noastre. Pentru că puterea unei Biserici stă exact în sfinții pe care ea poate să-i proclame, pe care această Biserică reușește să-i aducă în fața cunoștinței generale și a credincioșilor în general. Deci, eu am văzut această sărbătoare, această proclamare, mai puțin ca un simplu act de canonizare, ci mai mult ca o sărbătoare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în felul acesta, își arată oamenii pe care îi are, pe care i-a avut și, de asemenea, pe care îi va avea. Pentru că, de fapt, noi toți, și aceasta este frumusețea acestui fapt, noi toți, în principiu, putem să devenim sfinți dacă avem și dorim acest lucru, dacă îl avem în inimă și în suflet.

Ce se schimbă în inima lui Dumitru Horia Ionescu după canonizare? „Nimic. Absolut nimic. Pentru mine, el rămâne în continuare bunicul meu”

I.V.: Ce se schimbă în amintirile tale, în viața pe care ai trăit-o alături de bunicul tău după momentul canonizării?

D.H.I.: Nimic. Absolut nimic. Pentru mine, el rămâne în continuare bunicul meu. Mă consider, mai departe, deosebit de privilegiat, fiindcă am avut posibilitatea de a fi împreună cu el timp de 25 de ani. Dar în ceea ce privește sentimentele mele, felul cum îmi amintesc eu de bunicul meu, această canonizare nu schimbă absolut nimic. Eu sunt nepotul bunicului meu și asta este tot.

Cum îl găsim în calendarul creștin pe Părintele Stăniloae? Dumitru Horia Ionescu: „Fără discuție, în ceea ce mă privește, cred că ar fi fost mai frumos, dar aceasta este numai o părere personală, ca să se numească, de exemplu, Sfântul Dumitru Teologul”

I.V.: Îi spui aici, lui Răzvan Bucuroiu, în acest dialog, acesta ar trebui să fie mesajul, „oamenii ar trebui să-l înțeleagă așa pe Stăniloae, că fiecare om, de fapt, ar putea să fie într-o situație asemănătoare cu el în cazul în care își asumă plenar calitățile, defectele, dar mai ales stăruința și credința că într-adevăr Dumnezeu nu te lasă dacă vrei să faci ceva cu adevărat bun.” Ce crezi că a contat? Sigur, este decizia Bisericii, evident… în această decizie, care crezi că au fost argumentele cele mai puternice? Viața pe care a purtat-o Părintele Stăniloae, dimensiunea de mare teolog al Ortodoxiei, profesorul, preotul, păstorul, care din toate, toate împreună?

D.H.I.: Toate! Pentru că a fost profesor de teologie și a format generații întregi de teologi, a fost preot, deși nu a avut niciodată o parohie, însă și-a asumat acest rol de preot foarte în serios, fiind cel care spovedea aproape neîncetat, zi de zi, avea foarte mulți oameni care veneau la el pentru a-l căuta, pentru a se spovedi la el. După aceea, fără discuție, în general, omul. Într-adevăr, el și-a trăit credința fără a face o diferențiere între partea teoretică a teologiei și partea practică a vieții Bisericii. Pentru el, totul a fost un întreg. Din acest motiv, și canonizarea lui se bazează pe un întreg. Fără discuție, în ceea ce mă privește, cred că ar fi fost mai frumos, dar aceasta este numai o părere personală, ca să se numească, de exemplu, Sfântul Dumitru Teologul. Știu că o asemenea titulatură ar fi, din diferite motive, mult mai dificilă, însă, în același timp, cred că Sfântul Dumitru Mărturisitorul este doar un aspect al vieții sale și îi invit pe toți cei care vor să cunoască viața și opera sa să încerce să îl cunoască în întregimea sa, în plenitudinea personalității sale. De altfel, vreau să-ți spun aici, imediat, că aceasta este frumusețea acestei canonizări și a celorlalți 15, pentru că sunt oameni diferiți, care vin din diferite părți ale țării, că au avut preocupări diferite, însă. Așa cum Napoleon Bonaparte spunea că în ranița fiecărui soldat stă bastonul de mareșal, tot așa, repet, în inima și în sufletul, și repet acest lucru, inima, sufletul și trupul fiecărui credincios, poate să există această premisă către Sfințenie, chiar dacă Sfințenia în sine este, de fapt, pentru noi, mai degrabă, necunoscută. Există acea duminică a tuturor Sfinților și iubesc această duminică pentru că, de fapt, noi atunci sărbătorim pe toți cei care sunt Sfinți în Cer și pe care noi nu-i cunoaștem. Pentru bunicul meu a fost, cu siguranță, un privilegiu că a fost recunoscut la această calitate, dar, în ultimă instanță, este Sfântul Duh Cel care decide.

I.V.: Cum crezi că a primit acolo unde e momentul acela? Dumitru Teologul, prin excelență, așa cum spui, acest moment… a scris despre Sfințenie, a scris despre Sfinți. Cum crezi că a trăit ziua aceea?

D.H.I.: Greu de spus. Aici este numai o speculație…

I.V.: Dacă e cineva care poate face această speculație, ești tu.

D.H.I.: Sper, însă rămâne numai o speculație, dar nu s-a gândit niciodată, nu a fost niciodată preocupat de acest lucru. A fost preocupat de a-și îmbunătăți viața creștină, de a lupta mai mult pentru mântuire, de a se ruga stăruitor însă fără înverșunare, dar nu cred că și-a imaginea vreodată că ar putea să fie canonizat. Mai mult decât atât, nu pot să spun, pentru că bănuiesc că pentru noi toți și și pentru el, acest lucru a venit cumva prin voia Domnului și nu neapărat prin voia lui.

Istoria rotundă: moaștele Părintelui Stăniloae, în locul mult îndrăgit inimii lui, la Cernica

I.V.: La Cernica e locul unde vă plimbați și unde se simțea foarte bine, unde aveați multe peregrinări.

D.H.I.: Da, ne plimbam foarte des la Cernica și era dorința lui de a merge cât mai des la Cernica, inclusiv de a-și vedea mormântul. Aceasta a fost un leitmotiv de-a lungul anilor, deja la începutul anilor 70, după ce am cumpărat, deci familia mea a cumpărat acest loc de veci la mănăstire, la Cernica. El și bunica mea, de altfel, amândoi s-au atașat de acest, pot să spun, colț de rai, fiindcă cimitirul mănăstirii Cernica și după aceea, cealaltă biserică, Sfântul Nicolae, par într-adevăr a fi de o frumusețe care aproape că nu este de pe acest tărâm. Și acest lucru îl aprecia foarte mult, iubea foarte mult acest loc și Dumnezeu a vrut ca acum racla lui să fie așezată în acea biserică pe care el întotdeauna a îndrăgit-o. Cam asta ar fi totul, ce pot să spun, adică a fost o întâmplare, dar asta a fost iarăși voia Domnului, ai mei, deci vorbesc de bunicii, de mama, pe mine nu m-au luat atunci, s-au dus la înmormântarea istoricului Lupaș. Deci Ion Lupaș era de asemenea ardelean, profesor de istorie, cum spuneam, foarte cunoscut și a fost nașul de botez al mamei. Atunci el a murit la București în 1966-1967, ei au fost la înmormântare și le-a plăcut atât de mult locul, chiar cu acest eveniment tragic al unei înmormântări, le-a plăcut atât de mult locul, încât s-au hotărât să-și cumpere și ei un loc de veci acolo. Și a fost exact locul următor, încă atunci se mai găseau locuri la Cernica, acum din păcate nu mai poți să mai găsești altele, fiindcă între timp cimitirul este complet ocupat.

De la o înmormântare cu scene absurde la o canonizare liniștită

I.V.: E o descriere a înmormântării absolut senzațională, literară, foarte literară, când a murit părintele, în toamna lui 1993. Și pe mai multe pagini descrii imagini demne de literatură, literatură absurdă, niște scene greu de… De data aceasta a fost altfel, da?

D.H.I.: De data aceasta a fost altfel, dar eu am descris acele scene de la înmormântare prin ochii unuia care tocmai atunci ajunsese la București, după foarte mulți ani. Și atunci, bănuiesc că prisma mea, felul meu de a gândi, a fost diferit față de  a celorlați care participau la această înmormântare. Deci această descriere pe care am făcut-o eu trebuie să fie privită prin această optică. Între timp, bineînțeles, și aici lucrurile cumva au intrat pe un făgaș de normalitate față de anul 1993. Nu aș putea acum să spun că a fost ceva care să nu mă impresioneze decât foarte pozitiv. A fost într-adevăr o zi de sărbătoare, o zi cu adevărat sfântă, în ciuda vremii imposibile, fiindcă era acea sâmbătă cu ploaie și cu furtună. Dar totuși liniștea care a fost în biserică, în ciuda faptului că era plină biserica, a fost pentru mine semnificativă din acest punct de vedere. Am trăit, nu numai eu, cred, o bucurie duhovnicească. Și acestea sunt de fapt momentele care te apropie pe tine de Rai. Pe fiecare dintre noi. Nu trăim permanent într-o asemenea bucurie duhovnicească, dar când ajungem să fim într-o asemenea stare, atunci, într-adevăr, a mai urcat o treaptă în nădejdea noastră, în străduința noastră către mântuire.

I.V.: Și atunci făceai o paralelă între înmormântarea părintelui și înmormântarea lui Fellini la Roma, dacă îmi amintesc. Părea că, de fapt, regia i-a aparținut lui Fellini și la București, nu? Cumva.

D.H.I.: N-aș merge chiar atât de departe. A fost un șir întreg de întâmplări. Un șir întreg de lucruri care, pentru mine și pentru mama mea, au fost deosebit de… Cum să spun… Deosebit de dificil de înțeles în acel moment, noi fiind copleșiți și de durerea pe care o simțeam în acel moment. Și noi, de fapt, ne doream să fie o înmormântare care să fie foarte liniștită. Să fie o înmormântare care să fie, într-un fel, asemănătoare cu cea pe care apoi am văzut-o la Roma, cea a lui Fellini. Dar nu pot să spun că a fost vorba de un film a lui Fellini, pe care l-am revăzut sau l-am trăit în acele momente. Nu a fost cinematografic. A fost, mai degrabă, un moment deosebit de trist, însă această tristețe a fost, cred că, de fiecare dintre noi altfel interpretat. Și acei studenți care au produs toată neliniștea aceea, de fapt, îmi dau seama că au fost bine intenționați. Noi însă ne-am fi dorit să fie, într-adevăr, o înmormântare care să aibă o anumită sobrietate. Ei au văzut acest lucru altfel și atunci s-au manifestat în acest fel. Dar lucrurile, într-adevăr, s-au schimbat. Și cred că acesta este lucrul cel mai important. Până la urmă, toate amintirile, toate durerile, toate momentele, într-adevăr, neobișnuite și neașteptate din viață, dispar la un moment dat din memorie și nu mai au importanța pe care le aveau în momentul în care le-ai trăit.

De ce trimite Mitropolitul Plămădeala mașina după Dumitru Stăniloae?

I.V.: Crezi că este un element, un moment din biografia Sfântului Dumitru de acum, Mărturisitorul, necunoscut încă publicului și care ar merita să fie cunoscut?

D.H.I.: Nu cred. Nu cred. Recunosc că este o întrebare neașteptată. Și mă gândesc acum dacă, într-adevăr, există ceva care nu a fost până acum spus și nu găsesc așa ceva. S-a vorbit foarte mult despre el și cei care l-au cunoscut, contemporanii, s-a vorbit foarte mult despre el. Cred că, în linii mari, s-a spus totul. Poate aș putea, mă gândesc acum, să spun și că el a fost și sfătuitorul unui mitropolit. Și acest lucru era, de asemenea, legat de Cernica, fiindcă telefona mitropolitul Plămădeală, pe vremea ce era numai Episcop Vicar la București. Îi telefona bunicului și îi spunea „Părinte, vin să vă iau cu mașina”. Și atunci acesta era, ca să zic, ca un fel de semnal, fiindcă, într-adevăr, episcopul, cum era atunci Plămădeală, venea, îl lua cu mașină, se duceau împreună la Cernica și mitropolitul Plămădeală se sfătuia cu el. Îl întreba diferite lucruri legate de problemele de atunci ale Bisericii. Cum eu eram mic și îmi plăcea, de asemenea, foarte mult să merg la Cernica, am fost de câteva ori cu ei și am ascultat discuțiile pe care ei le purtau. Într-adevăr, mitropolitul Plămădeală voia și ținea cont și de părerea bunicului meu. Cred că acest lucru a fost, poate, mai puțin reflectat în ceea ce s-a povestit până acum despre bunicul meu, dar a fost, totuși, un aspect important în momentele respective și care, poate, au avut și un efect semnificativ în anumite decizii ale episcopului Plămădeală, fără ca eu însă să pot aici, într-adevăr, să dovedesc această argumentație.

I.V.: Era dintre cei care au și vorbit la mormântare, cred că la Cernica.

D.H.I.: Dacă mi-aduc aminte bine, în orice caz, el a vorbit, deci nu chiar acolo la mormânt, însă, după aceea, la agapă, a spus câteva cuvinte, în ceea ce își amintea el despre bunicul meu, atunci când încă el era studentul bunicului meu, în anii `50. Cam așa a fost cuvântul lui.

Dumitru Horia Ionescu despre corespondența Părintelui Stăniloae: „Securitatea și Departamentul Cultelor au cenzurat aceste scrisori. Poate cineva să înțeleagă? Nu, nu poate nimeni să înțeleagă”

I.V.: Vorbim despre lucruri noi sau despre elemente surprize în biografia Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Avem acest volum de corespondență. Sunt scrisori care nu au mai ajuns la destinatar. Sunt lucruri care te-au surprins?

D.H.I.: În orice caz, pentru mine, a fost o lectură foarte palpitantă, pentru că citind fiecare dintre aceste scrisori, mi-am adus aminte de momentele în care aceste scrisori ar fi trebuit să ajungă la bunicul meu, pentru că erau evenimente despre care se vorbea în casă. De exemplu, invitația pe care a primit-o el de a conferenția în Statele Unite. El știa din alte surse că va fi invitat în Statele Unite, însă, până la urmă, invitația nu a mai ajuns. De asemenea, nu i s-a permis de către Departamentul Cultelor să facă această călătorie. Dar vă rog frumos să nu mă întrebați care este motivul pentru care nu i s-a permis, pentru că nu pot să vă dau niciun fel de răspuns. Acestea erau vremurile atunci. Totul se făcea într-o stare teribilă de dezordine. Departamentul Cultelor nu era obligat să justifice ceea ce hotărăște, dacă este în bine sau în rău, nici nu o făcea și atunci, pur și simplu, și bunicul meu trebuia să accepte aceste hotărâri așa cum erau ele. Unele dintre ele sunt foarte nedrepte. În același timp sunt niște lucruri care nu intră în concordanță cu viața normală, cu ceea ce se întâmplă în mod normal în activitatea unui profesor de teologie sau a unui universitar în general. Sunt scrisori care vin de la diferiți profesori, de la diferite universități. I se cere să vină la un congres undeva, să zicem la Tübingen sau la Oxford. I se propune o temă. Este întrebat ce părere are despre această temă. Deci sunt lucrurile pe care fiecare profesor universitar le știe și le face. Securitatea și Departamentul Cultelor au cenzurat aceste scrisori. Poate cineva să înțeleagă? Nu, nu poate nimeni să înțeleagă. Însă, în același timp, cred că această carte aș recomanda, să o citească toată lumea, pentru că este un mare semnal de alarmă dat celor care cred că acele timpuri au fost într-adevăr bune. Pentru că nu au fost bune, nu au fost normale din niciun punct de vedere. Să nu lași un profesor să meargă la un congres undeva, unde se întâlnește cu colegii săi, care au aceeași specialitate. Nu este un fapt de normalitate, este pur și simplu un abuz care pentru noi, în zilele noastre, este absolut de neînțeles. Dar așa erau timpurile și trebuie să ținem cont de acest lucru.

Sfântul cu dosar la Securitate. Ce spune Dumitru Horia Ionescu despre dosarul bunicului său, Părintele Stăniloae? „Nu l-am citit încă. Am văzut, efectiv, dosarul. Chiar dosarul. În integralitate. În integralitate, fiindcă am fost invitat la CNSAS.”

I.V.: Crezi că vor fi acolo lucruri șocante, să pot descoperi chestiuni? Ești interesat să faci munca asta de cercetare, de a duce la lumină eventual anumite episoade pentru a întregi, să zicem, biografia sa?

D.H.I.: Sunt interesat și sunt, de asemenea, sprijinit de o serie întreagă de istorici care sunt în legătură cu mine. Este părintele Iancu, autorul acestei cărți. Mai sunt și alții. Am avut ocazia, chiar acum, în aceste săptămâni, când am fost aici la București, să văd dosarul bunicului meu. Nu l-am citit încă. Am văzut, efectiv, dosarul. Chiar dosarul. În integralitate. În integralitate, fiindcă am fost invitat la CNSAS.

I.V.: Câte pagini are?

D.H.I.: E mare.

I.V.: Este pe măsura operei sale de teolog…

D.H.I.: E voluminos.

Cine l-a turnat pe Stăniloae? Dumitru Horia Ionescu: „este vorba despre niște informatori, pe care va trebui, cu timpul, să-i, cred eu, depistăm.”

I.V.: Cât Teologia dogmatică?

D.H.I.: Cu Teologia dogmatică are foarte puțin de a face. Aproape deloc, însă. Cu ceea ce am spus mai înainte, cu nedreptățile care se petreceau atunci, are foarte mult de a face. Și, deocamdată încă, nici eu nu l-am citit în întregime și cu liniște. Sunt, însă, niște lucruri care și acolo m-au mirat, pentru că este vorba despre niște informatori, pe care va trebui, cu timpul, să-i, cred eu, depistăm. Însă, lucrurile care erau scrise acolo, aceasta este, poate, o ironie a sorții. Ceea ce stă scris acolo nu este nici măcar real. Sunt, pur și simplu, niște invenții. Și aceasta este, iarăși, un aspect tragic al acestei situații despre care vorbim. Securitatea ia în calcul anumite lucruri care se povesteau acolo și care erau, pur și simplu, inventate.

I.V.: Delațiuni?

D.H.I.: Delațiuni, de cea mai joasă speță, vreau să mă spuneți că folosesc acest cuvânt. Însă, este ceva care ar trebui să ne arate tuturor că, într-adevăr, el, săracul, a trăit, pot să spun așa, dintr-un punct de vedere foarte periculos, pentru că erau acolo lucruri absolut inacceptabile și care nu erau, câtuși de puțin adevărate. Însă, cumva, a ajutat și Dumnezeu. Aceasta este singura mea explicație, fiindcă ceea ce se vede acolo putea să se termină pentru el de o manieră foarte, foarte tragică.

I.V.: Spui că vor trebui identificați anumiți autori ai acestor note, dar, din ceea ce deja poate fi recognoscibil, identificabil, sunt chestiuni care l-ar șoca pe Părintele? Dacă le-ar ști, dacă ar avea acces Sfântul Dumitru Stăniloae, la propriu dosar, ar putea fi șocat?

D.H.I.: Cu siguranță, nu știu în ce măsură șocat, însă, cu siguranță, dezamăgit. Pentru că sunt acolo lucruri care sunt relatate, povestite de oameni pe care el, de fapt, i-a iubit foarte mult.

I.V.: Din proximitatea lui?

D.H.I.: Din proximitatea lui, din grupului de prieteni. Și ceea ce este, iarăși, tragic, ceea ce spuneau ei acolo nici măcar nu era real. Interpretau, de o anumită manieră, anumite afirmații ale bunicilor.

Cum privește Dumitru Horia Ionescu turnătoriile din timpul comunismului? „Sunt lucruri care se petreceau atunci, și pe care dacă eu le povestesc astăzi, generația mai tânără nu le-ar putea accepta și ar spune că sunt invențiile mele. Până la un anumit punct, acești oameni au fost nevoiți să le facă. Sunt diferite situații. Deci, trebuie să-ți spun că nu se pot accepta, însă, în același timp, fiindcă vorbim de ceea ce este uman”

I.V.: Tu însuți ești teolog și ai volume, și comentezi, și faci teologie. Cum poți explica, cum putem explica, teologic și uman, ipostaza unui om care e în casa cuiva, care este prietenul lui, și după ce pleacă de la cafea sau ceai, și după povești în care împărtășești, sau dai sentimentul că sunt valori comune, te apuci și notezi și transmiți tot ce s-a întâmplat. Uman, cum se poate explica asta?

D.H.I.: Ionuț, uman nu se poate explica, sau cel puțin eu nu pot să-mi explic uman ceea ce s-a întâmplat. Însă, în același timp, trebuie să afirmăm imediat că situațiile, problemele care erau atunci, sunt pentru noi astăzi foarte greu de explicat. Eu care le-am trăit, deși eram copil, îmi este foarte greu să-mi explic anumite momente, anumite situații din viața noastră, a tuturor lucrurilor care se petreceau atunci, și pe care dacă eu le povestesc astăzi, generația mai tânără nu le-ar putea accepta și ar spune că sunt invențiile mele. Până la un anumit punct, acești oameni au fost nevoiți să le facă. Sunt diferite situații. Deci, trebuie să-ți spun că nu se pot accepta, însă, în același timp, fiindcă vorbim de ceea ce este uman, de ceea ce este omenesc, trebuie să le accepte prin greutatea timpului și nu, până la urmă, cei care au făcut acest lucru sunt 100% vinovați, mai vinovați sunt cei care i-au obligat pe aceștia să facă aceste lucruri.

I.V.: Crezi că i-ar fi iertat?

D.H.I.: Ah, cu siguranță. I-ar fi iertat, însă ar fi fost foarte mâhnit. De iertat i-ar fi iertat, fără niciun fel de discuție.

Cum reacționa Părintele Stăniloae la episoadele în care colegii îl raportau Securității? Dumitru Horia Ionescu: „Niciodată el nu a fost perturbat de lucrurile care se întâmplau în jurul lui, însă era în același timp, cum să vă spun, mâhnit, însă iertător.”

I.V.: El avea o liniște, era deasupra unor chestiuni de tipul ăsta, avea o voce egală, nu se răstea, nu țipa, nu avea crize de personalitate, cum se întâmpla în cazul altor colegi. Nu dăm nume, persoane importante. Și tu faci observația asta undeva, deși te-ai străduit când erai în școală să-l iriți cu notele sau cu o anumită abordare mai superficială, măcar asupra câtorva materii, rămânea calm. Care era secretul acestei liniști interioare? Cum de era senin chiar în epoca aia în care nu era vorba despre seninătate?

D.H.I.: Felul cum el își concepea credința în Dumnezeu, felul cum el se ruga, rugându-se atât de mult și, cum spuneam, se ruga cu stăruință, dar fără înverșunare, îi dădea această libertate de a fi deasupra problemelor cotidiane existențiale. Nu îl afectau, nu îl atingeau. În momentul în care el avea acele momente, când tăcea, când el vedea că este aproape pe o altă lume, se ruga, și atunci, în momentul când ajungi la acest grad de rugăciune, lucrurile, aceste amărunte care sunt în jurul tău, nu te mai ating nicicum. Deci avea această putere și vreau să spun că această putere, pe care o avea, nu o folosea pentru a fugi de dificultățile zilei și de ceea ce era atât de neplăcut în lume. Însă, el, pur și simplu, prin rugăciune, avea această posibilitate de a le depăși și, în ultimă instanță, de a le rezolva pentru că știm că această liniște interioară, această putere sufletească, îți dă și puterea de a trece peste dificultățile acestea de zi cu zi. Niciodată el nu a fost perturbat de lucrurile care se întâmplau în jurul lui, însă era în același timp, cum să vă spun, mâhnit, însă iertător, pentru că asemănător cu aceste informații care erau date la Securitate, el avea și această problemă a unor colegi de la Facultatea de Teologie, de la Institutul Teologic, care îl, putem să spunem, dușmăneau și care îi provocau diferite probleme în discuțiile din cancelarie, în diferite momente ale activității în comun, ale Consiliului Profesoral, însă…

Calea către o teologie mai credibilă

I.V.: Ce îi reproșau colegii?

D.H.I.: Întâi și întâi îi reproșau faptul că nu preda teologia de o manieră scolastică, pentru că el depășise această fază. Erau profesori buni, că studii serioase în străinătate, însă, care vedeau teologia ca pe un fel de continuare a filozofiei. În orice caz, ca o știință umanistă, care poate să fie foarte clar definită în niște reguli teoretice bine ancorate în o argumentație de tip speculativ. Bunicul a depășit această fază. El preda studenților teologia așa cum este la Sfinții Părinți, așa cum Sfinții Părinți au primit această revelație de la Dumnezeu și atunci a bineînțeles că teologia lui nu era una în definiții, ci era una în viață, în experiența Sfinților. Din acest motiv era mai credibilă. Din păcate, colegii săi nu au putut să facă acest salt.

I.V.: Vorbești de colegii de la Sibiu sau de la București?

D.H.I.: Și, și, însă mai ales cei de la București. Cei de la București, într-adevăr, au fost șocați multă vreme, ani de zile, de felul cum bunicul înțelegea să predea teologia. Ca nivel de supărare, cred că l-ar fi supărat la fel de mult și delațiunea ca și această foarte nedreaptă critică și injustă critică a colegilor săi. Dar nu l-a afectat, nu l-a traumatizat și nu a fost niciodată, să zicem, nu a trecut niciodată într-o zonă în care liniștea și dorința lui de a se ruga să fie perturbate din aceste motive.

I.V.: Nu trebuie să dăm nume, dar parcurgând dosarul sau măcar o parte din el, e posibil ca o parte din delațiuni să aparțină unor colegi?

D.H.I.: Nu pot acum să spun aceste lucruri, adică este orice posibil, nu știu.

Cum interpretează nepotul Părintelui Stăniloae reacțiile din presă legate de recenta canonizare? „A scris foarte clar împotriva legionarilor și a luat poziția foarte clară împotriva legionarilor!”

I.V.: Te-au deranjat înaintea momentului sau imediat după decizia Sfântului Sinod al Bisericii de canonizare anumite comentarii care au apărut în presă legate de trecutul său?

D.H.I.: Cum să spun, ceea ce m-a deranjat a fost că nu au fost situate într-un veritabil context istoric. El este o personalitate care s-a născut la începutul secolului trecut, a trăit până în anul 1993, deci practic a parcurs acest secol. Un secol dificil, un secol cu mari probleme, cu marile crime ale nazismului și ale fascismului.

I.V.: Cu ispite istorice, dacă putem spune.

D.H.I.: Cu ispite istorice. Și el era atunci directorul unui organ al Mitropoliei Ardealului, care se numea Telegraful Român. A fost ceva pe care nu a făcut-o cu foarte mare bucurie, ci mai degrabă pentru că a fost rugat de Mitropolitul Bălan. Acel ziar reflecta starea politică din acele timpuri. Însă, ceea ce pentru mine a fost, să zicem, cumva exagerat, dacă pot să folosesc acest cuvânt, este faptul că a fost acuzat de a fi legionar în condițiile în care el chiar acolo, în Telegraful Român, a scris foarte clar împotriva legionarilor și a luat poziția foarte clară împotriva legionarilor. Și ceea ce este și mai important, dacă ar fi fost legionar, el ar fi fost arestat cum au fost arestat și ceilalți legionari în `45, în `48, în `51, `52. Pe el nu l-a arestat nimeni în această perioadă și el nu a fost trecut în nicio listă pe care noul guvern o considera ca fiind cea a legionarilor. A fost arestat în 1958 în legătură cu Rugul Aprins, și știm, de asemenea, că în momentul în care el a fost eliberat de la Aiud, s-a scris pe dosarul lui, mi se pare chiar acel comandant Crăciun a scris „Stăniloae nu este legionar.”

I.V.: Acolo cineva a șters și a adăugat, a șters acel „nu”.

D.H.I.: Acel „nu”, da, nici ei nu știau prea bine, bănuiesc, însă repet, nu a fost așezat, nu a fost contaminat ca legionar în momentul în care s-a schimbat regimul politic și sunt convins știindu-l, dacă ar fi știut el în anii 30 ceea ce se întâmpla în timpul războiului, ororile care au fost făcute, crimele pe care nazismul și fascismul le-a făcut, cu siguranță că nu ar fi procedat în felul acesta. A fost o tentație a anilor `30 care, din păcate, într-un fel sau în altul, a pus amprenta asupra multor intelectuali din acea perioadă, nu numai în România, în toată Europa, cu siguranță că după aceea, în anii `40, nu ar mai fi scris ceea ce a apărut acolo în Telegraful Român și cu siguranță că după aceea a fost foarte, foarte lămurit de grozăviile pe care aceste sisteme le-au adus în lume. Am mărturiile mele în acest sens.

Părintele Stăniloae către nepotul său, despre atrocitățile din secolul XX: „aceste lucruri nu mai au voie să se mai întâmple vreodată”

I.V.: Asta vreau să te întreb, înainte de a pleca tu în Germania, ați vorbit, cum a văzut părintele, secolul XX, bucățile mari din secolul XX, cele două totalitarisme, să zicem, pe care le-a traversat viața lui?

D.H.I.: Bineînțeles că am vorbit, mai ales că eu eram pasionat de istorie și asta de când eram destul de mic. Asta nu o să uit niciodată, pentru că am avut, cred că era în 1967 sau cel mai târziu în 1968, Magazin istoric a scris, au fost două sau trei numere, în care au arătat adevărul în ceea ce privește Mișcarea legionară, cu mai multe articole scrise de specialiști, adică era într-adevăr o abordare foarte științifică a crimelor pe care legionarii le-au comis. Le-am citit împreună, adică el a văzut Magazin istoric pe care îl citeam eu, încă locuiam împreună, l-a citit și el și după aceea mi-a spus, într-adevăr ceea ce este scris aici este adevărat. Atunci mi-a spus, „aceste lucruri nu mai au voie să se mai întâmple vreodată”, este ceea ce mi-a spus și mi-a spus-o cu o fermitate și cu o convingere care este absolut reală și pe care eu am simțit-o și care și mie mi-a dat acest sentiment că asemenea lucruri nu mai au voie să se mai repete. După aceea a fost, eram puțin mai mare și a fost un alt mic incident. Era primăvara și ne-am dus împreună într-o dimineață să ne plimbăm în Cișmigiu, aveam foarte mult de învățat și el a zis „lasă acum totul, hai să ne plimbăm puțin ca să poți și tu să respiri puțin, să vezi ce frumos este acum primăvara” și pe drum înapoi de la Cișmigiu ne-am întalnit cu un domn, nu știu cine era, însă am văzut că bunicul meu era foarte rezervat și chiar puțin iritat, ceea ce pentru el era neobișnuit, fiindcă de regulă socializa cu foarte mare plăcere. A spus „da, mulțumesc,” „sunteți cu nepotul”, „da suntem la plimbare, la revedere” și asta a fost și după aceea mi-a spus „da, acesta este un fost legionar și după aceea mi-a spus poate vor înțelege și ei vreodată tot ceea ce au făcut.” Deci într-adevăr, delimitarea lui față de acest om a fost atât de evidentă încât nici măcar nu a dorit să aibă o convorbire banală pe stradă. A fost  foarte rezervat, reticent, foarte rezervat. Acestea sunt realități pe care le-am trăit eu, deci contextul istoric trebuie văzut și de asemenea trebuie văzut felul cum el s-a purtat cu mine și felul cum el mi-a explicat mie, copil fiind și adolescent fiind, toate aceste momente teribile din istoria noastră tragică din anii `30 și după aceea din anii `40.

Dumitru Horia Ionescu: „A împiedicat doi colegi profesori să ducă studenții de la Teologie în timpul rebeliunii legionare să facă diferite dezordini pe străzile din Sibiu”

I.V.: Perioada `45-`89, cea mai mare parte din viață lui, cum a văzut-o? Imaginea lui asupra comunismului românesc în etapele lui, cum a fost?

D.H.I.: Nu i-a fost ușor, asta trebuie s-o spunem.

I.V.: Pentru că sunt și anii de detenție atunci.

D.H.I.: Întâi a fost nevoit să părăsească un post de rector al Academiei Teologice din Sibiu, pe care îl iubea foarte mult. Și aici este iarăși un lucru care se știe, care este de fapt o ironie a istoriei, pentru că el a împiedicat doi colegi profesori să ducă studenții de la Teologie în timpul rebeliunii legionare să facă diferite dezordini pe străzile din Sibiu. Acești doi profesori după ce au fost consultanți în noul departament al cultelor, care fusese organizat de către noua conducere comunistă, și aceștia doi l-au urât atât de mult, încât au insistat pe lângă Petru Groza ca el să fie îndepărtat de la postul de rector. Și atunci, fiindcă nu mai a avut acest post, el s-a hotărât să vină la București, pentru că vedea viitorul lui destul de dificil la Sibiu. Deci aceasta a fost o primă problemă, după aceea în anii `50. Mai ales mama a suferit foarte mult fiind fiică de profesor de teologie și de preot. Nu a fost niciodată dată afară de la Facultatea de Fizică și acest lucru este iarăși de fapt o dovadă că bunicul meu nu a avut o activitate politică în interbelic, care să facă de așa natură încât și mama mea să fie considerată ca fiind un element periculos democratic și care să fie exclusă de la învățământ universitar, ceea ce s-a întâmplat cu copiii altora, care, într-adevăr, fuseseră legionari sau angajați în conducerea antonesciană, care a urmat dictaturile legionare.

Cine face lumină în disputa despre Rugul Aprins?

I.V.: Apoi a venit anul `58, anul cel mai greu…

D.H.I.: Anul `58 a venit ca urmare a problematicii legate de Rugul Aprins, însă acest lucru știm că tot ce a fost, să zicem o represiune împotriva a unui grup de intelectuali creștini, nemaiavând nimic de a face cu activitățile politice dinainte de primul de al Doilea Război Mondial. Deci este cu totul și cu totul altceva…

I.V.: Grupul de la Antim.

D.H.I.: Zona Antim, zona Rugul Aprins, din care el nu a făcut parte, asta trebuie să repet încă o dată. Nu s-a văzut niciodată ca fiind membru al Rugului Aprins, pentru că avea, de fapt, o altă preocupare. Toți cei care erau în Rugul Aprins doreau să găsească propria lor formă de evlavie împreună prin această împreună rugăciune a Rugului Aprins. Bunicul meu a conferențiat, după aceea vorbea foarte des despre ceea ce credea el că este credința adevărată, însă nu era interesat prin însăși esența pregătirii sale teologice și prin evlavia lui, nu avea niciun sens să fie de fapt membru al Rugului Aprins. Dar această prietenie cu acești intelectuali…

I.V.: De cine era mai apropiat din grup?

D.H.I.: De Mironescu, bineînțeles.

I.V.: Alexandru Mironescu.

D.H.I.: De Mironescu, aveau legături de familie, chiar și cu frații Joja, cu, bineînțeles, părintele Benedict, era în legătură cu toți, se vizitau, această emulație intelectuală l-a atras foarte mult la București și l-a făcut să rămână la București pentru că prin `54-`55 Mitropolitul Bălan a propus o reîntoarcere la Sibiu, pe care el, a refuzat-o tocmai din acest motiv, fiindcă era în legătură cu această viață intelectuală interesantă, care era la București, și pe care nu ar mai fi găsit-o la Sibiu. Pot să spun că, într-adevăr, toți membrii Rugului Aprins i-au fost prieteni sau în orice caz cunoștințe. Da, cu Daniel Sandu Tudor, atât bunicul meu cât și mama mi-au spus că el era o personalitate diferită. Era uneori un om complicat, deci cu el n-aș fi putut spune că era prieten, însă de cunoscut îl cunoștea în orice caz.

I.V.: Daniel Turcea?

D.H.I.: Pe Daniel Turcea l-a cunoscut și l-a iubit și i-a iubit foarte mult poezia, a considerat că este poate marele nostru poet creștin, și îi invit și cu această ocazie pe toți cei care doresc să afle să citească cu adevărat teologie creștină, poezie creștină, să-l citească neapărat pe Daniel Turcea, este un poet fenomenal.

Cât de apropiat a fost Dumitru Stăniloae de Andrei Scrima?

I.V.: Cu Andrei Scrima în ce relație a fost?

D.H.I.: Cu Andrei Scrima s-au cunoscut dacă am înțeles bine cu o seară sau cu două seri înainte de a pleca la Paris, a venit pe la noi pentru a se despărți în mod special de bunicul meu și de ai mei, venea deci la noi în vizită. Eu, bineînțeles, nu existam pe vremea aceea. După aceea nu s-au mai văzut și nici eu nu pot să spun nimic despre Andrei Scrima, pentru că nu l-am cunoscut personal, deci nu știu. A fost doar un singur lucru. Mama odată mi-a spus: „am văzut un film cu Richard Chamberlain și era un film de spionaj. Richard Chamberlain avea acolo o tunsoare, avea așa, părul pieptănat pe spate” și era, dacă am înțeles bine, felul în care se pieptăna și Andrei Scrima și după aceea mi-a spus: „m-am gândit în seara asta, în tot acest film m-am gândit cumva neîncetat la Andrei Scrima.” Deci cam acestea sunt datele poate puțin prozaice pe care le-am despre Andrei Scrima.

I.V.: Până în ce an a mers părintele ca profesor la Facultatea de Teologie pe Sfânta Ecaterina?

D.H.I.: A mers multă vreme deci practic până în 1978-1979, s-a dus până la prezentarea tezei de doctorat a acestor doctoranzi care au fost generația Prefericitului Părinte Patriarh. Deci aceasta a fost ultima lui generație. După aceea…

I.V.: Până la începutul anilor `80.

D.H.I.: De la începutul anilor `80 nu a mai continuat. Probabil că ar fi putut încă să continue, însă deja ajunsese la o anumită vârstă.

I.V.: Pe Părintele Galeriu nu l-a cunoscut îndeaproape.

D.H.I.: Ba da, părintele Galeriu a fost doctorandul său.

I.V.: Jertfă și răscumpărare…

D.H.I.: Este sub coordonarea părintelui, cu siguranță.

I.V.: Pentru că părintele Galeriu a susținut în `72, `73.

D.H.I.: Cu siguranță bunicul meu a fost părintelelui Galeriu îndrumător la teza lui de doctorat, indiscutabil, cu siguranță.

De ce s-a oprit pentru un timp retipărirea lucrărilor lui Dumitru Stăniloae? Dumitru Horia Ionescu: „A  trebuit să luăm o pauză care a fost o pauză administrativă, legată de faptul că nu mai era clar cum poți să îi pui numele pe carte, și acesta este de fapt un lucru foarte important, pentru că acum de acum încolo el și ca Autor este Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae și acest lucru va fi așezat pe copertă”

I.V.: Acum am vorbit despre cărți… Mai arătăm câteva. Este și această reeditare, pe care a făcut-o Răzvan Bucuroiu, Lumea credinței, la Editura Anastasia, o carte care a avut un mare succes în epocă, Șapte dimineți cu părintele Stăniloae, convorbire realizată de Sorin Dumitrescu și acest volum Cele mai frumoase comentarii la Filocalie ale părintelui Dumitru Stăniloae, selecția textelor de Georgeta Anca Ionescu. Sunt câteva apariții să zicem relativ recente care întregesc acest profil. Dincolo de acest volum, dincolo de aceste memorii, edițiile critice, opera părintelui, în ce în ce stadiu vor continua să apară la editura Patriarhiei? Ce știi despre asta?

D.H.I.: În orice caz suntem acum în acest stadiu în care putem în sfârșit să reluăm publicarea operei Omnia a bunicului meu. A  trebuit să luăm o pauză care a fost o pauză administrativă, legată de faptul că nu mai era clar cum poți să îi pui numele pe carte, și acesta este de fapt un lucru foarte important, pentru că acum de acum încolo el și ca Autor este Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae și acest lucru va fi așezat pe copertă. Începem cu studiile teologice pe care el le-a scris de-a lungul anilor în revistele teologice. Deci așa numita să zicem presa teologică, cum zicem noi, are foarte multe studii și articole apărute în diferitele reviste teologice, începând din anii `50 și până când a trecut la domnul. Aceasta vor fi grupate probabil cronologic; este foarte greu să găsești formula ideală dar probabil că vor fi grupate cronologic în mai multe volume. Vor fi după aceea reeditările și, de asemenea, va fi și un foarte mic volum, care are pentru mine un aspect deosebit de important. Când eram eu în anul trei la Teologie, era prin 1980-81, vorbeam foarte des, adică vorbeam zilnic despre ceea ce fac, ceea ce studiez, ceea ce învăț, ceea ce înțeleg. El mă ajuta foarte mult. Era foarte bucuros că eu studiam teologia și am avut niște nelămuriri, deci nu aș spune într-un sens negativ, însă ceva, ceva, parcă nu înțelegeam în mariologie și atunci el a scris pentru mine un mic studiu de mariologie, pe care mi l-a făcut cadou și pe care eu l-am citit. A fost pentru mine extrem de ajutător. M-am hotărât acum să public și acest text, care este absolut inedit.

Inedit: tratatul de mariologie scris de Dumitru Stăniloae pentru nepotul său, în curând va vedea lumina tiparului

I.V.: Este inedit. Asta voiam să te întreb.

D.H.I.: Este inedit, până când l-am ținut pentru mine, dar cred că acum este momentul de a-l prezenta, de a-l arăta publicului. Deci nu este o carte, să zicem, propriu-zis de teologie, este un studiu explicativ pe care un bunic teolog îl scrie pentru un nepot mai puțin teolog, mai nevrednic teolog, însă cred că tocmai acest fapt, că nu este un nivel atât de înalt, va fi foarte ajutător pentru cei care vor într-adevăr să adâncească puțin această foarte frumoasă parte a teologiei, care este mariologia.

Cine i-a cerut lui Dumitru Stăniloae să reia disputa cu Lucian Blaga și de ce Părintele a refuzat să o facă?

I.V.: Polemica lui cu Lucian Blaga cum am vedea-o astăzi? Cum crezi că ar vedea-o astăzi?

D.H.I.: Bănuiesc că ar putea să fie din nou și ar putea să fie din nou la același nivel intelectual și politicos care a fost și atunci făcut. S-a vorbit foarte mult și s-a vorbit foarte mult din diferite contexte, care nu sunt, iarăși, foarte bine legate de ceea ce a fost cu adevărat. Un lucru îl știu foarte bine de la mama. Ea era tot așa, bunicul meu avea acest cult al plimbării, îi plăcea foarte mult să se plimbe și împreună..

I.V.: În București prin cartier.

D.H.I.: Nu, de data aceasta era la Sibiu, sub Arini. Deci vorbim de perioada în care a scris, Lucian Blaga era acolo refugiat, fiindcă facultatea de la Cluj s-a refugiat la Sibiu după dictatul de la Viena și s-a întâlnit cu Lucian Blaga și s-au plimbat împreună. Deci au stat de vorbă poate o oră la un nivel foarte colegial, prietenos, adică mama nu a sesizat nimic care să fie cumva neașteptat sau nepotrivit în discuția lor. Deci a fost o gândire a unui filosof față de gândirea unui teolog, legată de această problemă a existenței lui Dumnezeu. Ca să sistematizez aici bunicul meu i-a reproșat lui Blaga această idee, cum poți să susții că Dumnezeu este un fricos? Cum spune Blaga, Dumnezeu este Marele Anonim care se ascunde. De ce se ascunde? De ce îi este frică? Cum putem noi să îi atribuim lui Dumnezeu niște sentimente care sunt eminamente omenești. Argumentația sa are această, să zicem, valoare intrinsecă, însă din punct de vedere teologic un teolog are dificultăți în a înțelege și a accepta o asemenea ipoteză și este ceea ce bunicul meu a făcut, a combătut sau poate că este prea mult spus, a combătut, a prezentat o altă formă a felului cum noi trebuie să înțelegem raportul nostru cu Dumnezeu. Dar a fost ceva care era, cum să spun, de asemenea legat de activitatea lor doi, din punct de vedere academic și din punct de vedere, aș putea să o numesc, chiar științific. Deci ei și-au expus niște puncte de vedere. Nu au fost identice, însă fiecare și-a dat părerea, așa cum credea el că este mai bine. Ceea ce s-a întâmplat în 1990, și nu știu dacă cunoști acest amănunt. O cunoaștem amândoi pe doamna Elena Moise Solunca. Ea ne-a povestit, a fost odată împreună cu bunicul meu la filozoful care era atunci membrul al Academiei și era chiar vicepreședintele Academiei.

I.V.: Gheorghe Vlăduțescu, a fost profesor la filozofie și vicepreședinte al Academiei.

D.H.I.: Vorbind de Vlăduțescu, de profesorul și academicianul Vlăduțescu, și în cadrul acestei discuții, academicianul Vlăduțescu i-a propus bunicului meu să reia această dispută, și bunicul meu, conform cu ceea ce doamna Solunca ne-a povestit, a spus „nu pot. Blaga a murit.”

I.V.: Nu mai am cu cine să polemizez…

D.H.I.: Nu a vrut să dea o poziție nouă în condițiile în care Blaga nu mai avea posibilitatea să răspundă, și cred că acest lucru este semnificativ.

De ce în Teologie simți că ești mereu la începuturi?

I.V.: Spune atunci când a primit titlul de doctor honoris causa al Universității București în 22 iunie 1992, spune părintele, „când terminând liceul m-am hotărât să merg la Teologie îndemnat stăruitor de mama mea, soră și nepoată de preot, un coleg m-a întrebat: ce vei face acolo, n-ai ce învăța o jumătate de zi. Acum câțiva ani am spus, am studiat teologia zeci de ani și sunt mereu la început atât în aspirația spre cunoaștere cât și în cea a progresului moral. Ai dreptate, mi-a spus el acum după ce funcționase o viață întreagă ca profesor la o altă facultate”, că după o viață de studiat Teologia spunea că este la început. Așa o fi și cu sfințenia… Experimentăm fără să cunoaștem asta. E mereu un început… și Sfântul scoate, cum să zicem, ce e mai bun, sămânța aia de divină, care este în fiecare?

D.H.I.: Bănuiesc, nu pot să îmi dau cu părerea, să spun că am o părere autorizată asupra sfințeniei, pentru că este ceva care cu siguranță nu mă va privi niciodată și Doamne, îți mulțumesc, că…

I.V.: Ești sigur de asta.

D.H.I.: Sunt absolut sigur, sunt cât se poate de sigur de ceea ce afirm. Deci nu pot să spun decât să dau un răspuns care poate să fie iarăși la nivel speculativ. Pentru el intrarea în Teologie a fost de fapt intrarea în acest minunat univers al Sfinților Părinți și acest univers este atât de frumos, atât de duhovnicesc, atât de spiritualizat, încât această experiență am făcut-o și eu la nivelul înțelegerii mele. De fiecare dată când citești operele unor anumiți sfinți, hai să luăm pe Sfântul Simeon Noul Teolog… dar este pur și simplu o alegere acuma… care este despre….

I.V.: Care a scris Imnele iubirii…

D.H.I.: De fiecare dată când citești scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog ajungi la o altă înțelegere și aceasta este faptul că nu tu, ca om, nu ai posibilitatea de a înțelege de la bun început cuvântul lui Dumnezeu, așa cum a fost el revelat, adică aș spune șoptit, la urechi, de către Dumnezeu, șoptit la urechea unui sfânt, și atunci îți trebuie mai multe lecturi pentru a putea încetul, cu încetul, să ajungi într-adevăr să înțelegi sau să încerci să înțelegi aceste nemaipomenite bogății spirituale care sunt cuprinse în aceste texte. Ocupându-se de Teologie el a înțeles foarte bine acest lucru de aceea a și revenit de multe ori asupra unor tratate de Teologie, pe care a încercat o a doua oară să le comenteze, tocmai prin faptul că a ajunsese la un alt nivel de înțelegere al acestor texte. Aceasta a vrut el să spună că, de fapt, ceea ce îmi spunea și mie când eram eu student, îmi spunea „bun, acum te vei introduce în Teologie însă vei avea încă foarte multe de citit până când să ajungi să începi să înțelegi puțin din teologie.”

Stăniloae, un filosof înainte de Filocalie?

I.V.: Filocalia e ceea care a schimbat cumva, e un moment, e cotitura în viața sa…

D.H.I.: Neîndoios, pentru că până la Filocalie a fost un, să zicem, putem să spunem, poate un filosof creștin sau poate un teolog preocupat și de sferele filozofice. Prin intrarea în Filocalie el devine ceea ce putem să spunem filocalic, și sper să nu pară banal acest lucru, pentru că a fi filocalic înseamnă într-adevăr a înțelege și a trăi textele Sfinților Părinți. Deci a depășit stadiul de teolog în sensul curent al cuvântului și a încercat, într-adevăr, să ajungă foarte, foarte, cât mai aproape de Dumnezeu, atâta cât ne este nou îngăduit. Marii teologi sunt cei care se apropie de cuvântul Domnului, așa cum, de exemplu, Sfântul Grigore Palama înțelege că, poate la un moment dat, poate undeva, să deslușească energiile necreate, luminile necreate. Așa și fiecare dintre noi ajunge la un moment dat să fie mai aproape de esența adevărului creștin, de ceea ce Dumnezeu, în iubirea Sa, a vrut să ne destăinuiască și este după puterea fiecăruia și după dorința fiecăruia și după strădania fiecăruia de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu. Din acest punct de vedere el a depășit stadiul de teolog, fiind într-adevăr un om evlavios, care într-adevăr, a iubit universul Sfinților Părinți, și aceasta este de fapt viața lui, așa cum a apărut, s-a dezvoltat, până în momentul în care a trecut la Domnul.

Sfântul a cărui meserie i-a fost și hobby

I.V.: Pe dimensiunea lumească, ludică a sa, care a fost, să zicem, un hobby, un lucru care îi făcea mare plăcere, o pasiune.

D.H.I.: Nu avea…. Deci hobby-ul era să traducă și să scrie. El a avut șansa aceasta, ca meseria să-i fie și hobby, neîndoios, altfel nu ar fi avut aceasta stăruință să te trezești în fiecare dimineață pe frig, la 5 dimineața, și să începi să traduci mai departe din Sfântul Palama sau din Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dar îi plăcea foarte mult să sta de vorbă cu oameni interesanți, nu neapărat intelectuali, fiindcă nu veneau să-l viziteze doar intelectuali, veneau oameni diferiți, însă de multe ori îl vedeai cum discuțiile cu diferiți parteneri de convorbire începeau din ce în ce mai mult să îl  atragă. Urmărea cu foarte mare interes activitatea culturală, cea a scriitorilor, cea cineaștilor, mergea la teatru, mergeam împreună la cinema, am văzut foarte multe filme împreună. Îi plăcea, de asemenea, să asculte muzică. Am fost la concerte împreună, deci avea activitatea unui om care este pasionat de ceea ce noi înțelegem ca fiind frumos. Deci într-adevăr filocal.

Nepotul Sfântului Dumitru Stăniloae, între România și Germania: „acasă, și locurile în care am copilărit sunt foarte importante pentru mine, și sper, în continuare, să am această posibilitate de a fi nu între două lumi”

I.V.: Tu ai plecat în Germania. Ai lucrat la o editură foarte mulți, mulți ani. Editură importantă în Germania. Din toate drumurile tale, unde te simți cel mai bine? Pe Calea Moșilor, când erai copil, adolescent, sau în Germania, sau unde e acasă pentru tine, la Vlădeni? Pe unde ai fost recent… Unde, unde te simți cel mai confortabil?

D.H.I.: Aș vrea să spun că peste tot și acesta este un paradox care și mie îmi este foarte, foarte greu de explicat. Doresc să reușesc să zicem așa ca o albină, să iau ceea ce este mai frumos din toate locurile pe unde am fost și unde sunt. De exemplu și orice fel de vizită la Vlădeni este pentru mine un eveniment, fiindcă imediat mă reașez în acele momente fericite, pe care le petreceam acolo, și încerc să îmi imaginez cum era lumina de atunci, față de lumina de acum, și spuneam, „uite acel lucru s-a întâmplat acum aproape 50 de ani și era soare, era lumină, măgura Codlei se vedea într-un anumit fel”. Deci încerc să fac această transpunere. După aceea, când sunt în Germania, încerc să găsesc lucrurile care sunt, de asemenea, acolo, foarte interesante, fiindcă găsești foarte multe lucruri interesante în cultura germana, și cumva vreau să încerc să mă străduiesc să le explic pentru cei care îmi citesc articolele aici în România. De asemenea ceea ce văd și îmi place aici în România, deci această sociabilitate, deci oamenii aici sunt altfel, sunt mult mai sociabil, sunt mult mai credincioși, sunt mult mai deschiși către o anumită formă de evlavie. Toate aceste lucruri încerc să le explic prietenilor mei spunându-le că „uite, există și această posibilitate de a te apropia poate mai mult de Dumnezeu.” Bineînțeles pe cei care interesează acest lucru, deci nu aș putea să spun că mă văd neapărat numai într-un singur loc acasă, și nu aș putea să spun că am, să zic, o preferință cu totul și cu totul specială asupra unui anumit loc. La Freiburg am lucrurile așezate, fiindcă acolo am stat până acum cel mai mult. Deci am o anumită comoditate, o anumită rutină, care îmi face ca viața să fie puțin mai ușoară. Însă acesta este motivul pentru care vin, vin și mă reîntorc, și iarăși vin în România pentru că nu aș putea să trăiesc fără aceste reveniri în ceea ce este într-adevăr acasă, și locurile în care am copilărit sunt foarte importante pentru mine, și sper, în continuare, să am această posibilitate de a fi nu între două lumi, ci în două lumi care pot să fie de o manieră foarte, foarte frumoasă, și interesante, complementare.

Dumitru Horia Ionescu despre Catedrala Neamului: „faptul că unii sunt pentru și alții sunt contra, și alții sunt indiferenți, este, de fapt, ceea ce trebuie să fie”

I.V.: Ai fost la Sfințirea Picturii Catedralei Naționale, ai și scris un articol despre asta, și făceai o paralelă interesantă, spuneai că dacă Notre Dame, dacă Franța unde e stat laic, a refăcut catedrala, că practic a fost o refacere din temelii a catedralei în urma incendiului devastator, iată că și România oferă un exemplu, un reper extraordinar. Ți se pare că este proiectul centenarului, ca să zic, că de fapt în 2018 a fost prima sfințire?

D.H.I.: Neîndoios, este ceea ce nu aveam și ceea ce acum avem, și dovadă pentru acest lucru este faptul că încă de atâtea zile, catedrala este deschisă pentru a fi vizitată și încă mai vin pelerinii și noaptea de peste tot să o vadă. Deci este într-adevăr, sincer să fiu, poate că este și pentru mine o surpriză, acceptanța pe care publicul o are, și spun numai între ghilimele, publicul, deci oamenii interesați… au pentru catedrală… și știți întotdeauna oamenii sunt cei care decid într-un fel sau în altul. Faptul că ei au luat această decizie de a vizita catedrala și de a o considera ca fiind parte din sufletul lor înseamnă că a fost într-adevăr ceea ce le lipsea. Dacă ar fi fost ceva care nu era neapărat necesar nu ar fi venit. Nimeni nu stă în frig, totuși este frig, acum nimeni nu stă ore întregi în frig, să vadă ceva, un monument pentru care nu are niciun fel de afecțiune sufletească. Nu, deja ne-a intrat catedrala în suflet, și cred că acesta este lucrul cel mai important, și cea mai clară dovadă că aveam nevoie de ea, așa cum am scris în acest eseu. Deci a fost ceva, ce am spus, foarte spontan. Încă o dată, repet, nu este o catedrală mare, pentru că nu este o catedrală care să strivească. Este, într-adevăr, un lăcaș de cult, în care te simți ocrotit și iarăși, spun acest lucru, este cred într-adevăr foarte, foarte bine legat de această aspirație, către ceruri, pe care noi, românii, o avem de multe ori fără să ne dăm seama. Avem o legătură duhovnicească cu cele care sunt sus acolo, în rai, și acum avem posibilitatea să demonstrăm că acest lucru ne-a rămas mai departe în suflet, așa cum gândeau și înaintașii noștri. Este bine că avem catedrala aceasta… Bun, au fost dezbateri. Cred că este un semn foarte sănătos de democrație, pe care noi îl practicăm aici. Acum după atâția ani de teroare comunistă, faptul că unii sunt pentru și alții sunt contra, și alții sunt indiferenți, este, de fapt, ceea ce trebuie să fie, pentru că fiecare are dreptul să își spună o părere, însă bucuria aceasta și acest entuziasm de a sta la coadă, repet, este dovada că această catedrală a fost exact ceea ce nouă ne trebuia acum. Și este poate un sfârșit de secol, într-un anumit fel, și un început de alt secol. Să sperăm. Mi-ar plăcea să fie așa.

I.V.: Îți mulțumesc mult pentru prezența ta.

D.H.I.: Eu îți mulțumesc.

I.V.: Și te mai aștept să mai discutăm poate despre lumea intelectuală a anilor `60-70 la București; știu că și părintele Stăniloaie avea foarte mulți apropiați, prieteni care îl vizitau. Predicile lui de la biserica de lângă Sfântul Gheorghe Nou.

D.H.I.: La Biserica Răzvan.

Dumitru Horia Ionescu despre podcastul Avangarda și rolul dialogurilor culturale în spațiul public: „putem să facem trecerea dintr-o lume, care se duce pe încetul, și o lume care vine, iarăși, pe încetul.”

I.V.: La Biserica Răzvan. Ai cunoscut tu însuți foarte multe nume importante din literatura noastră și cred că ar merita pentru cei de astăzi să readucem figurile unora dintre ei. Dar despre aceasta, cum se zicea la Telenciclopedia, în anii 80, în episodul următor. Îți mulțumesc mult și aș vrea în finalul acestei a doua părți a discuției noastre, să te rog să adresezi un gând, o urare.

D.H.I.: Întâi și întâi sunt convins că pentru fiecare dintre noi a urmări episod de episod acest podcast este o îmbogățire sufletească, și este, în același timp, tot timpul, o tradiție de care noi avem nevoie. Vorbim în diferite feluri despre tradiție, însă acest podcast, aceste dialoguri pe care tu le propui, ni le propui nouă celor care le ascultăm și le citim. Această tradiție este de fapt într-adevăr esența a ceea ce noi am avut, am trăit, trăim acum și încercăm să ducem mai departe. Și dragă Ionuț, vreau să spun numai acest lucru, să-ți dea Dumnezeu sănătate, să ai din ce în ce mai mulți interlocutori care sunt și din generația tânără, astfel încât această ștafetă să meargă mai departe. Cred că aceasta este o sănătate intelectuală pe care trebuie noi să o avem și pe care trebuie să o cultivăm și pe care trebuie într-adevăr să o îngrijim ca să nu se piardă. Avem o tradiție de care suntem mândri. Nu tot ceea ce înseamnă tradiție este neapărat necesar de a fi dus mai departe. Însă aceste discuții pe care tu le porți sunt un semn, că într-adevăr putem să facem trecerea dintr-o lume, care se duce pe încetul, și o lume care vine, iarăși, pe încetul. Dar noi suntem acum obligați prin felul cum noi acționăm ca să dăm mai departe lumii care va veni ceea ce este de fapt frumos în sufletul nostru, și găsesc că acest podcast este la nivelul tehnologic de astăzi și la felul cum gândesc oamenii astăzi. E o formulă foarte potrivită pentru a realiza acest lucru de a face această trecere și dă-mi voie să îți fac un compliment. O faci foarte bine și asta nu înseamnă că vreau neapărat să mă mai aduci încă o dată aici în discuție, ci pentru că, știi, vorbim foarte des și spun de multe ori ceea ce mi-a plăcut și ceea ce nu mi-a plăcut în interviurile tale. Așa că sunt foarte convins că facem o treabă care ne ajută și care îi va ajuta și pe cei care vin după noi.

I.V.: Îți mulțumesc mult!

D.H.I.: Eu îți mulțumesc.

Post-ul Un dialog cu Dumitru Horia Ionescu, nepotul Părintelui Dumitru Stăniloae apare prima dată în Literatura de azi.

Doamna Ambasador Simona Miculescu și-a încheiat mandatul ca Președinte al Conferinței Generale a UNESCO, o poziție de prestigiu pe care a onorat-o cu inteligență, eleganță și o pasiune autentică pentru valorile diplomației și ale culturii. Simona Miculescu a fost invitată la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, în care a vorbit despre debuturile carierei sale diplomatice, despre meritele pentru care a intrat în echipa Președintelui Ion Iliescu, despre recordurile diplomatice ca prima femeie din România care este purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe, prima femeie din România care are rangul diplomatic de ambasador, prima femeie din România care reprezintă România la ONU, prima femeie din România care este delegat permanent ambasador la UNESCO, prima femeie din România și una dintre puținele în istoria UNESCO, care deține președinția Conferinței Generale a UNESCO. Din dialogul Ambasadoarei Simona Miculescu cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, aflăm și detalii exclusive despre colecția de artă a UNESCO și operele de artă românești care se află în acest patrimoniu inedit, dar și amănunte exclusive din reușita diplomatică și culturală a Președintei Conferinței Generale a UNESCO, pe final de mandat: o donație de 6 milioane de euro care asigură o bună parte din lucrările de digitalizare ale arhivei UNESCO, până acum realizate în proporție de 5%. Simona Miculescu povestește detalii din viața personală, sacrificii din viața de familie care au costat-o cu prețul succesului carierei de diplomat, dar și o igienă stoică de a trăi fiecare zi, în urma bombardamentelor la care a fost martoră în Irak, în timpul unei misiuni diplomatice. Un podcast despre bucuriile simple ale vieții și reușitele mari ale diplomației românești peste hotare.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Hb_ibeQ8AWI

Simona Miculescu către Ionuț Vulpescu: „dar tu ești mult prea adânc în sufletul meu ca Ionuț, pe care l-am îndrăgit din prima clipă”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Ca de obicei vă invit să vă abonați la canalul meu de YouTube pentru a fi notificați atunci când se încarcă un nou episod. Mai ales acest episod, în care am marea bucurie să o am invitată pe doamna ambasador Simona Miculescu. Doamna ambasador, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Simona Miculescu: Cu mare și foarte sincer drag, dragul meu Ionuț, și te previn că voi continua să te tutuiesc, așa cum fac de când te cunosc. Eu te-am cunoscut atunci când erai un tânăr discipol la Palatul Cotroceni, care era absolut minunat, absorbea tot ceea ce se întâmpla cu mare pasiune și mi-ai rămas în suflet ca Ionuț. Domnul ministru, domnul președinte care ai devenit ulterior, îți respect foarte mult posturile, dar tu ești mult prea adânc în sufletul meu ca Ionuț, pe care l-am îndrăgit din prima clipă. Așa că, dacă îmi permiți, voi face chiar publică această afecțiune și te voi tutui.

I.V.: Mulțumesc foarte mult și pentru ce spuneți acum și pentru asistența, pentru ghidajul de acum 20 și ceva de ani. O să ne referim și la aacel interval, la cele momente. La începutul anilor 2000, însă știu că vă place jazzul și în jazz nu știm niciodată ce urmează. Ca atare vom descoperi împreună scenariul acestei întâlniri. Ați făcut Facultatea de Litere la Cluj?

S.M.: La Cluj, la Babeș-Bolyai. Franceza-engleză, da.

I.V.: Franceză-engleză, Facultatea de Filologie. Cum erau acei ani la Cluj, la Babeș-Bolyai?

S.M.: Absolut fantastici. Nu numai pentru faptul că am avut dascăli foarte buni. Cei celebri erau la București, la Facultatea de Filologie din București, dar la Cluj am niște pedagogi excepționali. Rezultatele cunoașterii pe care am acumulat-o datorită lor le-am resimțit când am devenit profesor. Dar am avut, pe lângă studiile foarte intense, am avut o viață culturală extraordinară. Nu cred că ai cum să-ți aduci aminte sau să știi, dar exista pe vremea aceea, în anii 80, Festivalul Artei și Creației Studențești, care era absolut fantastic, de o diversitate culturală și artistică deosebită. Și eu eram și în trupa de rock a Universității, și în trupa de teatru a Universității. Eu, de fapt, dădusem la filologie în Cluj pentru că, puține lume știe eu, de fapt, am vrut să fiu actriță, și am vrut să dau la IATC. Deci e o poveste întreagă.

Simona Miculescu boicotată de familie, „din  foarte multă iubire” în demersul de a deveni actriță? „Dumnezeu a vrut ca eu să devin actriță pe scena lumii, nu pe scena de teatru”

I.V.: Ați vrut să fiți actriță?

S.M.: Da. Bun, deci deschid această paranteză, da.

I.V.: E o paranteză care merită deschisă.

S.M.: Știi, îmi place să spun că poate că Dumnezeu a vrut ca eu să devin actriță pe scena lumii, nu pe scena de teatru. Eu, încă din copilărie, din fragedă pruncie, am fost o mică artistă: eram recitatoare, prezentatoare, eram o mică glorie locală, la Satu Mare, în orașul meu natal și în regiune. Am câștigat toate concursurile posibile și iubeam, iubeam actoria foarte mult. Dar, când m-am apropiat de sfârșitul liceului, părinții mei — din foarte multă iubire, precizez —, temându-se că voi avea un eșec, pentru că erau doar cinci locuri pe țară și, de multe ori, conta foarte mult și originea socială, nu doar talentul, au complotat cu mentorul meu, un mare actor de la teatrul local din Satu Mare, domnul Ioan Tifor, să mă descurajeze, să-mi spună că nu crede că am șanse. Pentru că știau că pe el o să-l cred mai mult decât pe ei. Și complotul a funcționat — am renunțat cam ușor. Dar am ales facultatea de filologie din Cluj, ulterior, pentru că a venit în turneu, în Satu Mare, o trupă — „Ars Amatoria” — care era o trupă studențească de la facultatea de filologie din Cluj, care scria niște satire sociale de o subtilitate fenomenală. Cei din generația mea își aduc aminte foarte bine de „Școala ludică”. Ioan Groșan, Ion Vartic… Din păcate…

Declarație exclusivă: Simona Miculescu și Emil Hurezeanu au jucat teatru în studenție pe aceeași scenă

S.M.: Ah! Și, în acel turneu, eu cântam și folk, și pop, muzică ușoară. Iar în partea a doua a spectacolului era trupa de country music a secției de engleză a Facultății de Filologie. Și am zis: „Asta este facultatea unde vreau să mă duc”, pentru simplul motiv că aveau și trupă de teatru, și trupă muzicală foarte faină. Pe când am ajuns eu însă, am învățat pe brânci, am intrat prima la facultate, „Ars Amatoria” absolvise deja. A rămas domnul Vartic, dar dânsul a continuat cu o trupă de teatru, care s-a vrut urmașa trupei „Ars Amatoria”. Mi-aduc aminte cu mare drag că am jucat cu Emil Hurezeanu, înainte de a pleca el în Germania, în piesa Vițelul de Aur a lui Bulgakov. Am avut niște ani absolut minunați. De-asta vă spun că mi-aduc aminte cu mare, mare drag de ei — nu numai pentru formarea profesională.

I.V.: Emil Hurezeanu și Ioan Groșan și Ion Vartic erau legați de Echinox…

S.M.: Exact. Care este un titlu nobil. Era un titlu nobil, realmente. Deci am prins niște ani de efervescență.

I.V.: Și un spațiu de libertate.

S.M.: Exact. Pe care l-am creat cu multă subtilitate, exact cum făcea Divertis. Care, uitați-vă, în ce formă extraordinară sunt și cum au revenit în forță!

Umorul în secolul XXI. Simona Miculescu: „Nu trebuie să fii vulgar ca să spui lucruri în ziua de azi.”

I.V.: Atâția ani de la fondare!

S.M.: Pentru că sunt extraordinari prin eleganța și subtilitatea umorului. Nu trebuie să fii vulgar ca să spui lucruri în ziua de azi. Poți să le spui și cu eleganță, și cu un umor subtil. Și de-asta cred că publicul, care e sătul de vulgaritate, a reacționat atât de entuziast. Și mă bucur din suflet.

I.V.: E sătul publicul de vulgaritate?

S.M.: Eu cred că o mare parte a publicului este sătul de vulgaritate. Publicul educat — nu tot publicul, bineînțeles. Dar nu este doar o problemă națională. Din păcate, noi suntem oglinda — din toate punctele de vedere: politic, social, cultural — suntem oglinda frământărilor lumii. Lumea este o… foarte, foarte, foarte frământată și ciudată… schimbată.

I.V.: Care ar fi un nume, două, de pedagogi la care v-ați referit mai devreme, care v-au rămas foarte apropiați până astăzi?

S.M.: Profesoara noastră de literatură preferată a fost doamna Doina Cornea. Am avut marea șansă ca Doina Cornea să-mi fie dascăl.

I.V.: La facultate?

S.M.: La facultate.

I.V.: Ce preda doamna Cornea?

S.M.: Preda, practic, făcea seminarele de interpretări de texte. Și, deci, o țin minte cu drag și pentru că aveam acea libertate… Știți că, de multe ori, la multe facultăți — sper că nu se mai menține acest obicei prost — profesorii își impuneau punctele de vedere. Studenții nu aveau prea multă libertate să gândească. Gândirea critică nu prea era la modă. Bine, era un apanaj al vremurilor, da? Dar, cu doamna Doina Cornea, totul era posibil. Era un exercițiu intelectual absolut fabulos. Era cea mai iubită profesoară. Întotdeauna dânsa era pe locul întâi. Noi mergeam la colindat la profesori. Mergeam la stropit de Paști, cum este obiceiul în Ardeal. Dânsa era, întotdeauna, gazda cea mai primitoare și cea mai iubită. Doamna profesor Doina Cornea, doamna profesor Yvonne Goga și soțul ei, Mircea Goga — care se trage din Octavian Goga —, cu care am făcut literatura secolului XX. Doamna Rodica Baconscky, cu care, de fapt, mi-am făcut și lucrarea de licență. Doamna Maria Vodă Căpușan — din păcate, a ales o lume mai bună de ceva vreme —, cu care mi-am făcut lucrarea de doctorat. Și doamna profesor de fonetică… n-am s-o uit niciodată: doamna Tatiana Makarienko, care era, evident, de origine rusă. Mama — de fapt, am descoperit peste zeci de ani —, mama unui extraordinar fost diplomat din Ministerul de Externe și fost ministru, Alexandru Fărcaș.

I.V.: Ministrul Integrării, la un moment dat. Al Integrării Europene.

S.M.: Eu cred că ar fi fost… adică îmi pare rău că și-a întrerupt cariera diplomatică. Avea toate datele, era un diplomat excepțional. Și dânsa era o foneticiană fabuloasă. Noi ne-am amuzat de multe ori la orele dânsei, dar am descoperit peste ani — când am aplicat exercițiile sale de fonetică imbatabile — că a fost unul dintre cei mai buni pedagogi pe care i-am avut.

Prima femeie purtător de cuvânt din Ministerul de Externe. Simona Miculescu: „Pasiunea pe care o am eu, în calitate de consumator de cultură, sigur că vine și din actorul și cântărețul frustrat, da? Deci eu am o pasiune mult peste normal.”

I.V.: Sunteți un umanist, de fapt — ați făcut Litere, aveți pasiuni în zona culturală, muzicală… V-a ajutat în diplomație?

S.M.: Cum să nu? Pasiunea pe care o am eu, în calitate de consumator de cultură, sigur că vine și din actorul și cântărețul frustrat, da? Deci eu am o pasiune mult peste normal. Eu sunt un consumator pasionat de acte culturale. Și, evident, că m-au ajutat. Păi, în primul rând, talentul dramatic v-a ajutat în diplomație. N-am să uit în viața mea prima mea conferință de presă. Menționez că am fost, practic — domnul ministru Teodor Meleșcanu mi-a dat șansa — să devin prima femeie purtător de cuvânt ever în Ministerul de Externe.  Probabil că știți că înainte de Revoluție nu exista purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Dar în 1990, deschizătorul de drumuri a fost domnul ambasador Traian Chebeleu, căruia am avut marea șansă să-i fiu discipol în primii ani când am intrat în Ministerul de Externe, când domnul Adrian Năstase a deschis, prin competiții foarte dure, ușile ministerului către zeci de tineri diplomați și i-a trimis urgent la specializări — numai în Occident. În 1993, domnul Meleșcanu mi-a dat șansa să devin purtător de cuvânt împreună cu Mircea Geoană. Eram tineri diplomați în 1993… Eu, născută pe 4 iulie — ziua Independenței —, iar Mircea, născut pe 14 iulie — ziua Franței.

Simona Miculescu critică lacunele de comunicare din ministere. „Noi făceam briefing de presă din simplul motiv că voiam să ne întâlnim săptămânal cu presa. Făceam briefing-uri on the record, off the record, deep record — toate categoriile de briefing-uri — și aduceam și specialiști din minister.”

I.V.: Parteneriate strategice de la naștere!

S.M.: Exact! Presa a și speculat spunând că probabil că este un criteriu să fii născut într-o zi importantă ca să devii purtător de cuvânt al Ministerului de Externe. Noi alternam. Țin minte acele vremuri când comunicarea instituțională era — scuzați — mult mai bună decât acum. Noi aveam conferință de presă săptămânală. Nu le-aș numi doar conferințe de presă, pentru că am învățat, după ce am făcut și studii în Statele Unite pe relații publice, că o conferință de presă o faci atunci când ai ceva de anunțat. Noi făceam briefing de presă din simplul motiv că voiam să ne întâlnim săptămânal cu presa. Făceam briefing-uri on the record, off the record, deep record — toate categoriile de briefing-uri — și aduceam și specialiști din minister. De exemplu, dacă se apropia Adunarea Generală a ONU, sesiunea la nivel înalt, la care participă prin tradiție președintele, chemam directorul de la Direcția ONU și făceam briefing-uri off the record cu presa ca să înțeleagă problemele de fond, ca să poată să proceseze. Așa am învățat să comunicăm cu responsabilitate și transparență.

Un rol pe care trebuie să îl faci oricât de greu ți-ar fi. Mărturia Simonei Miculescu, la 32 de ani de la o criză în MAE

I.V.: Ați avut vreun moment de criză pe care a trebuit să îl gestionați ca purtător de cuvânt al MAE?

S.M.: Nu m-ați lăsat să povestesc prima apariție. Apropo de talentul dramatic. Vă promit că încerc să fiu mai succintă. Asta e o capcană în care cad toți ambasadorii care spun asta la început, când eram ambasador la ONU, știam automat că în momentul în care un ambasador începe cu I will be brief, nu se mai sfârșește. Prima conferință de presă. Mi-am jucat rolul cât am putut de bine; aveam emoții uriașe, pentru că e simplu când informezi cu ce ți-au dat direcțiile, dar partea de întrebări și răspunsuri, sigur, pentru un începător erau cu mari emoții. De la pupitru în sus exhalam încredere, pentru că în momentul în care ai încredere în tine și emani chestia asta, faci o impresie favorabilă, dar dacă vedea cineva ce se petrece de la talie în jos, cum îmi tremurau genunchii, acum pot să mărturisesc, sunt 32 de ani de atunci, v-ați fi dat seama că sunt destul de talentată. Deci da, răspunsul de bază e că mi-a folosit enorm. Pentru că în această profesie trebuie să fii permanent, tu reprezinți România, trebuie să ai o lumină senină, încrezătoare, eleganță. Chiar dacă te doare stomacul îngrozitor sau ți-a fost foarte rău acum o oră, nu ai voie să arăți chestia asta.

I.V.: Ca pe scenă!

S.M.: Ești pe scenă, doar că e o scenă globală. Ești pe scenă permanent, ești expus judecăților, capcanelor din negocieri, de exemplu, deci e extraordinar de util.

NATO a atacat Belgradul și Serbia, Simona Miculescu a pierdut prieteni. Cât costă pozițiile publice în viața personală?

I.V.: Un moment de criză pe care a trebuit să îl gestionați ca purtător de cuvânt la MAE?

S.M.: Mare criză. Inclusiv din punct de vedere al comunicării. Cel mai memorabil a fost momentul în care fiind purtătorul de cuvânt al domnului Andrei Pleșu, în 1999, eram în plină criză, tocmai luase NATO decizia să bombardeze Belgradul și Serbia, și pentru că noi eram în campania de accedere la NATO și autoritățile române și-au exprimat sprijinul, această decizie a NATO a fost judecată foarte crud. Inclusiv de către prieteni. Am pierdut prieteni. Pentru că eu fiind purtător de cuvânt, chiar dacă în sufletul meu, și acum cu atât mai mult că am trăit la Belgrad, iubeam enorm națiunea sârbă – ca toți românii, pentru că sunt singurii vecini, ei și cu Marea Neagră care nu ne-au atacat niciodată cum se spune, pe partea de Vest – acela a fost un mare moment de criză, dar o oportunitate profesională absolut excepțională. Eram în legătură permanentă cu unul dintre cei mai memorabili purtători de cuvânt ai tuturor organizațiilor internaționale, Jamie Shea, și practic această experiență a făcut și să mă pasioneze Balcanii. Drept pentru care, cam după 9 luni de postură de purtător de cuvânt, am intrat în competiție, am candidat pentru poziția de purtător de cuvânt al OSCE în Kosovo, nu mi s-a acordat mie, fuseseră alte țări mai mari donatoare. Sunt și criterii politice de multe ori în poziții din acestea, dar am devenit purtător de cuvânt adjunct și șef al departamentului de Informații Publice și am petrecut aproape 2 ani la Priștina, o experiență profesională absolut incredibilă, dar foarte dură, pentru că nimeni nu își poate imagina un oraș care nu e administrat! Unde mașinile nu au numere de înmatriculare, unde gunoiul nu se colectează, nu există curent. Acolo fiind încălzirea pe bază electrică nu există căldură. Iarna era cruntă. În februarie mi-am făcut bagajele, eu, care sunt foarte rezistentă, și veneam dintr-o țară unde trecusem prin momente grele, mi-am făcut de două ori bagajul, mărturisesc. Atât de dură a fost experiența. Dar a fost absolut fabuloasă. Aveam să aflu asta și când am lucrat în Irak, nu există sentiment mai profund de satisfacție profesională și umană, mai ales, ca în zonele de post-conflict, unde simți că poți ajuta oamenii, în momentele cele mai grele, când ei încep să se reconstruiască.

I.V.: Asta s-a întâmplat în Irak.

S.M.: Asta s-a întâmplat și în Irak. Asta s-a întâmplat în 1999-2000 în Priștina și în anul 2006-2007 și în Irak.

Simona Miculescu își mărturisește cheia succesului: „Sunt un om, o fată venită de la Satu Mare, care a muncit din răsputeri, a plâns foarte mult prin diverse băi, sigur, a fost și lovită, și discriminată, dar mi-am văzut de treabă.”

I.V.: La Belgrad v-am vizitat și eu când reprezentați ONU. V-ați pierdut mulți prieteni în timp, în diverse situații, când ați exprimat anumite puncte de vedere, care nu coincideau cu ale lor, sau când ocupați poziții publice, funcții publice, așa, în timp, sunt lucruri care v-au afectat sau prietenii adevărați au rămas indiferent de ipostazele publice ale Simonei Miculescu?

S.M.: Prietenii adevărați au rămas. Da. Sunt binecuvântată cu niște prieteni extraordinari — inclusiv prieteni din copilărie. Dar, trebuie să recunosc, mi s-a rărit cercul. În special… știți… testele cele mai bune sunt momentele grele — cum a fost, de exemplu, plecarea de la Cotroceni, încheierea mandatului. Am avut foarte mulți prieteni și admiratori, colaboratori, în timpul anilor de la Cotroceni. Deși eram pregătită mental.

I.V.: Ani de putere, cum se zice.

S.M.: Ani de putere. Eram, aveam rang de ministru, eram Consilier de Politică Externă a Președintelui, îi construiam agenda, într-o perioadă crucială pentru România, dar din fericire fastă. Pentru că după ce am muncit atât de mult – noi am colindat lumea în lung și în lat, făcând lobby pentru România – și a dat roade, pentru că în timpul mandatului acela, România a intrat, a devenit membru NATO și a încheiat negocierile la Bruxelles. Semnarea Tratatului de la Lisabona fiind doar o formalitate, de fapt, noi am intrat în UE în momentul în care am încheiat negocierile, datorită fabulosului lider care a fost Vasile Pușcaș, negociatorul șef. Deci da, da! Știți, mi s-a rărit, dar a ajuns la cercul de prieteni esențiali. Din păcate, am contrazis toată viața, pe toată lumea, când spunea că e foarte multă invidie în jurul nostru. Din păcate m-a lovit crunt, și m-a lovit și acum, când dețin această funcție la UNESCO. Ar fi trebuit să am pielea tăbăcită, de atâția ani de zile, dar tot mă doare indiferența și răutatea. Îmi văd de treabă, așa cum am făcut toată viața. Sunt un om, o fată venită de la Satu Mare, care a muncit din răsputeri, a plâns foarte mult prin diverse băi, sigur, a fost și lovită, și discriminată, dar mi-am văzut de treabă. Și faptul că am acumulat profesional, asta le spun tuturor internilor și copiilor pe care am șansa să îi formez, ceea ce este aici nu îți poate lua nimeni. Eu am construit permanent. Eu și acum iau cursuri. Dezvoltarea personală este uriașă — și acest atu nu ți-l poate lua nimeni. Poți să fii invidiat, poți să fii ostracizat… probabil că sunt unii promovați pe alte criterii decât competența… dar, până la urmă, când trebuie făcut ceva, tot pe mine mă cheamă să fac treaba. Pentru că eu știu să o fac. Asta a fost cheia succesului meu, de fapt.

Relațiile publice, domeniul care a cucerit România abia după anii 1990. Simona Miculescu reacționează la situațiile în care oamenii politici comunică direct și neprofesionist: „M-ați lovit puternic aici, pentru că ăsta a fost unul dintre lucrurile cele mai importante pentru care am militat — inclusiv când eram consilier prezidențial. Îmi găseam timp pentru asta”

I.V.: Am vorbit despre această perioadă când, în două rânduri, ați fost purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe. Ce s-a întâmplat cu instituția purtătorului de cuvânt — nu doar la Ministerul de Externe? Pare în derivă, în criză, ca să mă exprim… peste tot, la toate instituțiile esențiale ale democrației. Liderii vor să comunice ei înșiși și atunci nu mai au nevoie de intermediari? Este obsesia asta de a ajunge tu direct la public, pentru că ești lider și nu mai vrei ca cineva să-ți intermedieze gândurile?

S.M.: Cred că vina este împărțită. M-ați lovit puternic aici, pentru că ăsta a fost unul dintre lucrurile cele mai importante pentru care am militat — inclusiv când eram consilier prezidențial. Îmi găseam timp pentru asta. La vremea respectivă eram și președintele Asociației de Relații Publice din România. Împreună cu Dumitru Borțun…

I.V.: L-am avut pe domnul profesor invitat…

S.M.: Și cu Liviu Mureșan, Gabriel Pâslaru, Cătălina, actuală Rusu, și Silvia Ilieș, am încercat, pe de-o parte, să adunăm toate talentele și toate tipurile de organizații care puteau să contribuie la promovarea României. Construirea unei strategii, că asta e altă problemă — una pe care România nu o are ca prioritate, și sunt foarte surprinsă. Asta era una dintre priorități. Evident, prioritatea absolută era întărirea și promovarea profesiei de specialist în relații publice. Pentru că era la începuturi, să fim onești: relațiile publice s-au născut în România după 1990. Era o profesie tânără, care trebuia permanent încurajată și promovată, pentru că lumea nu era familiarizată cu ea. Dar, pentru mine, comunicarea instituțională era o prioritate absolută. Exact, biroul de presă și instituția purtătorului de cuvânt. Există, în general, o mare confuzie în general, cred în clasa politică — și credeți-mă, nu sunt aici să critic clasa politică, eu vreau să funcționeze comunicarea mai bine. Problema este că sigur că liderii și conducătorii instituțiilor guvernamentale sunt, de obicei, comunicatori foarte buni, fiind politicieni.

I.V.: Unii dintre ei…

S.M.: Dar cred că profesioniștii în relații publice ar fi trebuit să fie mai puternici în promovarea adevăratei instituții a purtătorului de cuvânt. Este o funcție de 24 de ore din 24, care nu funcționează doar când e de rezolvat o criză, nu! Este o instituție proactivă: ai datoria de a pompa permanent informație proactiv, nu reactiv, Să ajuți presa să înțeleagă despre ce este vorba în activitatea respectivei instituții. De-asta briefing-urile de presă, întâlnirile cu presa…  Chiar dacă acum viteza cu care se petrece totul este exponențială din cauza faptului că totul este în timp real, deci lucrurile s-au schimbat mult de atunci, însă consider că instituția purtătorului de cuvânt este mai importantă ca niciodată, pentru a ajuta această comunicare instituțională. Și totodată, și cred că încă o problemă este faptul că mi-aduc aminte că atunci, în 2002, am creat primul curs de relații publice internaționale din curricula universitară românească. Am găsit atunci un decan, Paul Dobrescu, SNSPA, care a înțeles importanța acestui curs. Mă bucur că acest curs se predă în continuare, dar eu cred că nu numai la facultățile de relații publice sau unde am reușit la facultatea de relații internaționale de la Universitatea Spiru Haret să predau relații publice internaționale, nu, la ora actuală, toate facultățile care formează intelectuali în orice profesie trebuie să aibă cursuri de relații publice internaționale, pentru că dacă nu comunicăm, nu existăm. După cum vedeți, dacă nu ai profil pe Facebook, să zicem, ca să nu zic TikTok, nu exiști.

Cristian Diaconescu, de la un introvert aparent, la un elegant specialist în comunicare

I.V.: Pe rețele sociale.

S.M.: Pe rețele sociale, da? Deci trebuie să înțelegem acest lucru. Eu făceam, de exemplu, din poziția de purtător de cuvânt, nu făceam doar, nu reprezentam doar instituția. Eu făceam și training de presă, media trainings în minister. Cu toți secretarii de stat, cu directorii generali, mi-aduc aminte, am făcut simulare de interviu cu toată conducerea la momentul respectiv, când eram purtătorul de cuvânt al domnului Andrei Pleșu, Răzvan Ungureanu, secretar de stat, Cristi Diaconescu. Cu toți am făcut simulare de interviu și țin minte, țin minte că Cristi a fost, Cristian Diaconescu, părea un tip mai introvertit, mai distant. Cred că mi-a făcut, știți că după ce făceam simularea de interviu, pe urmă făceam analiză… El trebuia să-și facă analiza propria, propriei performanțe. A fost extraordinar Cristian și atunci am știut că el are un talent de comunicare pe care acum, din fericire, îl exersează cu multă eleganță în media. Deci sufăr că, totuși, comunicarea instituțională nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze.

Planurile Simonei Miculescu, specialist în comunicare, dincolo de diplomație, pentru perioada când se va retrage din activitatea publică: „după ce îmi încheie cariera formal, chiar vreau să mă dedic acestei chestiuni și să formez cât pot și să ajut cât pot și comunicarea instituțională și tânăra generație. Vreau să mă transform în cel mai iubit și mai activ mentor al tinerii generației.”

I.V.: Poți să ai o comunicare bună fără o realitate care să te ajute? La noi pare că obsesia comunicării bate normalitatea unor exemple și unor politici publice corecte.

S.M.: Nu numai la noi există această tentație. Este o tentație universală, să știți. Doar că, în alte părți, profesioniștii în relații publice sunt lăsați mai mult să-și facă datoria. Uite, de exemplu, la noi există… Sigur, am tot respectul pentru jurnaliști. Chiar îi iubesc și atunci când eram primul atașat de presă la Ambasada României, la Washington, spuneam că sunt atașată de presă din toate punctele de vedere. Deci iubesc presa de la începuturi. Și tocmai de aceea vreau să o ajut. Și dacă spun ceva critic, o spun în sensul constructiv. Purtătorul de cuvânt, în general, este totuși ideal să fie un specialist în relații publice. Dacă are, dacă e un fost jurnalist, cu atât mai bine, pentru că știe și mai bine nevoile jurnalistului. Dar trebuie să treci totuși prin școală de relații publice. E o altă profesie. Este o profesie care e înrudită cu jurnalismul, dar este altă profesie. Și sunt tehnici, sunt tactici, sunt strategii pe care tu trebuie să le cunoști din punct de vedere profesional când e vorba despre specialiști în relații publice. Ori la noi e de foarte multe ori, inclusiv în Ministerul de Externe. În Ministerul de Externe, din păcate, nu s-a gândit nimeni zeci de ani. Am trimis o grămadă de diplomați la masterate, la programe de specializare, stricto senso în securitate, în orice altceva decât comunicare. Or în Ministerul de Externe ideal este să ai ca purtător de cuvânt, așa cum avem acum, dar am avut cazuri în care au fost outsideri. Totuși să fii cineva din interior care cunoaște dinamica, cunoaște toate subtilitățile profesiei, pentru că ești foarte expus și expui instituția în momentul în care ești purtător de cuvânt. Deci trebuie să fii extraordinar de bine pregătit și te ajute enorm dacă faci parte din personalul ministerului. Este o instituție pe care o iubesc, este o instituție pe care, să știți, că după ce îmi încheie cariera formal, chiar vreau să mă dedic acestei chestiuni și să formez cât pot și să ajut cât pot și comunicarea instituțională și tânăra generație. Vreau să mă transform în cel mai iubit și mai activ mentor al tinerii generației.

Simona Miculescu declară că nu știe care au fost motivele exacte pentru care a fost invitată în echipa lui Ion Iliescu. „Am primit un telefon ca în 24 de ore să fiu acasă. (…) L-am întrebat, nu mi-a spus. Am întrebat colegi, nu mi-au spus.”

I.V.: Înseamnă că am pus până acum măcar o întrebare bună. Cum ați intrat în echipa președintelui Ion Iliescu?

S.M.: Aș vrea să știu, dragul meu Ionut.

I.V.: Nu știți.

S.M.: Deci și acum a rămas o enigmă foarte bine conservată. A fost surpriza vieții mele. Deci eu eram înspre încheierea mandatului meu de coordonator al departamentului de informații publice al misiunii OSCE din Kosovo și am primit un telefon de acasă. Era decembrie. Ca în 24 de ore să fiu acasă. Nu mi s-a spus de ce. Eu eram foarte confuzionată pentru că era foarte greu să ajung de la Priștina. Nu exista nimic.

I.V.: Nu e zbor direct. Nu e zbor de linie direct.

S.M.: Credeam că, pentru că se apropia președinția românească a OSCE, mă gândeam că probabil că s-au gândit să fiu purtătorul de cuvânt… era domnul Petre Roman, ministrul la vremea respectivă. Deci nu aveam decât speculații. Nu o să uit niciodată în momentul în care după un drum pe care n-am să-l descriu – a fost foarte complicat, o aventură totală – am intrat în casă la București. Era seară. Eu a doua zi dimineața urma să mă prezint. Am aflat după. Nu, înainte de a intra în casă am aflat că a doua zi trebuie să fiu la Palatul Cotroceni. Și când am intrat în casă era un program de știri care enunța numele meu ca posibil purtător de cuvânt al Președintelui. Pentru că eu aveam background-ul acesta continuu de relații publice, de purtător de cuvânt. Deci eram foarte credibilă. Sigur că și acum îmi tremură mâinile de emoții când mi-aduc aminte. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Și a doua zi dimineața, când am ajuns la Cotroceni, am avut uriașa surpriză să fiu primită de domnul președinte, care nu mi-a făcut propunerea de a fi purtător de cuvânt, ci consilier de politică externă. Nu știu… L-am întrebat, nu mi-a spus. Am întrebat colegi, nu mi-au spus. Mi s-a dat a înțelege că aveau nevoie de un profesionist, de un tehnocrat, ca să zic așa, pentru că eu, evident, sunt apolitic, am fost…

Una dintre cele mai puternice femei din România, apolitică. Crezul Simonei Miculescu: „diplomatul de carieră adevărat este apolitic. Singurul lui partid este țara. Și pentru mine asta a fost sacrosant. Asta a fost sfânt, toată cariera mea.”

I.V.:  Sigur că sunteți în afara partidului, a partidelor.

S.M.: Păi, diplomatul de carieră adevărat este apolitic. Singurul lui partid este țara. Și pentru mine asta a fost sacrosant. Asta a fost sfânt, toată cariera mea. Și de aceea, vă dați seama că a fost o surpriză extraordinară. Literalmente n-am dormit cel puțin două săptămâni, pentru că era o responsabilitate atât de uriașă, fără precedent, nu știam de unde s-o apuc. Deși sigur că aveam sprijinul colegilor, echipei, dar așa am ajuns. Nu știu. Ceea ce știu este că a fost o oportunitate absolut incredibilă și sunt foarte mândră că am reușit să-mi fac datoria. Deci eu cred că mi-am făcut datoria și este o mulțumire extraordinară. Și rămâne una din perioadele, nu știu dacă nu perioada, cea mai plină de momente, de neuitat și de experiențe și de responsabilități din toată cariera mea de aproape 35 de ani.

Declarație exclusivă a Simonei Miculescu despre Președintele Ion Iliescu: „Pentru mine a fost o binecuvântare să cunosc omul Ion Iliescu. Am absorbit tot ce am putut să învăț de la domnia sa. Probabil că a fost omul care mi-a respectat cel mai mult munca, munca tuturor.”

I.V.: Ați fost consilier pe politica externă al președintelui în 2004, perioada excepțională pentru România. În 2002, suntem invitați să devenim membri NATO la Praga. În 2004, lucrul acesta devine efectiv la Washington. Și cum spuneați mai devreme, închidem negocierile de aderare, de integrare în Uniunea Europeană. 4 ani extraordinari. Cum a fost să lucrați cu președintele în acei ani?

S.M.: Vă dați seama că eu nu îl cunoșteam foarte bine pe domnul președinte. Din fericire, am interacționat cu domnia sa când a făcut două vizite în Statele Unite și eu eram atașat de presă. Deci la asta s-a limitat interacțiunea mea. A, și în 1993, din partea Ministrului de Externe pentru că eram purtător de cuvânt, am avut grijă de delegația de presă când a făcut dânsul o vizită. Deci l-am și însoțit din România în State, dar când eram atașat de presă în 1995, dacă nu mă înșel, am organizat partea de presă a vizitei sale. Și nu-l cunoșteam decât din ceea ce văzusem prin presă, ce auzisem. Pentru mine a fost o binecuvântare să cunosc omul Ion Iliescu. Am absorbit tot ce am putut să învăț de la domnia sa. Probabil că a fost omul care mi-a respectat cel mai mult munca, munca tuturor. El nu numai că nu ignora punctajele pe care le scria… Știai foarte bine că le-a citit, pentru că le citea cu creionul roșu în mână. O știi din proprie experiență, este o dovadă de respect extraordinar pentru munca echipei tale. El nu este genul de lider care vine la microfon cu niște foi de hârtie și spune: „a, echipa mea mi-a făcut un speech, dar n-am să-l folosesc”. Totdeauna m-a șocat această lipsă de respect, pentru că ești nimic fără echipa ta. Și este o lecție de management pe care am învățat-o și am aplicat-o permanent după aceea când am condus și eu echipe. Deci, pentru mine a fost o experiență binecuvântată, pentru care sunt recunoscătoare și aduc aminte de fiecare dată când vorbim, îi aduc aminte domnului președinte cât de recunoscătoare sunt pentru acea șansă. Pentru că, în primul rând, mi-a dat șansa să fiu în această echipă, în această perioadă atât de importantă, dar atât de memorabilă pentru istoria României și pentru că am învățat și profesional și din punct de vedere uman o mulțime de lucruri de la domnia sa. Și am foarte multe povești și povestioare din acei ani, care i se datorează deciziei de a lua un diplomat de carieră cu care interacționase…

Simona Miculescu, despre alegerea Ninei Iliescu de a apărea în public doar când mergea la vot: „Știu și motivele pentru care a făcut această alegere și o respect enorm pentru asta, dar motivele le va spune dânsa odată, dacă le va spune.”

I.V.: Fac puțin, deși eu sunt podcaster, nu-s jurnalist, dar încerc să intru puțin în pielea unui jurnalist și să vă întreb. Puteți expune, puteți rememora un episod care nu-i cunoscut sau mai puțin cunoscut de către marele public, din acei ani, în care Consilierul de Politică Externă Simona Miculescu a jucat un rol decisiv?

S.M.: Era… trebuie să mă gândesc. Rolul meu era destul de complicat, când aveam oaspeți străini și de fiecare dată cred că a fost decisiv. De ce? Pentru că doamna Iliescu a ales să nu… să nu activeze în public decât atunci când mergea cu soțul domniei sale la vot. Știu și motivele pentru care a făcut această alegere și o respect enorm pentru asta, dar motivele le va spune dânsa odată, dacă le va spune. Eu trebuia să fiu și Consilierul de Politică Externă, deci să particip și la convorbirile bilaterale, dar să mă ocup și de prima doamnă sau de regină în cazul în care era vorba de un rege. Și nu era deloc simplu, însă m-am descurcat. Cel mai memorabil exercițiu a fost, din mai multe puncte de vedere, și-mi face plăcere să-l rememorez, pentru că ați pomenit de invitația oficială în 2002 în NATO. Am trăit în acel moment…

Simona Miculescu consideră că Președintele Bush e judecat greșit din multe puncte de vedere. De ce The Rainbow Visit, de la aderarerea României în NATO, e documentată fotografic pe pereții Biroului Oval?

I.V.: La Praga, în acea ambasadă superbă de pe Nerudova, unde cu emoții s-a așteptat decizia.

S.M.: N-am s-o uit niciodată, încerc să nu fiu emoțională.

I.V.: Palatul Morzin.

S.M.: Exact, absolut superb. Așa este și un moment… Prima victorie uriașă, de fapt, a acelor ani. După un timp, președintele Bush a decis să vină în România pentru câteva ore, ca să fericite poporul român pentru această invitație. A fost foarte greu de organizat această vizită, pentru că era de câteva ore. Era însoțit de prima doamnă, și trebuia să avem program pentru câteva ore, și pentru președinte, cel mai important și cel mai puternic președinte, și soția sa. Și deci n-am să uit niciodată cum a trebuit să fac slalom între convorbire bilaterale, pe care n-aveam cum să le ratez, și vizitarea Muzeului Cotroceni în paralel de către doamna Laura Bush, altminteri încântătoare. Și trebuie să mărturisesc și președintele Bush. Și are un simț al umorului extraordinar. Este judecat greșit din multe puncte de vedere. Deci, acela a fost un moment de jonglerie diplomatică foarte, foarte complicat, dar l-am învins. Dar eu vreau să vă spun altceva. Cât de memorabilă a devenit această vizită a președintelui Bush la București? De ce? După convorbire bilaterale de la Cotroceni, ne îndreptăm spre Piața Revoluției, unde trebuia să aibă loc un speech istoric al președintelui Bush, exact vis-a-vis de balconul de unde vorbise Nicolae Ceaușescu în 1989. Era o sâmbătă, o zi de noiembrie, în care ploua cu gheață, o ploaie înghețată, ore în șir. În momentul în care domnul președinte Bush a venit în piață și a văzut o jumătate de milion de oameni, care i s-a spus de către foarte numeroși agenți secreți că nu se mișcaseră de ore în șir din acea piață așteptându-l, a fost extraordinar de emoționat și impresionat. Și s-a mai întâmplat un miracol, pe care unii și-l aduc aminte, tu, cu siguranță. Înainte de a-și începe discursul, exact în momentul în care se adresa domnului președinte, ploaia s-a oprit și un superb curcubeu a apărut pe cer. Este indescriptibil momentul acela, la care președintele Bush, vădit surprins, ridică ochii spre cer și spune: „și Dumnezeu ne zâmbește”. Și după aceea își continua speech-ul. L-a marcat profund acel moment. De ce? În 2004, ultima vizită a domnului președinte în Statele Unite, primire în Biroul Oval, ne îndreptăm spre Biroul Oval. Pe coridorul din spre Biroul Oval erau fotografii din diversele vizite ale domnului președinte Bush în toată lumea. De la București erau două fotografii, ceea ce în economia de vizite, multiple vizite, însemna foarte mult. Acea vizită, devenise o legendă în Casa Albă, era numită The Rainbow Visit, vizita cu curcubeu. Pentru că președintele Bush a evocat-o și a adorat-o dintre toate vizitele pe care le-a făcut în mandatul său, aceea a rămas cea mai memorabilă. Și asta nu v-o spun pentru că ne-a spus-o nouă din politețe, domnul președinte, când am fost în Biroul Oval. În 2008, sunt noul ambasador al României la ONU, prima femeie și singura până acum.

I.V.: Din nou prima. Și mai sunt câteva premiere. O să vorbim despre ele.

S.M.: Asta era funcție de ambasador. Știu la ce te referi. Da, am câteva premiere interesante. Dar încă nu a apăruse șeful delegației române. Venea în acea seară și, conform tradiției, președintele american, mă rog, face o întâlnire, face o recepție mare cu toată lumea. Deci în acel moment, din moment ce șeful delegației, ministrul de Externe, nu venise încă, eu eram în locul lui, șef de delegație, și deci am participat la recepție, dar am participat și la o întâlnire pe care a făcut-o președintele Bush cu toți membrii coaliției din Irak. Și România era parte, da? Erau mulți șefi de state în jur. După întâlnire, domnul președinte Bush face un tour de table, cum se spune. Dă mâna cu toți președinții. Eu eram lângă regretatul președinte polonez care, din păcate, a decedat în acel celebru accident de avion. Se apropie, deci vine, îl salută pe președintele polonez și, pe urmă, mă salută pe mine, mă recunoaște, mă îmbrățișează și îmi spune, i se adresează președintelui Poloniei, știți de ce mi-aduce aminte doamna ambasador? Și începe să-i povestească spre disperarea protocolului său, pentru că acolo totul este calculat la minut, este o cursă permanentă între întâlniri, para-întâlniri în diverse locuri. Începe să-i povestească despre The Rainbow Visit de la București. Problema era că i-a povestit-o cu traducere, deci s-a dublat timpul de povestire. Atât era de impresionat și de marcat peste ani și ani de zile. Vă dați seama că am fost copleșită și încântată și m-am bucurat că acel moment magic a rezonat cu domnia sa, cred că și-acuma, cred că o pomenește cu drag.

România care nu se vede. Simona Miculescu: „Noroc cu jurnalele de 1 decembrie”

I.V.: Evocați un moment extraordinar. De ce atunci când ne analizăm, când ne uităm în istoria noastră, analizăm folosind un dublu standard? De ce lucrurile bune, cele extraordinare, oricum sunt foarte rare în istoria noastră, acela este unul din momente, de pildă, nu? Revoluția în 89, aderarea la NATO, Uniunea Europeană, sunt momente ieșite din comun. De ce folosim acest dublu standard și suntem de acord că ele au fost făcute într-un anumit moment de anumiți oameni, dar nu subliniem asta decât dacă au de a face cu cercul nostru, cu lumea noastră, dacă nu le facem noi, ele nu au acel caracter istoric pe care altfel îl dăm unor evenimente, hai să zicem, neînsemnate.

S.M.: Este o întrebare foarte delicată și nu aș vrea să te aștepti la un răspuns pe măsura așteptărilor. Singurul lucru pe care pot să-l spun este că trebuie să ne respectăm istoria așa cum este ea. Eu cred că istoria va face dreptate la un moment dat și îți va spune, va marca momentele esențiale ale parcursului nostru în ultimele zeci de ani, altminteri, un parcurs de care sunt foarte mândră, pentru că în pofida tuturor aprecierilor și, cum să spun, criticilor, noi avem o adevărată pasiune pentru autoflagelare, pentru a ne văita, pentru a scoate în evidență lucruri negative și, din păcate, nu ne ajută nici media cu asta, pentru că negativul este vedetă permanentă, pozitivul este o rudă săracă. Noroc cu jurnalele de 1 decembrie, că atunci aflăm tot felul de povești drăguțe și vedem o grămadă de oameni extraordinari prin țară care, de fapt, nu se văd în realitatea cotidiană, dar care construiesc acolo, pe plan local. Fac lumină, cerculețe de lumină, milioane de cerculețe de lumină prin toată țara, dar nimeni nu știe. Important e că o fac însă și că România, iată, în pofida tuturor meandrelor, își continuă parcursul european și euroatlantic, dar, cred că toate vor veni la timpul lor.

Iliescu, omul care a aplicat teza egalei apropieri. Simona Miculescu: „Pe plan extern era, este, mă rog, era ca președinte un interlocutor absolut fermecător, fluent în patru limbi, un om cu o experiență și cu o memorie istorică colosală.”

I.V.: Retrospectiv, gândindu-vă la ce s-a întâmplat acum 25 de ani, care vi se par punctele tari ale omului și omului politic Ion Iliescu?

S.M.: Echilibrul. Echilibrul, cred că este cuvântul cheie. Domnia sa a avut o abordare foarte echilibrată. Domnia sa a aplicat teza egalei apropieri. Știți foarte bine că Domnia sa primea pe absolut toată lumea, tot spectrul politic la Cotroceni. Asta mi-a plăcut mult pe plan intern. Pe plan extern era, este, mă rog, era ca președinte un interlocutor absolut fermecător, fluent în patru limbi, un om cu o experiență și cu o memorie istorică colosală. Știți foarte bine că atunci când șeful are o memorie atât de bună, nu întotdeauna au un avantaj, dar noi eram, eu eram cel puțin absolut fascinată că își putea aduce aminte în detaliu ce a făcut în 1947 după amiază, într-o joi după amiază, 22 august 1947. Absolut fabulos, o carte de istorie deschisă pentru noi, da? Practic un mare patriot, un mare patriot, care a pus interesul național realmente pe primul plan. Interes național, concept care a început să fie din ce în ce mai puțin uzitat public. Nu l-am prea auzit în discursul public. M-am bucurat mult ieri la instalarea Domnului Președinte Nicușor Dan să aud cuvântul „interes național” pomenit de cel puțin 3 ori în discursul domniei sale. Sper să revenim, să ne dăm seama că este interesul suprem al nostru, al tuturor. Da, cred că asta, deci practic experiența, omenia, știți că, știi că avea el vorba aceea care e pe la noi, dânsul provenind din Maramureș, prin mamă, prin filiația maternă, iar eu fiind din Satu Mare, aproape de Satu Mare, foarte aproape de Satu Mare și exact aceleași zicale sunt și la noi. Era exact ilustrarea a ceea ce îi plăcea să citeze de multe ori: „a fi domn îi o întâmplare, a fi om îi lucru mare.” Cred că asta ilustrează perfect personalitatea dânsului, sincer.

I.V.: Vorbeați de echipa de la Cotroceni, de cine erați atunci și acum mai apropiate?

S.M.: Victor Opaschi, de Victor Opaschi și de Victor Opaschi. Un om extraordinar, un profesionist fabulos. Sunt foarte, foarte, foarte bucuroasă că am avut șansa să lucrez cu el și a făcut atâta bine României în modul lui tăcut, discret. Știi foarte bine, ai lucrat îndeaproape. Din fericire…

I.V.: Așa ne-am și cunoscut în anul 2000. Fix în 2000.

S.M.: Exact. Nu cred că există cineva în țara aceasta care să cunoască mai mult despre culte și să fi făcut mai multe pentru cultele din România ca Victor Opaschi. Și sper să-i se folosească în continuare experiența și în calitate de consilier cultural. Doamne, cât a putut să ajute domnul președinte, care iubea lumea artistică și și lumea artistică îl iubea pe dânsul, prin Victor Opaschi. Au făcut, au ajutat enorm cultura română. Deci țin minte, chiar, ce frumos, ce gest frumos a făcut. Vă dau doar un singur exemplu din ajutoarele importante pe care le-a dat Victor. Prin anii 2000, era un băiat, un foarte tânăr, absolvent de facultate, care se numea Tudor Giurgiu, căruia i s-a năzărit să facă un festival de film la Cluj. Și avea greutăți, pentru că era începător, nu exista foarte mult interes în a-l sprijini. Și să fac istoria foarte scurtă, Victor Opaschi l-a ajutat să obțină patronajul președintelui României. Am ajutat și eu puțin, ce-i drept.

Simona Miculescu, admirativă față de TIFF: „Deci îl divinizez pe Tudor pentru ceea ce-a făcut.”

I.V.: Îmi amintesc și eu un pic, mi-amintesc foarte bine în momentul când… La prima ediție, ați fost și împreună la jazz, nu, în Armenia, cred că ați fost la un concert cu președintele… Președintele Armeniei era pasionat de jazz, da?

S.M.: Dar, vreau să termin cu Tudor, uitați-vă unde a ajuns Tudor. Ce fabulos festival! Cât îi datorează România pentru, nu numai și pentru festival, pentru deschiderea, pentru imaginea României, dar și pentru că a revenit publicul românesc în cinematografele puține care mai există în România. Deci îl divinizez pe Tudor pentru ceea ce-a făcut. Dar știți că în… Acum este o mare vedetă, nu? Am reușit și eu să ajung o dată la deschiderea unui festival, uneia din edițiile festival, cred că a 16-a ediție.

I.V.: S-apropie o nouă ediție.

S.M.: Da, știu, știu, dar după ce mă pensionez, atunci o să mă duc la toate festivalurile după care tânjesc. Din păcate agenda mea este…

I.V.: Adică mulți ani de aici încolo.

S.M.: Nu chiar, dar n-are importanță. Ca să vezi, totuși, omul Tudor Giurgiu. Deci n-am să uit niciodată. Sigur că m-a flatat, m-a impresionat foarte profund faptul că în deschiderea festivalului, eram în asistență și Tudor a spus, „există aici în public o doamnă, care m-a ajutat la început și m-a ridicat în picioare”. Nu numai că și-a dus aminte și este recunoscător, dar a făcut public aceasta, a făcut un gest public.

I.V.: Asta e mai rar.

S.M.: Foarte rar.

I.V.: Fairplay-ul e mai rar întâlnit.

S.M.: Dar a meritat fiecare sprijin și Victor a ajutat enorm.

Prima recepție cu jazz din istoria Palatului Cotroceni

I.V.: Președintele Armeniei era pasionat de jazz?

S.M.: Da! Era pasionat de jazz și întâmplarea făcea că omologul meu, consilierul diplomatic, eu fusesem cu el la un curs de diplomație, la care m-a trimis Adrian Năstase în 1992. Am fost colegi de curs, deci ne cunoșteam de multă vreme și eram amândoi pasionați de jazz. Drept pentru care, în momentul în care președintele Armeniei, mare pasionat de jazz, a venit în vizită oficială în România, am organizat primul dineu oficial cu jazz din istoria Cotrocenilor. Nu întâmplător. De ce? Pentru că unii din cei mai mari muzicieni de jazz ai momentului în și ai tuturor timpurilor din România la acea vreme și pe care i-am adunat la Cotroceni au fost Harry Tavitian, Garbis Dedeian. Deci, cum să vă spun, a fost o seară absolut extraordinară. L-am dus și la un club de jazz, acolo, după dineul oficial. Pe vremea aceea erau mai multe cluburi de jazz decât acum. Acum, în afară de Green Hours, din păcate, sunt foarte dezamăgită….

I.V.: Ce are jazzul și doar jazzul?

S.M.: Mie îmi place muzica bună general, dar jazzul, pentru mine, este expresia supremă a libertății de expresie. De ce? În primul rând că jazzul este o sinteză a tuturor genurilor muzicale. Dacă tu asculți o piesă de jazz, vei regăsi și teme din muzica clasică, și teme din muzica tradițională, dar ceea ce este fabulos în jazz este improvizația, pentru că asta este, de fapt, esența jazzului. Deci, practic, tu, când asculți o piesă, un sfert este tema muzicală, restul este improvizație. Câtă libertate de expresie, câtă creativitate, cât simți artistic, să poți să faci așa ceva. Și mai este un lucru. Trupele de jazz, deci muzicienii de jazz, pentru că ei pot să improvizeze oricând, fiind atât de extraordinari, ei nu trebuie să exerseze împreună. De aceea există conceptul de jam session, da? Când se adună pe scenă diverși muzicieni care se întâmplă să fie în sală și încep să cânte împreună. Și cântă fenomenal. Practic, fiecare trupă de jazz este formată din individualități artistice, care oricând pot să facă un concert solo, da? Dar ei au puterea, și asta îmi place în orice echipă, au personalitate artistică puternică, sunt excepționali, dar manifestă și spirit de echipă, pentru că își îngemănează talentele, da? Și cântă și împreună. Deci pentru mine asta este fantastic. Și de asta am iubit dintotdeauna, și eu datorez unui foarte drag prieten din liceu de la Satu Mare, care făcea cum numai el știe cum, rost de viniluri, de jazz, și el m-a introdus în lumea jazzului. Se numește Viktor Anghiuș Locker. Este artist în Germania și îl pomenesc întotdeauna și îmi doresc să mergem odată la un concert de jazz, dar n-am reușit. Și țin minte, prima mea deplasare vreodată în străinătate a fost la Varșovia în 1986, ceva de genul acesta. Și era un club de jazz, nu mai există, în centrul orașului cu partituri de jazz, cu viniluri. Și mă gândeam, Doamne, ce diferență! Deși să știți că în România, pentru că muzica de jazz era considerată periculoasă, doar dacă avea versuri și transmitea valorile occidentale, dar altminteri, muzica instrumentală aveam niște muzicieni foarte interesanți și erau chiar și festivaluri foarte interesante. Deci am putut chiar și în acele timpuri să îmi iau puterea.

I.V.: Înainte de Gărâna.

S.M.: Exact, exact. Nu, era festivalul de la Sibiu, care este o tradiție. Exact, dar acum văd că au luat a o mai mare anvergură alte festivaluri de jazz. Cel de la Cluj, Jazz in the Park, Gărâna, bineînțeles, festivalul de la Timișoara, chiar și București.

Prima femeie din România în nenumărate funcții și roluri oficiale internaționale, Simona Miculescu, o avangardistă: „Mi-a plăcut, am o pasiune să sparg tiparele și să fiu deschizătoare de drumuri. Cred că numai așa putem să facem o diferență și putem să ne ajutăm semenele”

I.V.: Podcastul nostru se cheamă Avangarda și cred că sunteți dintre cei mai potriviți invitații la podcast pentru că sunteți o avangardistă. Ați deschis mai multe drumuri, mai multe teritorii. Prima femeie din România care este purtător de o cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe. Prima femeie din România care are rangul diplomatic de ambasador. Prima femeie din România care reprezintă România la ONU. Prima femeie din România care este delegat permanent ambasador la UNESCO. Și de ceva vreme, prima femeie din România și una dintre puținele în istoria UNESCO, care deține președinția generală a UNESCO.

S.M.: Președinta conferinței generale a UNESCO.

I.V.: Record după record.

S.M.: Mi-a plăcut, am o pasiune să sparg tiparele și să fiu deschizătoare de drumuri. Cred că numai așa putem să facem o diferență și putem să ne ajutăm semenele. Eu am luat foarte în serios ceea ce spunea MadeleineAlbright care spunea că există un loc special în infern pentru femeile care nu ajută alte femei. Eu mi-am dedicat viața într-ajutorării semenelor mele mai tinere, pe care le iubesc din tot sufletul și așa s-a și întâmplat. Ca să zic așa, nu? Am fost și prima, am fost, de fapt, și primul român într-o funcție de management în misiunea OSCE din Kosovo. Am fost primul român, prima româncă, prima femeie cu o funcție de rang înalt, când am fost reprezentantul secretarului general al ONU în Balcani. Dar tot timpul am luat-o ca pe o responsabilitate înaltă și fiind conștientă că și dacă mă urmăresc trei tinere și văd în mine un model, pentru ele vreau să arăt că se poate și că trebuie să aibă curajul, să nu se teamă. Temerile și incertitudinile și insecuritățile sunt cei mai mari dușmani la vârsta tânără. E vârsta întrebărilor, dar este și vârsta multor insecurități și de asta cred că rolul nostru, al celor care au trecut prin viață, este să le insuflăm curaj, să le povestim din experiența noastră, ca să prindă aripi cu mai multă conținere.

Simona Miculescu, maraton de recorduri: „În primul rând sunt primul român care a condus ceva vreodată în UNESCO, da? În al doilea rând, sunt doar al treilea român în 80 de ani care conduce un organ ales, pentru că asta este o funcție aleasă, nu e o funcție numită cum e directorul general”

I.V.: De doi ani sunteți președinte al Conferenței Generale a UNESCO. Sunteți dintre puținii români, care sunt foarte puțini, care dețin funcții la nivelul acesta, pe degetele de la o mână, probabil. S-a schimbat ceva în momentul acela de când sunteți la UNESCO?

S.M. Președintele Conferenței Generale. Deci Conferința Generală este forul suprem de decizii al organizației. Tu, ca președinte, prezidezi forul care ia toate deciziile strategice importante, cruciale pentru organizație. Nivelul doi de leadership în UNESCO este președintele Consiliului Executiv. Consiliul Executiv care se reunește între conferințele generale de două ori pe an și ia o grămadă de decizii practice, care implementează deciziile strategice luate de cele 194 de state membre în Conferința Generală. Directorul General al UNESCO este doar al treilea nivel de leadership. E ca diferența între șef de stat și prim-ministru, da? Directorul General este executivul. Dar, pentru că el cheltuiește banii organizației, implementează programele care sunt aprobate de Consiliul Executiv și Conferința Generală, are cea mai mare vizibilitate. Și atunci pentru toată, pentru majoritatea oamenilor, această funcție fiind mult mai vizibilă, ei cred că aceasta este funcția supremă. Dar, practic, funcția de președinte al Conferenței Generale este echivalentă cu funcția de președinte al Adunării Generale ONU și, de fapt, la ora actuală nu e nimeni din România, oricum, sunt, nu mă laud, enunț niște fapte istorice, da? În primul rând sunt primul român care a condus ceva vreodată în UNESCO. În al doilea rând, sunt doar al treilea român în 80 de ani care conduce un organ ales, pentru că asta este o funcție aleasă, nu e o funcție numită cum e directorul general. Primul a fost Nicolae Titulescu, care a fost președintele Adunării Ligii Națiunilor, al doilea a fost Corneliu Mănescu, care a condus adunarea Generala ONU în 1967, și al treilea sunt eu. Și în istoria de 80 de ani a organizației pe care îi împlinește anul acesta, mulțumim pentru urări, sunt doar a cincea femeie. Există un perete imens lângă sala principală a UNESCO, acolo unde s-au petrecut în ultimii 80 de ani toate evenimentele politico-diplomatice și culturale ale UNESCO, un perete uriaș cu tablourile președinților conferinței generale, și vezi patru portrete de femei. Sunt foarte încântată să vă spun că din cele cinci, patru, suntem din Europa de Est. Deci mândria mea regională este…

100 de ani de aniversare a Institutului Internațional pentru Cooperare Intelectuală. Un jurist român redactează rezoluția de înființare, un academician român devine secretarul acestei comisii, o poetă româncă devine singura femeie care conduce o misiune de reprezentare diplomatică pe lângă Liga Națiunilor

I.V.: Care ar fi dosarul, sau care ar fi lucrul cel mai important pe care l-ați făcut în acești doi ani? Și de care sunteți cel mai încântată că ați reușit în acest mandat?

S.M.: Mă bucură foarte mult timingul acestui podcast pentru că pot să-ți dau vestea că, practic, am învins în privința priorității mele absolute. Și trebuie să-ți dau totuși un element de background pentru că este o ocazie minunată pentru mine să arăt lumii ce moștenire extraordinară are România pe cooperare intelectuală. Sunt lucruri pe care nici măcar mulți diplomați nu le știu și eu le-am descoperit când am devenit președinte. Totul la început, văzând o poză a unui distins român cu Albert Einstein stând la o cafeluță. La începutul mandatului de președinte, sigur că, fiind primul român și vrând să fac o diferență și să las ceva în urmă, mi-am stabilit ca prioritate absolută următorul lucru, dar întâi să-ți dau elementul de background. Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de când a fost creat Institutul Internațional de Cooperare Intelectuală, care este precursorul UNESCO, așa cum Liga Națiunilor este precursorul ONU. Acest institut era brațul executiv al Comisiei Ligii Națiunilor pentru Cooperare Intelectuală, printre membrii căreia se numărau toate geniile timpurilor, Albert Einstein, Marie Curie, Henri Bergson, Paul Valéry, Sigmund Freud, etc. Cine crezi că a redactat rezoluția prin care s-a născut această comisie? Distinsul jurist român Demetru Negulescu. Cine crezi că era secretarul acestei comisii care conținea toți marii intelectuali ai vremii? Academicianul român George Oprescu. Cine crezi că era singura femeie care conducea o misiune de reprezentare diplomatică pe lângă Liga Națiunilor? Poeta româncă Elena Văcărescu. De Nicolae Titulescu știm cu toții că a avut două mandate, a fost ales de două ori președinte al adunării Ligii Națiunilor.

Prioritatea numărul unu în mandatul Simonei Miculescu la UNESCO: „Un an și jumătate n-a existat în biroul meu de președinte niciun interlocutor de toate mărimile și toate pozițiile și funcțiile posibile de la ambasador în sus și în jos căruia să nu îi solicit resurse pentru a ajuta această cauză.” De ce caută Simona Miculescu întoarcerea la platforma de cooperare intelectuală care a precedat constituirii UNESCO prin colaborarea tuturor geniilor vremii, și ca răspuns la politizarea excesivă?

I.V.: 95 de ani și de la înființare, în 1920.

S.M.: Deci îți dai seama că am vrut să fructific această moștenire românească și atunci am ales ca prioritate absolută revigorarea dimensiunii de cooperare intelectuală a UNESCO, pentru că s-a cam pierdut politizându-se enorm toate dezbaterile, pe toate elementele de mandat UNESCO și pe cultură și pe educație și pe știință și pe comunicare și pe informare. Și mă duc în arhive să descopăr câte ceva din cărțile institutului că știam că sunt niște giuvaere pe acolo și m-aș bucura când dă Dumnezeu să vii la Paris să-ți arăt ce comori inestimabile sunt în acele subsoluri insalubre ale unei clădiri care e sediul UNESCO, care e și acum o capodoperă a arhitecturii brutaliste, inaugurată în 1958, dar care n-a mai trecut prin nici o renovare de atunci. Îți dau numai un titlu. Why War? De ce războiul? O carte care conține două epistole. Albert Einstein către Sigmund Freud în care îl roagă să psihanalizeze, să-i facă o psihanaliză a creierului uman ce-l motivează să gândească războiul și cartea conține și epistola de răspuns a lui Sigmund Freud. Un juvaier prin care descopăr în acest context că doar 5% din arhivele UNESCO sunt digitalizate. 5% dintr-o comoară inestimabilă care reprezintă lumea întreaga. E memoria lumii. Memoria intelectuală a lumii. Drept pentru care inițiativa s-a armonizat cu cea de mobilizare de resurse pentru salvarea arhivelor UNESCO. Prin asigurarea de condiții mai salubre pentru depozit, dar mai ales pentru digitalizare.

Simona Miculescu reușește imposibilul: donație de 6 milioane de euro, primită ca Președinte al Conferinței Generale a UNESCO, din partea Emirului Arabiei Saudite, pentru digitalizarea arhivelor UNESCO. „Dacă ați vedea recunoștința colegilor de la arhivele UNESCO; nu le venea să creadă pur și simplu că de zeci de ani se îngrijase problema și se și reușește și toți au recunoscut și inclusiv Emirul mi-a spus că asta mi se datorează și sunt foarte mândră că președintele român al conferinței generale lasă o asemenea moștenire în urmă.”

S.M.: Aveam 95% din arhive de digitalizat ca să le oferim lumii și ca să le salvăm. Pentru că aceste documente… Dacă ați fi văzut la arhiva de film cum mirosea a oțet pentru  că deja pelicula se descompunea, e un proces chimic care emană mirosul de oțet, ți se rupea sufletul. Drept pentru care, un an și jumătate n-a existat în biroul meu de președinte niciun interlocutor de toate mărimile și toate pozițiile și funcțiile posibile de la ambasador în sus și în jos căruia să nu îi solicit resurse pentru a ajuta această cauză. Din păcate, mentalul colectiv nu este obișnuit cu donații pentru arhive, pentru că ei sunt obișnuiți să dea pentru anumite programe pe cultură, pe educație, nimănui nu i-a dat prin cap să ajute arhivele doar câteva mici contribuții ale Japoniei, Chinei și Franței, în timp, și am marea bucurie să vă anunț că săptămâna trecută, deci e foarte proaspătă vestea, datorită demersurilor mele, faptul pe care l-a și enunțat emirul Sharjahului, Emiratul Sharjah din Emiratele Arabe Unite, un mare intelectual altminteri, l-am convins să dea, a dat chiar mai mult decât suma pe care i-am cerut-o, pentru că dânsul și eu l-am și invitat să trimită o delegație ca să se convingă de starea lamentabilă în care se află arhivele, deci scrisoarea mea și delegația aceea a generat o donație de 6 milioane de euro, cu care rezolvăm enorm de multe probleme. Dacă ați vedea recunoștința colegilor de la arhivele UNESCO; nu le venea să creadă pur și simplu că de zeci de ani era problema și se și reușește și toți au recunoscut și inclusiv Emirul mi-a spus că asta mi se datorează și sunt foarte mândră că președintele român al conferinței generale lasă o asemenea moștenire în urmă. Deci asta a fost prioritatea mea absolută și am reușit, a fost un eveniment superb, un eveniment dublat și de faptul că acest  emir, cum vă spuneam, nu întâmplător, un mare intelectual, a avut inițiativa acum 11 ani să creeze o Academie Specială pentru Limba Arabă, și din buzunarul propriu a scos câteva milioane de euro și a creat primul dicționar complet al limbii arabe, care figurează și în Guinnes World Records; 127 de volume pe care le-a donat săptămâna trecută la UNESCO, deci a fost o dublă ceremonie copleșitor de frumoasă și de… și să știți că vreau să continui, deci totuși trebuie… dimensiunea de cooperare intelectuală trebuie să revină la UNESCO, nu putem să o lăsăm așa și de dragul românilor care au contribuit.

Inedit: „Există o colecție de artă a UNESCO. Lumea nu știe. ” Un vas de Cucuteni, al cincilea obiect de importanță majoră, în caz de evacuare, în colecția UNESCO. Simona Miculescu: „în sală (n.a.. holul central al sediului UNESCO de la Paris) or să fie două prezențe românești, Mircea Cantor și fosta președintă româncă a conferinței generale care va adăuga un portret de femeie la celelalte patru pe peretele de la intrarea din sală.”

I.V.: Care ar fi un proiect viitor de numele care România ar fi legată la UNESCO? Un proiect reușit, un dosar excepțional în perspectivă?

S.M.: Sigur că sunt convinsă că publicul dumneavoastră s-ar gândi automat la dosare de patrimoniu, fie patrimoniu cultural, fie patrimoniu cultural imaterial, care sunt oricum mari realizări și sper ca anul acesta să adăugăm în salba de înscrieri în lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al UNESCO și cobza împreună cu Republica Moldova. Doamne ajută! În decembrie… deocamdată nu sunt obiecții la dosar, cred că drumul este lin deci sper să înscriem. Dar aș vrea să vă spun că una dintre cele mai mari victorii este de altă natură. Există o colecție de artă a UNESCO. Lumea nu știe. Acum în sfârșit se va conferi mult mai multă vizibilitate. Această colecție de artă este cea mai importantă colecție de artă dintre toate organizațiile internaționale. Deține peste 800 de lucrări semnate de Picasso, Henry Moore, Zurab Tsereteli, Giacometti, Miró, adică… Calder și așa mai departe. Și este o adevărată bătălie între statele membre să doneze opere de artă care să intre în colecția de artă, dar mai mult decât atât, nu să zacă în depozit, ci să fie expuse public în sediul UNESCO de la Paris. Da? Și ne-am angajat în această bătălie. Dar înainte de asta vreau să știți că în colecția de artă există un obiect de artă inestimabil care este considerat și acum una din capodoperele colecției de artă a UNESCO. Mi s-a și arătat că în caz de evacuare acest obiect de artă este al cincilea ca importanță din cele 800, care trebuie evacuat, ca prioritate. Este un vas de Cucuteni. Împrumutat în 1971 pe vremea Domnului Ambasador Valentin Lipatti de statul român UNESCO, pentru 99 de ani. Care a figurat, acest obiect a fost expus 10 ani cât a durat mandatul de director general al Irinei Bokova. Acest vas era într-o stare foarte fragilă. Nu mai era expus, stătea foarte bine conservat în depozitul UNESCO, dar de săptămâna trecută am reușit, am început istorica restaurare a acestui vas al culturii de Cucuteni, o cultură de peste 6500 de ani. Eu sper să trăiesc momentul în care această cultură va intra în patrimoniul mondial al UNESCO. Este un moment, un proiect interesant, dar după aceea, când România a împlinit 65 de ani, în 2021, când a început mandatul, 65 de ani de la accederea la organizație, fantasticul artist româno-francez Mircea Cantor – n-am văzut artist mai îndrăgostit de propria țară decât Mircea Cantor – a decis să doneze guvernului român o superbă lucrare de artă, pe care apoi guvernul român a donat-o în mod oficial UNESCO. Este o tapiserie, dar care e ca un covor zburător, care se suspendă de tavan, care pe un fond albastru de ONU, exact acel fond albastru al drapelului ONU, pe fondul acela, sunt îngeri albi și avioane negre. Așa se și intitulează tapiseria. Îngeri și avioane. Și este un exemplu superb al sinergiei între arta tradițională și arta modernă, ceea ce UNESCO-și dorește foarte mult, de aceea și promovăm arta tradițională, ca să o consacrăm ca izvor de inspirație perpetuu pentru arta modernă, pentru că această creație este a lui Mircea, dar tapiseria este țesută de artizani din Maramureș. Și poate că lumea nu crede, dar vă rog să mă credeți, că este o victorie cât se poate de diplomatică. Negocierile au durat peste șase luni. Am reușit să plasăm tapiseria, donația Guvernului României exact în inima, în public, exact în inima sediului UNESCO, în fața sălii unde au loc cele mai importante evenimentele UNESCO și tapiseria noastră, care e singura creație de artă suspendată, de asta mi-a și luat atâta timp pentru negocieri, pentru că trebuie multe avize de la pompieri, de la security, mult mai multe decât de obicei, și ea tronează superb între cea mai mare frescă pictată de Picasso din lume și între omul care umblă, L`Homme qui marche, a lui Alberto Giacometti. Cam în această companie se află Mircea Cantor, artistul român Mircea Cantor, în acel hol în care, pe veci, or să fie două prezențe românești, Mircea Cantor și fosta președintă româncă a conferinței generale care va adăuga un portret de femeie la celelalte patru pe peretele de la intrarea din sală. Deci, poate că vă așteptați la niște negocieri pe care le-am făcut, nu, aceste lucruri, pentru că sunt de mare vizibilitate, gândiți-vă câte mii de persoane vizitează UNESCO pe lângă Marile Reuniuni, sala aceea are totuși 1500 locuri, sunt evenimente aproape în fiecare zi de mare anvergură, sunt și grupuri, în fiecare zi sunt zeci de grupuri de turiști care vizitează UNESCO, deci e o vizibilitate fabuloasă pentru țara noastră, ori fiecare oportunitate de vizibilitate trebuie să fie folosită.

Simona Miculescu, aleasă prin aclamație în fruntea UNESCO: „n-am să uit niciodată momentul în care am fost aleasă pentru că eu nici n-a trebuit să fac campanie. Ministerul de Externe n-a trebuit să facă niciun fel de campanie pentru că am câștigat această poziție pe baza reputației mele.”

I.V.: Credeți că România conștientizează prezența dumneavoastră la vârful UNESCO? Vă așteptați la mai mult sau la puțin?

S.M.: Eu iubesc România oricum și mă bucur foarte mult să se vorbească despre președinta româncă a conferinței generale, deci asta contează mai puțin. Pentru mine contează faptele, pentru mine contează că, știți, n-am să uit niciodată momentul în care am fost aleasă pentru că eu nici n-a trebuit să fac campanie. Ministerul de Externe n-a trebuit să facă niciun fel de campanie pentru că am câștigat această poziție pe baza reputației mele. Și am fost aleasă prin aclamație. Imaginați-vă momentul în care într-o sală de 1500 de locuri toată lumea se ridică în picioare. Aclamație înseamnă că nu se votează, ci toată lumea se ridică în picioare și aplaudă. Asta înseamnă aclamație. Gândiți-vă ce a însemnat asta pentru mine ca româncă. Deci un moment extraordinar. Și de atunci le-am spus colegilor permanent, pentru că eu îi reprezint pe toți cei 194 de colegi și statele lor, da? Le-am spus că în fiecare zi încerc să le merit încrederea pe care mi-au acordat-o. Și vă spun cu toată sinceritatea. Am luat-o foarte în serios și pentru mine ăsta este lucrul cel mai important.

Simona Miculescu, declarație exclusivă: cine i-a furat ideile și de ce?

S.M.: Chiar zilele trecute îmi spunea cineva că, mă rog, sunt multe complicații în zonele acestea, în organizațiile internaționale. Lupte de ego-uri personale, instituționale. Dar asta este o lume așa, mai întunecoasă. pe care n-am s-o povestesc niciodată. Multiculturalismul nu are doar fațeta aceea luminoasă și colorată. Are și o fațetă mai puțin constructivă și frumoasă. Dar mi s-au furat mai multe idei. Eu sunt un om cu foarte multe idei. Dacă luam câte un euro pentru fiecare idei pe care am avut-o în viață, cred că stăteam mult mai bine pe plan financiar. Și le-am spus și acelor persoane. Pentru mine important este că se întâmplă acel lucru. Că își arogă meritele și și le atribuie alții. I’m ok. Important e să realizăm acest lucru. Și absolut colegii mei s-au convins. A fost un președinte foarte activ. Și o să vă spun și care este dovada supremă. Chiar am fost foarte prezentă și vreau să vă spun că anul acesta se schimbă conducerea la toate nivelele. Avem următoarea conferință generală care are loc după 40 de ani în afara Parisului, la Samarkand, în Uzbekistan. Și vom avea deci…

Simona Miculescu a făcut atractivă poziția de Președinte al Conferinței Generale a UNESCO

I.V.: Un oraș fabulos. Pe Drumul mătăsii.

S.M.: Da, aș putea să vă povestesc minute în șir despre lupta diplomatică pe care a trebuit să o ducă diplomația uzbecă pentru a câștiga încrederea statelor membre. A fost… Cred că e subiect pentru o carte. Foarte interesant din punct de vedere diplomatic. Deci se schimbă președintele Conferinței Generale, președintele Consiliului Executiv și directorul general. Și există, evident, candidați pentru fiecare funcție. Pentru care dintre funcții credeți că sunt cei mai mulți candidați? Președintele Conferinței Generale. Și toată lumea spune că am făcut atractivă poziția. Deci sunt patru țări care candidează printr-o luptă destul de acerbă pentru această funcție și trei pentru directorul general, dar a existat un candidat și ceilalți doi s-au adăugat abia cu două zile înainte de termenul limită.

Cât de mari sunt sacrificiile în viața unui diplomat? Simona Miculescu despre familia ei, adevărată victorie supremă în viață: „Soțul meu este la București, eu la Paris, mama la Satu Mare, fata la New York, băiatul la Londra. Asta este viața mea de familie.”

I.V.: Cât din aceste funcții pe care… Din pozițiile internaționale pe care le-ați ocupat se datorează dvs., cât României, și care este raportul dintre muncă și providență în această biografie excepțională.

S.M.: Știți cum e, în lumea asta a diplomației care este o profesie mult mai dură decât își imaginează lumea? Încă ne luptăm, nu suficient, zic eu, cu această imagine frivolă a diplomației. A, diplomații sunt ăia care se duc toată ziua în fiecare zi la recepții, beau șampanie și mănâncă icre, negre, whatever. E o lume foarte dură. E o lume a sacrificiului personal dus la extrem. Eu vă dau exemplu viața mea de familie. Soțul meu este la București, eu la Paris, mama la Satu Mare, fata la New York, băiatul la Londra. Asta este viața mea de familie. Prețul succesului este mare. Noroc că sunt absolut extraordinari și folosim puținul timp pe care îl petrecem împreună ca niște adevărați campioni ai timpului de calitate. Îi ador și oricum rămân victoria mea suprema în viață. Nimic altceva nu concurează cu familia. Dar cred că nu mi-aș fi putut construi această reputație pe baza căreia am obținut pozițiile pe care le-am obținut în carieră, dacă nu aș fi avut la activ o muncă titanică. O muncă titanică. Nu există succes real, autentic, solid, serios, fără un efort uriaș. Asta e o poveste că se poate și fără muncă. Sunt iluzii deșarte. Da, pot să fie niște poziții care ți se dau pentru că ai o cunoștință care îți face un serviciu. Le spuneam întotdeauna copiilor pe care i-am condus în echipele mele, când erau supărați că, știu eu, au fost neîndreptățiți într-un fel sau altul. Le spuneam, știți că acele persoane cărora îi s-a acordat un favor în defavoarea voastră, ei nu au bucuriile voastre. Ei habar n-au ce înseamnă bucuria aceea când ai propus, nu știu, de exemplu, în diplomația multilaterală pe care o ador, by the way, mi se pare de o, cum să spun, de o bogăție intelectuală și profesională imbatabilă și incomparabilă, dar nu cunoaște bucuria rezultatelor propriului efort, adică ai propus o rezoluție, te-ai dus și ai negociat cu 50 de delegații, ai muncit din greu și rezoluția este adoptată, este aprobată, după aceea este implementată. Doamne! Am avut în echipă, de exemplu, pentru că echipa mea, eu am avut o echipă excepțională la New York, când eram ambasador la ONU, toată tânără, tânără! Și experta care… în primul rând, vreau să știți că România a făcut parte din grupul celor 33 de state, grupul de lucru, format din doar 33 de state din 193, care au identificat și negociat obiectivele de dezvoltare durabile despre care vorbim în fiecare zi acum, și care sunt o prioritate absolută pentru toți. Și aveam o expertă care se ocupa de negocieri și căreia i-am dat mână liberă. Fata asta a avut niște rezultate remarcabile pe care un oportunist nu le-ar fi putut savura niciodată. Deci, ai satisfacția muncii. Poate că vă par idealistă sau poate că par publicului idealistă. Pentru mine, satisfacția muncii mele este absolut inestimabilă.

Ce s-a schimbat în  viața Simonei Miculescu după ce a trăit primul bombardament din viața ei? „Am avut revelația momentului aceluia, când mi-am dat seama că eu aștept să decidă altcineva dacă mai rămân în lumea asta sau nu.”

I.V.: Cum faci să-ți păstrezi tonusul și optimismul chiar și atunci când ești neîndreptățit?

S.M.: Fiecare își găsește propria soluție. Eu nu pot să dau lecții de psihologie. Eu vă spun care este soluția mea. Am trăit multe momente grele. Multe momente grele. Dar eu mi-am… Și de fapt m-am întărit după experiența din Irak. M-am întărit mental. Pentru că am realizat atunci când mi-am schimbat perspectiva asupra vieții, asupra propriului destin. Dacă vreți, vă povestesc. Am povestit-o de multe ori, dar rămâne un moment care mi-a deschis ochii.

I.V.: A fost o experiență limită.

S.M.: Exact. Numai experiențele limită te fac să-ți schimbi atât de radical perspectiva de viață. Dar am deschis paranteza și am uitat ce am vrut să vă spun. Ăsta e riscul.

I.V.: Rămânem la paranteza cu Irakul. Ce s-a întâmplat atunci?

S.M.: Încerc să-mi aduc aminte ce voiam să vă spun. Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat că am trăit primul bombardament din viața mea. În 2006-2007 a fost o situație de securitate foarte, foarte, foarte, foarte grea. Deci insurgenții atacau constant ambasada americană, noi având campusul chiar lângă ambasada americană, de peste râu și sigur că mortierele mai aterizau și aproape de campusul nostru sau în campus, noi neavând buncăre, noi eram cazați în trailere, ziceam că sunt precum actorii de la Hollywood, am și eu trailerul. Cu numele meu, am un trailer. Că știți că atunci când sunt la filmări, vedetele stau în trailere. Și erau însă, spre deosebire de cele de la Hollywood, erau acoperite cu șase straturi de saci de nisip, ca să amortizeze alicele în cazul în care explodează o mortieră. Și am fost anunțați prin radio că este inerentă, că se apropie o mortieră. Noi aveam sacul, de atunci am și acum sacul pentru evacuare, pregătit cu toate cele necesare. Și acum, la Paris, am sac de evacuare. Mi-a intrat în… Mi-a intrat în mental, n-am ce să mai fac. Sunt pregătită pentru orice moment. Trailerul era format dintr-o cameră și o baie. Și sunt o ființă umană, o biată ființă umană. Mi-a fost frică. Îmi recunosc. M-am dus și m-am pitit în baie. Sigur că nu făcea nicio diferență dacă se întâmpla, da? Dar m-am dus și m-am pitit în baie și stăteam așa. Și eu, femeia puternică, ce construise o carieră fenomenală, prima femeie a ambasador, extraordinar, am reușit totuși să cresc și doi copii, să mențin și un mariaj la fără frecvență. Credeam că pot totul întotdeauna. Am avut revelația momentului aceluia, când mi-am dat seama că eu aștept să decidă altcineva dacă mai rămân în lumea asta sau nu. Asta mi-a schimbat totalmente optica asupra vieții. Ți-o mărturisesc cu mare sinceritate.

Ambasadoarea Simona Miculescu și alți patru ambasadori din diferite continente, album cu cântece de pace, disponibil pe Apple Music: „Carpe Diem pentru mine este un modus vivendi”

I.V.: Acum vă mai este frică?

S.M.: Nu. Îmi este câteodată frică, dar mi-e frică pentru ai mei, nu pentru mine. Și mi-am adus aminte, apropo de asta, mi-am adus aminte și ce voiam să vă spun. Atunci, în primul rând că am decis să nu mai renunț la ceea ce iubesc, cu adevărat, și m-am reapucat să cânt. Și am făcut și niște proiecte muzicale unice în istoria ONU, când am fost ambasador. Nu mă întrebați când am găsit timp și pentru asta să înregistrez albume. Și, by the way, unul dintre ele este chiar pe Apple Music, un album Ambassadors Interpeace, pentru care am adunat 5 ambasadori de pe 5 continente și am cântat cântece de pace. Asta una, să nu mai renunț la ceea ce iubesc, cu adevărat, și mi-am format un scut mental. Deci mie când mi-e greu, eu mi-am format niște scuturi mentale. În momentul în care sunt supărată, tristă, plâng, parez acest sentiment cu amintiri. În general, amintiri cu copii, cu familia mea. Deci este o rețetă pe care o recomand tuturor, dar sigur că eu nu pot să creez rețeta pentru tine. Fiecare și-o construiește. Dar există soluții ca să ne menținem puternici. De aceea, dezvoltarea personală a devenit crucială în aceste timpuri. Meditația, toate aceste exerciții care te ajută să-ți refaci echilibrul mental și fizic, au devenit un imperativ. Pentru că trăim într-o lume foarte complicată la urmă, mult diferită de ceea ce am trăit noi acum 20 de ani, nu mai spun de acum 40. Deci asta recomand în general celor care se simt descurajați. Să-ți găsească propria soluție, să stea de vorbă cu ei înșiși. Eu, până la 46 de ani, la Bagdad, nu găsisem timpul să mă uit în oglindă și să mă întreb ce mai fac? Sunt fericită? Ce pot să fac oare mai mult ca să fiu fericită? Nu găsisem acel timp. Acum îl găsesc. Dar a trebuit să fiu într-o situație terminală, ca să-mi dau seama că cel mai mare cadou în viață nu este bogăția, gloria, nici măcar iubirea. Cel mai mare cadou în viață este viața însăși. Eu am văzut foarte multe tragedii pe unde am trăit și eu apreciez viața, apreciez fiecare clip, apreciez fiecare dimineață în care mă uit în oglindă și văd că în primul rând m-am trezit, în al doilea rând că totul este la loc și că pot încă să iau viața în piept. Este o șansă extraordinară pe care eu doresc tuturor să o exploateze și de aceea am o deviză de când mă știu, dar acum este dusă la paroxism, deci Carpe Diem pentru mine este un modus vivendi. Eu trăiesc fiecare clipă cu intensitate, pentru că nu știu dacă o mai am mâine. Eu am văzut asta.

Mărturie inedită pentru public: Ion Iliescu a vrut să fie prezent la o părticică din slujbe religioase ale tuturor religiilor, ale tuturor bisericilor din Satu Mare

I.V.: Puteți fredona câteva versuri, un refren favorit din cele pe care le-ați înregistrat sau ceva favorit atunci, ne întoarcem așa, pe final, la momentul când erați și vreați să fiți artistă și erați în trupa rock. După aceea v-ați apropiat de jazz. Poate să fie din orice. Poate să fie chiar din ce ați înregistrat în albumul despre pace. Asta e tema mai actuală ca oricând.

S.M.: Sincer, mai curând v-aș cânta ceva de la mine de acasă. Pentru că eu cred că muzica…

I.V.: Din Satu Mare, din zona.

S.M.: Da, păi acolo e și Oașul, Maramureșul, o zonă folclorică.

I.V.: Unde a fost și Domnul Președinte, Ion Iliescu.

S.M.: Chiar la mine acasă.

I.V.: Așa cum a fost și la mine în Dâmbovița, la Dobra.

S.M.: Extraordinar. Cred că suntem singurii care am fost vizitați acasă de Domnul Președinte. Deci, îmi aduc aminte, toată viața de acel moment, ai fost acolo cu noi!

I.V.: În 2002. 2001, cred.

S.M.: Când era aniversarea 200 de ani de la crearea Arhidiocezei Romano-Catolice din Satul Mare.

I.V.: Nu, nu am fost atunci.

S.M.: Nu… Și atunci, am avut ocazia pe care nu o avusesem până atunci. Domnul Președinte, apropo de echilibru, a dorit, fiind duminică dimineață, după acea ceremonie, să meargă, să viziteze toate slujbele religioase, să fie prezent la o părticică din slujbe religioase ale tuturor religiilor, ale tuturor bisericilor din Satu Mare. Și așa am avut șansa să fac o analiză comparativă între slujba Romano-Catolică, slujba Greco-Catolică, slujba Ortodoxă. Am fost și la Penticostali. După care am terminat într-un mod apoteotic la mine acasă. Spre surprinderea mea și disperarea colegilor, Domnul Președinte a acceptat să vină la mine acasă. Și a fost un moment superb pentru mine și pentru familia mea și pentru toată strada mea, pentru că toată lumea s-a mobilizat și a fost o sărbătoare.

I.V.: La mine, în 2012 a fost și a fost tot satul prezent la Căminul Cultural și a spus ceva ce nu voi uita niciodată. „Am venit la prietenul meu Ionuț Vulpescu.” Ce șef, ce lider spune asta?

S.M.: Exact, exact, Ok. Bine. Am să accept… Dar n-am cântat de foarte multă vreme.

I.V.: Mulțumesc că acceptați.

S.M.: Mă ajuți? (n.a. Simona Miculescu cântă în premieră la Avangarda)

I.V.: Aplauzele mele sunt insuficiente pentru acest moment.

S.M.: O mică injecție de energie ardelenească.

Președinta Conferinței Generale a UNESCO, Simona Miculescu, către fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu: „Respect ceea ce ai făcut!”

I.V.: În final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcast-ul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

S.M.: În primul rând vreau să te felicit, și să-ți spun că sunt foarte onorată să-ți fiu oaspete, pentru că urmăresc cu mare plăcere și cu mare drag și cu mare respect ceea ce ai făcut. Și chiar m-am simțit un pic intimidată când am văzut că mă adaugi în galeria marilor personalități cu care ai stat de vorbă. Of, și nu pot să uit că tu ai luat de exemplu, prin atâtea exemple, dar ai luat ultimul interviu cu domnul ministru Răzvan Theodorescu. Pentru care am avut o afecțiune cu totul și cu totul specială. Din fericire, auditoriul tău este format și din mulți tineri. Și asta, asta îmi place cel mai mult. Și probabil că sunt tentată în primul rând să mă adresez lor. Să le spun exact ceea ce îți punem mai înainte. Îi rog mult de tot să îndrăznească mai mult, să exploreze, să nu ezite niciodată, să devină lideri. Ei nu sunt liderii viitorului. Ei pot fi liderii prezentului. Și noi suntem aici ca să-i ajutăm. Folosiți-ne! Aveți încredere! Aveți încredere în voi în primul rând! Și cred că le-aș spune, le-aș împărtăși o deviză pe care practic am împărtășit-o mereu, și toate echipele pe care le-am condus au fost obligate să o împărtășească. Dar cred sincer în asta! Pentru că tentația succesului este foarte, foarte mare acum, succesul facil! Și vreau să îi rog frumos ca în tot ceea ce fac să atingă excelența! Excelența în orice domeniu activează! Dacă ating excelența sunt imbatabili! Nicio greutate! Și nici un om rău nu poate să îi facă să se prăbușească! Și deci nimic nu trebuie să îi facă să nu atingă excelența! Nici măcar succesul! Mulțumesc!

I.V.: Mulțumesc, doamna Ambasador!

Post-ul Nenumărate premiere în viața ambasadoarei Simona Miculescu apare prima dată în Literatura de azi.